ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2372/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Obiectul

cauzei

Prin cererea înregistrată la data

de 16 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a

civilă, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA și a intervenientul

forțat B., reclamanții C., D., E. și F. au solicitat obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a

unui accident rutier produs la data de 17 mai 2012.

Hotărârea

pronunțată în primă instanță:

Prin

sentința civilă nr. 6039 din data de 30 octombrie 2015, Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanții C., D., E. și F.

în contradictoriu cu pârâta A. SA și intervenientul forțat B. și

a obligat pârâta să plătească reclamantului F. suma de 1 leu, cu

titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Împotriva

acestei sentințe reclamanții au declarat apel, apreciind că

hotărârea atacată este netemeinică și nelegală și

solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței primei

instanțe și aplicarea corectă a legii, în sensul admiterii în

tot a acțiunii civile în ceea ce privește acordarea daunelor morale

pe care le-au solicitat.

Procedura

derulată în apel

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

V-a civilă, la data de 21 decembrie 2015.

La data de 3

februarie 2016, reclamanții au formulat cerere de introducere în

cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților, în calitate de chemat

în garanție, în temeiul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a

Asiguraților și a Normei nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a

Asiguraților.

Hotărârea

pronunțată de curtea de apel

Prin încheierea

de ședință din data de 17 martie 2016, Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 262 alin. (4)

și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a suspendat judecarea apelului

formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 6039 din data

de 30 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a civilă.

Prin

aceeași încheiere, Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a respins cererea de introducere în cauză a Fondului de

Garantare a Asiguraților formulată de reclamanți, având în

vedere, pe de o parte dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., iar, pe de altă parte apreciindu-se că Legea nr. 213/2015,

invocată ca și temei pentru această cerere, dă naștere

la un drept nou în patrimoniul reclamanților de a se adresa acestui Fond

pentru plata despăgubirilor, în cauză neavând loc o transmitere a

calității procesuale pasive de la societatea pârâtă la Fondul de

Garantare a Asiguraților.

Cererea de

recurs

Împotriva

încheierii de ședință din data de 17 martie 2016

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, au declarat recurs reclamanții, solicitând desființarea

acesteia și, pe cale de consecință, repunerea pe rol a Dosarului

nr. x/3/2015 al Curții de Apel București, introducerea în cauză

a Fondului de Garantare a Asiguraților și obligarea chematului în

garanție Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor de:

100.000 euro (în echivalentul în lei la data plății) daune morale

către reclamanta C., bunica defunctei G., 200.000 euro (în echivalentul în

lei la data plății) daune morale către reclamanta D., sora

defunctei G., 150.000 lei (în echivalentul în lei la data plății)

daune morale către reclamantul E., nepot de soră al defunctei G.,

200.000 lei (în echivalentul în lei la data plății) daune morale

către reclamantul F., fratele defunctei G. și 100.000 lei cu titlu de

daune morale, către reclamantul F. ca urmare a vătămării

corporale suferite în urma accidentului rutier din data de 17 mai 2012, cu

cheltuieli de judecată (în susținerile orale formulate la termenul de

judecată din data de 16 decembrie 2016, reprezentantul

recurenților-reclamanți precizând că nu se solicită

obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată).

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au precizat

că, la data de 3 decembrie 2015, în Dosarul nr. x/3/2015 al Tribunalului

București, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva

debitoarei SC A. SA, în temeiul art. 250 raportat la art. 262 din Legea nr.

85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de

insolvență.

În

susținerea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți

apreciază că se impune introducerea în cauză a Fondului de

Garantare a Asiguraților, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1

2

)

și (3), art. 4 lit. b) (III), art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 17 din

Legea nr. 213/2015.

Recurenții-reclamanți

au arătat că, în raport de prevederile art. 2 alin. (1

2

)

și (3), din Legea nr. 213/2015, Fondul garantează plata de

indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare

facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul

falimentului unui asigurator, cu respectarea plafonului de garantare

prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare

disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite de art. 5,

iar în cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente

pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări,

creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării

Fondului cu resursele financiare prevăzute de lege.

S-a precizat

că recurenții-reclamanți au calitatea de persoane păgubite

potrivit art. 4 lit. b) (III) din Legea nr. 213/2015, iar potrivit art. 4 alin.

(1) lit. a) din același act normativ, prejudiciul suferit de către

aceștia ca urmare a producerii accidentului rutier din data de 23 ianuarie

2015 reprezintă o creanță de asigurări.

De asemenea,

au arătat că art. 17 din Legea nr. 213/2015 stabilește dreptul

de opțiune al creditorului de a se îndrepta fie împotriva Fondului de Garantare

a Asiguraților, fie de a urma separat procedura de faliment a

asiguratorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea

recuperării creanței sale din activele asiguratorului aflat în

faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește

plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr.

213/2015.

Recurenții-reclamanți

a apreciat că introducerea în cauză a Fondului de Garantare a

Asiguraților se impune cu celeritate, în vederea soluționării

unui dosar de despăgubiri aflat pe rolul instanțelor de mai bine de 4

ani, orice întârziere în soluționarea prezentei cauze fiind de natură

a contraveni atât dispozițiilor legale, care consacră un termen

rezonabil de soluționare a dosarelor, dar și principiilor și

regulilor consacrate de convențiile internaționale la care România

este parte, precum și de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Totodată,

redând extrase din conținutul unor hotărâri judecătorești,

au mai arătat recurenții-reclamanți că jurisprudența

este, de asemenea, concludentă în sensul introducerii în cauză a

Fondului pentru Garantare a Asiguraților și

În drept au

fost invocate prevederile art. 72-74, art. 78 alin. (2), art. 265, art. 483-502

C. proc. civ., Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a

Asiguraților, Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a

Asiguraților și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recurenții

nu au procedat la încadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de

art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dar din dezvoltarea acestora rezultă

că ele pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488

alin. (1) pct. 8, respectiv „când hotărârea a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Procedura

derulată în recurs

Recursul

declarat de reclamanții C., D., E. și F. împotriva încheierii de

ședință din data de 17 martie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 29

iunie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la data de 1 iulie 2016.

Cererea

motivată de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte SC A. SA

și intimatului-intervenient B., la data de 11 iulie 2016, astfel cum

rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosar.

Reținându-se

că intimații nu au formulat întâmpinare în termen legal, prin

rezoluția din data de 1 septembrie 2016, s-a dispus întocmirea raportului

asupra admisibilității în principiu a prezentului recurs.

Prin raportul

întocmit la data de 9 septembrie 2016 asupra admisibilității în

principiu a recursului declarat de reclamanții C., D., E. și F.

împotriva încheierii de ședință din 17 martie 2016 a Curții

de Apel București, secția a V-a civilă, s-a constatat că

acesta vizează atât măsura suspendării judecării apelului,

cât și respingerea de către instanța de apel a cererii de

chemare în garanție a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin

același raport s-a reținut că recursul îndreptat împotriva

măsurii suspendării dispuse de către instanța de apel a

fost declarat în termen legal, că îndeplinește cerințele de

formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486

alin. (1) C. proc. civ., că este scutit de la plata taxei judiciare de

timbru, că motivele de recurs pot fi încadrate în cazurile prevăzute

de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și că s-a încheiat etapa

comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin.

(2) C. proc. civ.

În ceea ce

privește recursul vizând respingerea de către instanța de apel a

cererii de chemare în garanție a Fondului de Garantare a

Asiguraților, s-a reținut că recursul îndeplinește

cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea

nulității, este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, că

motivele de recurs dezvoltate pot fi încadrate în cazurile limitativ

prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și că s-a încheiat

etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490

alin. (2) C. proc. civ.

Totodată,

raportat la prevederile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. la care fac trimitere dispozițiile

art. 74 alin. (2) C. proc. civ., s-a arătat că, în opinia

raportorului, recurenții-reclamanți au promovat acest recurs în afara

termenului prevăzut de către textul de lege anterior menționat.

În

conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a

fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de

comunicare aflate la dosarul de recurs, iar intimata-pârâtă și

intimatul-intervenient nu au formulat puncte de vedere la raport, în termen

legal, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare.

În termen

legal, la data de 28 septembrie 2016, recurenții-reclamanți au depus

punct de vedere cu privire la raportul întocmit asupra

admisibilității în principiu a recursului, prin care au apreciat

că atât recursul declarat împotriva măsurii suspendării, cât

și recursul vizând respingerea cererii de introducere în cauză a

Fondului de Garantare a Asiguraților sunt formulate în termen legal

și îndeplinesc cerințele de formă și de fond cerute de

lege, fiind admisibile în principiu.

Prin

rezoluția din data de 24 octombrie 2016, constatându-se îndeplinită

față de toate părțile procedura de comunicare a raportului

întocmit în cauză, s-a stabilit termen la data de 11 noiembrie 2016,

fără citarea părților, în vederea discutării

admisibilității în principiu a recursului.

Prin

încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2016, a fost

admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții C., D., E. și F.

împotriva încheierii de ședință din 17 martie 2016 a Curții

de Apel București, secția a V-a civilă, cu privire la soluția

de suspendare a judecării apelului ce formează obiectul Dosarului nr.

x/3/2015 și s-a fixat termen de judecată la data de 16 decembrie

2016, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin

aceeași încheiere, s-a dispus prorogarea pronunțării asupra excepției

tardivității recursului declarat de către reclamanții C., D.,

E. și F. împotriva aceleiași încheieri de ședință, sub

aspectul soluției pronunțate asupra cererii de introducere în

cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților, până la

soluționarea recursului declarat împotriva încheierii de

ședință din 17 martie 2016 a Curții de Apel București,

secția a V-a civilă, cu privire la soluția de suspendare a

judecării apelului ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2015.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând

recursul, prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de

conținutul încheierii atacate, Înalta Curte constată că este

nefondat recursul declarat de reclamanții în ceea ce privește

măsura suspendării judecării apelului și tardiv recursul

vizând respingerea cererii de introducere în cauză a Fondului de Garantare

a Asiguraților, dispusă prin aceeași încheiere, pentru

următoarele considerente:

În ceea ce

privește recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva

încheierii de ședință din data de 17 martie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, referitor la soluția de suspendare a judecării apelului

ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2015, Înalta Curte reține

că, apreciind că judecata nu trebuia suspendată, aceștia au

criticat soluția pronunțată de către instanța de apel

pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 din Legea nr.

85/2014, în raport de art. 2 din Legea nr. 213/2015, în care se prevede faptul

că Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de

consecințele insolvenței unui asigurator.

S-a

susținut de către recurenții-reclamanți că trebuie

avut în vedere faptul că Legea nr. 213/2015, care reprezintă legea

specială în această materie, este o lege ulterioară Legii nr.

85/2015, iar ultima voință a legiuitorului a fost aceea de a garanta

creditorii societăților de asigurări de riscul intrării

acestor societăți în procedura falimentului.

Înalta Curte

apreciază că susținerile recurenților-reclamanți sunt

nefondate, iar instanța de apel a procedat în mod corect la suspendarea

judecării cauzei, reținând alături de prevederile art. 75 alin.

(1) și pe cele ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, potrivit

cărora, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca

efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau

extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate

împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.

În ceea ce

privește necesitatea aplicării cu prioritate în prezenta cauză a

dispozițiilor Legii nr. 213/2015, afirmată de către

recurenții-reclamanți, instanța supremă constată

că aceștia, în conformitate cu principiul disponibilității

în procesul civil, au înțeles să cheme în judecată pe pârâta SC A.

SA și nu pe Fondul de Garantare a Asiguraților a cărei

activitate este reglementată de Legea nr. 213/2015, astfel încât și

aceste susțineri sunt nefondate.

În plus,

deși, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015,

Fondul de Garantare a Asiguraților este desemnat ca și garant al

plății indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din

contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în

condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurator, nicio

dispoziție din acest act normativ nu prevede subrogarea de drept a Fondului

în drepturile și obligațiile procesuale ale intimatei-pârâte SC A. SA,

în cazul existenței pe rol a unei acțiuni în pretenții pornite

împotriva acesteia, calitatea de garant fiind cu totul străină de

calitatea de continuator sau succesor în drepturi procesuale.

Din

contră, textul acestei legi prevede o procedură administrativă

prin care potențialii creditori din contractele de asigurări

sesizează cu privire la pretențiile pe care le au față de

societatea de asigurare, ce cuprinde în mod obligatoriu sesizarea Fondului de

Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată

însoțită de documente justificative, iar prevederile art. 17 al

acestui act normativ oferă posibilitatea creditorului de asigurări să

urmeze separat și procedura de faliment a asigurătorului

prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării

creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment.

Prin urmare,

având în vedere că, prin cererea de învestire a instanței,

recurenții-reclamanți au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA,

societate față de care, la data de 3 decembrie 2015, s-a dispus

deschiderea procedurii falimentului, Înalta Curte reține că în

speță sunt incidente dispozițiile ale art. 262 alin. (4) din

Legea nr. 85/2014, care, față prevederile art. 75 alin. (1) din

aceeași lege, reprezintă norma specială referitoare la

societățile de asigurare/reasigurare, astfel încât, în mod corect,

instanța de apel a dispus suspendarea judecării apelului, iar

recursul promovat de către recurenții-reclamanți este nefondat,

urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce

privește recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva

încheierii de ședință din data de 17 martie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

vizând respingerea cererii de introducere în cauză a Fondului de Garantare

a Asiguraților, dispusă prin aceeași încheiere, Înalta Curte

reține că, prin raportul întocmit în cauză, s-a reținut

excepția tardivității acestuia, iar, prin încheierea de ședință

din data de 11 noiembrie 2016, s-a prorogat pronunțarea asupra

excepției tardivității recursului până la soluționarea

recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 17

martie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă, cu privire la soluția de suspendare a judecării apelului

ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2015.

Analizând

recursul prin prisma excepției reținute, Înalta Curte apreciază

că acesta a fost tardiv declarat, pentru considerentele ce succed:

Prin

încheierea de ședință din data de 17 martie 2016, Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, a respins cererea de introducere

în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților formulată de

reclamanți, având în vedere, pe de o parte dispozițiile art. 478

alin. (1) și (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte apreciindu-se

că Legea nr. 213/2015, invocată ca și temei pentru această

cerere, dă naștere la un drept nou în patrimoniul reclamanților

de a se adresa acestui Fond pentru plata despăgubirilor, în cauză

neavând loc o transmitere a calității procesuale pasive de la

societatea pârâtă la Fondul de Garantare a Asiguraților.

Potrivit

dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., la care fac trimitere

dispozițiile art. 74 alin. (2) C. proc. civ., statuează că

încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție

poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare

pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea

lipsă, calea de atac fiind numai recursul la instanța superioară

în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel.

Din cuprinsul

încheierii de ședință din data de 17 martie 2016, rezultă

că recurenții-reclamanți rezultă că

recurenții-reclamanți nu au fost prezenți la termenul de

judecată de la acea dată și, prin urmare, termenul de declarare

a recursului a început să curgă pentru acesta de la data

comunicării încheierii prin care a fost respinsă cererea de chemare

în garanție.

Potrivit

dovezilor de comunicare aflate la dosarul de apel, încheierea de

ședință atacată prin prezentul recurs a fost

comunicată recurenților-reclamanți la data de 1 aprilie 2016,

iar potrivit mențiunilor de pe ștampila aplicată de

Compartimentul Registratură al Curții de Apel București, secția

a V-a civilă, calea de atac a fost declarată la data de 29 iunie

2016.

În raport de

cele anterior arătate, Înalta Curte constată că recursul a fost

declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 64 alin. (4) C.

proc. civ. (5 zile de la comunicarea hotărârii atacate) care s-a împlinit

la data de 7 aprilie 2016, reținând și că, prin susținerile

orale asupra recursului, recurenții-reclamanți au achiesat la o

eventuală soluție de respingere a acestuia, ca tardiv formulat.

Art. 185

alin. (1) C. proc. civ. prevede că în situația în care un drept

procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia

atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care

legea dispune altfel, iar actul de procedură făcut peste termen este

lovit de nulitate.

Articolul

invocat prevede sancțiunea procedurală a decăderii în cazul

nerespectării termenelor prevăzute de lege.

Așa

fiind, Înalta Curte, făcând aplicarea sancțiunii decăderii,

prevăzute de art. 185 alin. (1) C. proc. civ. pentru neexercitarea în

termen a oricărei căi de atac, urmează să dispună respingerea

recursului promovat de către recurenții-reclamați împotriva

încheierii de ședință din data de 17 martie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, cu privire la respingerea cererii de introducere în cauză a

Fondului de Garantare a Asiguraților, ca tardiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D., E., F. și C. împotriva

încheierii de ședință din data de 17 martie 2016 a Curții

de Apel București, secția a V-a civilă, în ceea ce privește

măsura suspendării judecării apelului.

Respinge, ca

tardiv, recursul declarat de reclamanții D., E., F. și C. cu privire

la respingerea cererii de introducere în cauză a Fondului de Garantare a

Asiguraților, dispusă prin aceeași încheiere.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016.