ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2943/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. x/2015 din 29 mai 2015, reclamanții A., A., B., C., prin reprezentant legal D., E., prin reprezentant legal D. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și intervenientul F., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligata pârâta la plata daunelor materiale în cuantum de 9314,72 RON și la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 RON către reclamantul A. - soțul decedatei G.; obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 RON către reclamantul A., fiul decedatei G.; obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 RON către reclamanta B., fiica decedatei G.; obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 1.338 RON și la plata daunelor morale în cuantum de 2.500.000 RON către reclamanta C., pentru propria vătămare în accident; obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 2611,97 RON și la plata daunelor morale de 2.500.000 RON către reclamantul E. pentru propria vătămare în accident.

Prin Sentința civilă nr. 1220 din 19 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților și a intervenientului F.. A fost obligată pârâta la plata daunelor materiale în cuantum de 9314,72 RON și la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 RON, către reclamantul A.; la plata daunelor morale în cuantum total de 100.000 RON către reclamantul A.; la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 RON, către reclamanta B.; la plata daunelor materiale în cuantum de 1.338 RON și la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 RON, către reclamantul C.; la plata daunelor materiale în cuantum de 2.611,97 RON și la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 RON, către reclamantul E.. Au fost respinse restul pretențiilor.

Prin Decizia civilă nr. 663 din 12 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul reclamanților A., A., B., C. și E. împotriva Sentinței civile nr. 1220 din 19 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin. A fost admis apelul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților declarat împotriva aceleiași hotărâri. A fost schimbată hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.

Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, care instituie o procedură prealabilă pentru plata oricărei despăgubiri pe care Fondul de garantare a asiguraților o datorează unui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare, procedură neurmată de către reclamanți.

Împotriva Deciziei civile nr. 663 din 12 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă au formulat recurs reclamanții, aceștia solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, conform art. 497 alin. (1) teza I din C. proc. civ., instanței de apel.

În sinteză, recurenții susțin că sunt legale și temeinice considerentele instanței de fond, în sensul că legea reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor, însă caracterul acesteia este, prin natura sa și din voința legiuitorului, pur facultativ, iar dacă s-ar interpreta altfel dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/2015, s-ar limita în mod nejustificat dreptul celui interesat să se adreseze direct justiției pentru satisfacerea pretențiilor sale.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material cuprinse în Legea nr. 213/2015 și Legea nr. 503/2004. Hotărârea dată în calea de atac a apelului a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1), art. 4, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5), art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, pe care instanța de apel le-a și indicat în cuprinsul considerentelor deciziei civile. Modul de interpretare a textelor legale, care instituie cadrul legal în prezentul dosar, au primit o interpretare și aplicare greșită, diferită de cea pe care recurenții o prezintă prin recursul promovat.

Susțin recurenții, redând textele art. 2 alin. (1) și (2), art. 4 alin. (1) lit. d), art. 12 alin. (1) și (2), art. 14 alin. (1) și art. 17 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, că este corectă interpretarea prevederilor legale de mai sus, în sensul că, pe lângă calea dreptului comun de obținere a creanței de asigurări, deci, printr-o acțiune civilă în pretenții, se mai instituie, de către legiuitor, prin adoptarea Legii nr. 213/2015, încă două căi legale de recuperare a creanței de asigurări de către persoana îndreptățită, prin cerere motivată, depusă la Fondul de garantare a asiguraților, or prin intervenția creditorului în procedura falimentului asigurătorului RCA, căi legale care sunt prin natura și esența lor absolut facultative.

O altfel de interpretare adaugă la lege, câtă vreme în Legea nr. 213/2015 nu se stabilește expressis verbis că adresarea unei cereri motivate de despăgubire, în cadrul unei proceduri prealabile desfășurate înaintea Fondului pentru Garantarea Asiguraților, este obligatorie, sub sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Susțin recurenții că aceeași concluzie rezultă și din lecturarea prevederilor art. 21 alin. (1), art. 22, art. 23 alin. (1) și alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 503/2004 din care rezultă că, la inițiativa fondului, se întrunește o "comisie specială", în termen de 30 zile de la data publicării deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară, având menirea de a gestiona și a ține evidența contractelor de asigurare și a dosarelor de daună în vederea publicării listei potențialilor creditori de asigurări, beneficiari ai sumelor cuvenite de la fond.

Din modul în care este reglementat, dreptul de a solicita plata sumelor direct de la fond este un drept potestativ, facultativ, lăsat la aprecierea creditorului care, așa cum este și firesc, se poate adresa direct unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale, pentru a-și vedea satisfăcut dreptul personal. Această interpretare se întemeiază pe textele legale învederate anterior, din cuprinsul cărora rezultă faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația legală, iar nu convențională, de a garanta plata indemnizațiilor/despăgubirilor ce incumbau asigurătorului, ulterior intrat în faliment, în limita plafonului de garantare în valoare de 450.000 de RON, operând, prin urmare, operațiunea juridică a subrogației legale imperative a Fondului, în drepturile și obligațiile asigurătorului aflat în procedura falimentului. Astfel, voința legiuitorului nu este în sensul de a îngreuna sarcina juridică a creditorilor de asigurări, în scopul obținerii daunelor morale și materiale la care legiuitorul însuși i-a îndreptățit, ulterior urmării unei anevoioase, birocratice, proceduri prealabile și care, cel mai probabil, s-ar finaliza printr-o decizie de respingere a pretențiilor.

Situația juridică a societății asigurătoare nu poate fi cu nimic imputată beneficiarilor sau titularilor polițelor RCA. Aceștia și-au îndeplinit partea de obligație ce le revenea, de achitare a poliței de răspundere civilă auto, iar acum, după producerea evenimentului asigurat, o carență a legii sau contradicțiile legale, respectiv modul de interpretare și promovarea de soluții diferite nu pot fi lăsate să tergiverseze și mai mult soluționarea procedurii de dezdăunare.

Dreptul de opțiune este strict al persoanelor păgubite. Acestea pot opta să își recupereze prejudiciul, fie pe cale necontencioasă, adresând o cerere fondului, fie pe calea unei acțiuni în pretenții ce va fi soluționată de către instanțele de judecata competente.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea 213/2015, text de lege ignorat în totalitate de partea intimată Fondul pentru garantarea asiguraților și de către instanța de judecată, este dreptul creditorilor de asigurare de a introduce o "acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor". Această acțiune se prescrie în termen de 5 ani de la nașterea dreptului, adică de la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare. Prin urmare, legiuitorul a reglementat foarte clar dreptul creditorilor de asigurare, inclusiv al reclamanților, de a introduce o acțiune directă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, în acest sens fiind reglementat și termenul de prescripție al dreptului de a introduce acțiunea.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat, la data de 16 martie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Completul de filtru C2, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 19 martie 2018, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere asupra raportului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., arătând că sunt de acord cu considerentele reținute în cuprinsul acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea din data de 29 mai 2018, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din art. 493 din C. proc. civ., a făcut aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) din același cod, în temeiul cărora a admis în principiu recursul și a fixat termen, în ședință publică, pentru judecata pe fond a recursului.

Recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed:

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material cuprinse în Legea nr. 213/2015 și Legea nr. 503/2004. Hotărârea dată în calea de atac a apelului a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1), art. 4, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5), art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, pe care instanța de apel le-a și indicat în cuprinsul considerentelor deciziei civile.

Astfel, recurenții afirmă că, în speță, legea reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor, însă caracterul acesteia este, prin natura sa și din voința legiuitorului, pur facultativ, iar dacă s-ar interpreta altfel dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/2015, s-ar limita în mod nejustificat dreptul celui interesat să se adreseze direct justiției pentru satisfacerea pretențiilor sale.

Se reține faptul că, în realitate, procedura care se desfășoară în fața Fondului nu este una jurisdicțională (caracterizată prin dezbateri contradictorii finalizate printr-un act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al cărui emitent să fie independent și terț față de părțile procedurii) ca să aibă caracter facultativ, în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție, ci este o procedură administrativă.

Fondul de Garantare a Asiguraților este un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de drept public, având ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători față de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii administrative prealabile, iar nu uneia jurisdicționale.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, iar pentru încasarea despăgubirilor, persoana care se consideră titularul unui drept de creanță de asigurări trebuie să formuleze cerere - tip de plată însoțită de înscrisuri justificative (art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 20 Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților), ceea ce exclude o procedură bazată pe contradictorialitatea dezbaterilor specifică activității organului jurisdicțional.

În cadrul procedurii administrative prealabile, Fondul se pronunță deopotrivă, asupra despăgubirilor materiale și morale (fără ca aceasta să însemne transferul unor atribuții jurisdicționale), asemănător situației în care asupra acestora s-ar fi pronunțat asigurătorul (intrat în procedura falimentului).

În acest sens, dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, menționate anterior, stabilesc că Fondul efectuează plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări "ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Așadar, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraților nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM"), în ce privește plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea acelorași condiții rezultate din contractele de asigurare (inclusiv privitoare la eventuale despăgubiri morale, în măsura în care riscul asigurat a privit și această formă de reparație).

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecată - Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În același sens, Legea nr. 213/2015 și art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există nici un raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de Garantare a Asiguraților și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

De asemenea, este nefondată susținerea că acceptarea caracterului obligatoriu al procedurii prealabile ar limita în mod nejustificat dreptul celui interesat să se adreseze direct justiției pentru satisfacerea pretențiilor sale.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015:

"în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestație".

Așadar, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare, poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate.

Așadar, ulterior epuizării procedurii prealabile, partea interesată are deschisă calea contestației în instanță și, totodată, prevederile art. 21 din Constituție nu interzic existența unei astfel de proceduri prealabile și nici obligativitatea acesteia.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudența instanței de contencios european.

Astfel, potrivit Curții europene, imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenție, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 par. 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, par. 51).

Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un "tribunal" în sensul convenției (cale de atac deschisă, în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015).

Pentru toate considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmează să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., A., B., E. și C., prin reprezentant legal D. împotriva Deciziei civile nr. 663 din data de 12 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM