ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2371/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

cauzei:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 18 august 2014, sub nr.

x/299/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta

A.A.A.S., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin

care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 189.563,08

lei, reprezentând despăgubiri, și la plata sumei de 500.000 euro,

reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

2.

Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin

sentința civilă nr. 1508 din data de 30 ianuarie 2015,

Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de

pârâtă, și a declinat competența soluționării cauzei

în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiilor art.

94 alin. (1) lit. j) noul C. proc. civ. și valoarea obiectului cererii,

astfel cum fusese indicată de către reclamanți.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, sub nr. x/3/2015, iar prin sentința civilă nr. 1155 din

data de 12 octombrie 2015, s-a dispus respingerea excepției

prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată

și respingerea acțiunii formulată de reclamanți împotriva

pârâtei, ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei sentinței au declarat apel reclamanții A. și B.,

solicitând, în principal, admiterea apelului și modificarea în tot a

sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată,

astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, admiterea apelului,

anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare

pentru ca prima instanță să se pronunțe asupra fondului

cererii de chemare în judecată.

3.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel:

Prin decizia

civilă nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva

sentinței civile nr. 1155 din 12 octombrie 2015, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu

cu intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

recurs:

Împotriva

deciziei civile nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanți A.

și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8

C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți

au solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare

pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra fondului

cererii de chemare în judecată, iar la termenul din data 13 ianuarie 2016,

prin avocat, au precizat că nu solicită obligarea părții

adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În

esență, în susținerea motivelor de recurs

recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel a dat

o hotărâre prin care a încălcat autoritatea de lucru judecat a

două decizii irevocabile [art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.] și

a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material

privitoare la răspunderea civilă delictuală [art. 488 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ.].

Astfel,

recurenții-reclamanți au arătat că prin decizia nr. 392 din

data de 1 februarie 2012 dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosarul nr. x/1/2011 și sentința comercială nr.

56 din data de 19 mai 2011 dată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2/2007, s-a dispus anularea

pentru motive de nelegalitate a tuturor formelor de executare efectuate în cea

de-a doua executare silită pornită de către A.A.A.S. începând cu

anul 2006, fără să se rețină în vreun fel o culpă

cât de mică din partea lor, culpa în efectuarea executării silite ce

a condus la prejudiciul moral și material ce le-a fost cauzat

aparținând în totalitate A.A.A.S.

Recurenții-reclamanți

au subliniat că prin aceste hotărâri s-a reținut ca fiind

nelegală executarea silită pornită de către A.V.A.S.

împotriva contestatorilor pentru întreaga creanță, în raport de

caracterul specializat al ipotecii ce a fost instituită doar pentru suma

de 31.682.000 lei, precum și că a pretinde de la contestatori întreaga

sumă datorată de debitorul principal înseamnă a încălca

principiul specializării ipotecii.

Au

menționat recurenții-reclamanți că instanța de apel a

respins motivul încălcării autorității de lucru judecat

susținând că nu poate fi reținut caracterul ilicit al faptei

imputate intimatei-pârâte A.A.A.S. doar pe baza hotărârilor

judecătorești irevocabile depuse la dosar întrucât exercitarea de

către A.A.A.S. a dreptului la executare silită poate fi

considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în

vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a

păgubi o altă persoană.

Recurenții-reclamanți

au apreciat că instanța de apel, prin această motivare, își

contrazice singură propria hotărâre irevocabilă, și anume

sentința nr. 56 din data de 19 mai 2011, prin care aceeași

instanță a reținut că întreaga executare silită a fost

efectuată de către A.V.A.S. nu putea să-și atingă

finalitatea de a recupera debitul existent în contractul de ipotecă, ce

constituia titlul executoriu, întrucât s-a pretins suma de 446.269,46 dolari

S.U.A., în loc de doar 31.682.000 lei, cu nesocotirea principiului

specializării ipotecii, principiu consacrat de dispozițiile art. 1776

C. civ.

Au mai

criticat recurenții-reclamanți soluția instanței de apel

arătând că aceasta, pentru a justifica încălcarea

autorității de lucru judecat, a susținut că hotărârile

menționate nu sunt suficiente pentru a dovedi lipsa culpei lor, fiind

contrazise de decizia nr. 2304 din data de 29 iunie 2004 dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004, prin care

s-a reținut că, prin neverificarea sarcinilor, și-ar fi asumat

riscul de a achita și creditul nerestituit de fostul proprietar.

Au apreciat

recurenții-reclamanți că cele reținute de către Curtea

de Apel București din decizia Înaltei Curți sunt în mod evident

scoase din context în condițiile în care decizia respectivă le este

favorabilă, fiind anulată executarea pornită de către

A.V.A.S. în anul 2003.

Recurenții-reclamanți

au precizat că faptul că au renunțat la verificarea sarcinilor

asupra imobilului nu dă în niciun fel dreptul A.V.A.S. de a pretinde mai

mult decât permite titlul executoriu, iar aceasta a fost stabilită cu

autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 56 din data de

19 mai 2011, dată chiar de către Curtea de Apel București,

sentință prin care s-a anulat executarea silită fără

să se considere că renunțarea la verificarea sarcinilor ar fi un

element care poate să înlăture autoritatea de lucru judecat a

sentinței nr. 59 din data de 19 mai 2011 și să acopere

caracterul ilicit al executării pornite de A.V.A.S., așa cum în mod

greșit, apreciază recurenții-reclamanți, susține

instanța prin decizia apelată.

În

dezvoltarea motivului de recurs invocat în temeiul prevederilor art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții arată că, deși, la

nivel teoretic, se recunoaște prin decizia apelată că, în

materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este

definită ca acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat

încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei

persoane, atunci când a trebuit să aplice teoria în practică, Curtea

de Apel București a apreciat că nu se poate reține în sarcina

pârâtei A.A.A.S. săvârșirea unei fapte ilicite întrucât aceasta și-a

exercitat dreptul legal la executare silită a titlului de

creanță.

Recurenții-reclamanți

au învederat că, atunci când a anulat executarea silită prin

hotărâre irevocabilă, curtea de apel a considerat că întreaga

culpă aparține A.V.A.S., însă, în cauza de față, instanța

de apel s-a răzgândit și a susținut că fapta de a efectua

acte de executare silită în baza unui titlu executoriu ce își avea

temei în lege, respectiv O.U.G. nr. 51/1998, nu poate fi considerată

abuzivă, iar hotărârile pe care le-au invocat nu sunt suficiente

pentru a dovedi culpa instituției.

Au

arătat recurenții-reclamanți că nu se poate ca, pe de o

parte, să fie pronunțată o hotărâre prin care să se

anuleze o executare silită spunând că aceasta este nelegală

și că întreaga culpă a încălcării legii aparține

instituției organizatoare, iar, pe de altă parte, să se

susțină că instituția a acționat în baza legii privind

valorificarea unor active ale statului, câtă vreme aceeași

instanță a anulat executarea silită întrucât a constatat că

s-a pretins o sumă multă mai mare decât cea real datorată, caz

în care executarea silită nu poate fi considerată ca fiind

efectuată cu respectarea legii.

Au mai

apreciat recurenții-reclamanți că motivarea instanței de

apel vine în totală contradicție cu hotărârea dată în

contestația la executare și nu poate fi primită în

condițiile în care, în opinia acestora, în mod evident, prin sentința

nr. 56 din data de 19 mai 2011, s-a reținut că executarea silită

nu a fost efectuată de A.A.A.S. conform legii și că instituția

a acționat cu rea-credință și fără să

țină seama de titlul executoriu, depășind cu mult limitele

acestuia.

derulată în recurs:

Recursul

declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 241/A

din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, la data de 22 iunie 2016, a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 28 iunie 2016.

Cererea

motivată de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.) la data de 6

iulie 2016, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la

dosar.

Prin

întâmpinarea formulată, în termen legal, intimata-pârâtă a invocat

excepția netimbrării sau timbrării insuficiente a recursului,

arătând că, din cuprinsul cererii de recurs și a documentelor ce

i-au fost comunicate, nu rezultă dacă recurenții au timbrat

prezenta cale de atac.

Totodată,

a arătat că, în ipoteza în care instanța nu va admite

excepția invocată, solicită respingerea recursului, ca nefondat,

netemeinic și nemotivat.

Potrivit

dovezilor de comunicare aflate la dosar, întâmpinarea a fost comunicată

recurenților-reclamanți, care, în termen legal, nu au depus

răspuns la întâmpinare.

Prin raportul

întocmit la data de 19 septembrie 2016 asupra admisibilității în

principiu a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva

deciziei nr. 241/A din 18 aprilie 2016 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a constatat că acesta a fost declarat în termen legal, că

îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.,

că s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în

cuantumul fixat de către instanță, că este admisibil în

raport de valoarea pretențiilor, că motivele de recurs pot fi

încadrate în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și că

s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu

prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În

conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a

fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de

comunicare aflate la dosarul de recurs, iar acestea nu au formulat puncte de

vedere la raport, în termen legal, respectiv în termen de 10 zile de la

comunicare.

Prin

rezoluția din data de 24 octombrie 2016, constatându-se îndeplinită

față de toate părțile procedura de comunicare a raportului

întocmit în cauză, s-a stabilit termen la data de 11 noiembrie 2016,

fără citarea părților, în vederea discutării

admisibilității în principiu a recursului.

Prin

încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2016, a fost

admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B.

împotriva deciziei nr. 241/A din 18 aprilie 2016 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, și s-a acordat termen de judecată în

ședință publică la data de 16 decembrie 2016, cu citarea

părților.

Prin

aceeași încheiere, s-a reținut că, în ceea ce privește

excepția netimbrării sau timbrării insuficiente a recursului,

invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte

reține că aceasta a rămas fără obiect întrucât

recurenții-reclamanți și-au îndeplinit obligația de a face

dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de

către instanță, respectiv 2.598,13 lei, depunând la dosar

chitanța din data de 5 iulie 2016, eliberată de Direcția

Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 3 București, în

cuantum de 2.599 lei.

6.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În ceea ce

privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 7 C. proc. civ., se reține că recurenții-reclamanți

invocă faptul că instanța de apel a încălcat autoritatea de

lucru judecat a două decizii irevocabile ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 392 din data de 1

februarie 2012, pronunțată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2011,

prin care a devenit irevocabilă sentința comercială nr. 56 din

19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, și decizia civilă nr. 2304 din data de 29

iunie 2004, pronunțată de către aceeași instanță

în Dosarul nr. x/2004.

Autoritatea

de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care

impune ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru

același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie

posibil.

Prin urmare,

puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un

litigiu ulterior, prin intermediul excepției „autorității

lucrului judecat” doar atunci când cel de-al doilea proces este între

aceleași părți, are același obiect și este întemeiat

pe aceeași cauză, fiind vorba despre o triplă identitate.

În

același timp, conceptul mai larg al puterii lucrului judecat,

semnifică și faptul că o hotărâre judecătorească

este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă

printr-o altă hotărâre, în concordanță cu principiul res

iudicata pro veritate habetur.

Ca atare,

existența unei hotărâri judecătorești poate fi

invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat (atunci

când se invocă exclusivitatea hotărârii) sau cu putere de lucru

judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această din urmă

situație nefiind necesară îndeplinirea triplei identități,

de părți, obiect și cauză.

În cauza de

față, Înalta Curte reține că nu este îndeplinită

tripla identitate - prevăzută de art. 1201 din C. civ. de la 1864 -

de părți, obiect și cauză, pentru a se pune în

discuție autoritatea de lucru judecat, prezentul litigiu având alt obiect

și altă cauză față de pricinile în care au fost pronunțate

hotărârile judecătorești invocate de către recurenții-reclamanți.

Astfel,

prezentul litigiu constă într-o acțiune în răspundere

civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999

C. civ., în timp ce hotărârile față de care se

recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel a

încălcat autoritatea de lucru judecat au fost pronunțate în

contestații la executare, întemeiate pe dispozițiile legale din acea

materie.

Pe de

altă parte, față de dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate

pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recurenții-reclamanți invocă, în

realitate, puterea de lucru judecat a hotărârilor menționate,

arătând că prin acestea s-a statuat asupra existenței culpei

intimatei-pârâte, cu consecința caracterului ilicit al faptei imputate

acesteia în cauza pendinte, constatându-se nelegalitatea executărilor

silite, pe de o parte, pentru că s-a încălcat principiul

specializării ipotecii - solicitându-se mai mult decât ceea ce era permis

în raport de suma menționată în titlul executoriu -, iar, pe de

altă parte, ca urmare a necomunicării publicației de vânzare

către proprietarul bunului licitat.

Înalta Curte

reține că, prin decizia nr. 392 din data de 1 februarie 2012,

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a respins recursul

declarat împotriva sentinței comerciale nr. 56 din 19 mai 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, raționamentul instanței de control judiciar s-a

concretizat prin concluzia că este nelegală executarea silită

pornită de A.V.A.S. împotriva contestatorilor pentru întreaga

creanță și că nu este îndeplinită condiția

sine-qua-non pentru a se putea porni executarea silită, respectiv că

creanța nu poate fi considerată certă.

În ceea ce

privește cea de a doua decizie a cărei putere de lucru judecat se

invocă de către recurenții-reclamanți, respectiv decizia

nr. 2304 din data de 29 iunie 2004, pronunțată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

instanța supremă constată nelegalitatea executării silite

ca urmare a faptului că prin modul de organizare a licitației nu s-a

asigurat dreptul de participare al reclamanților, nefiind respectate

dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 vizând obligația comunicării

către proprietarii bunului supus executării silite a anunțului

de vânzare la licitație.

Or, din

niciuna dintre hotărârile invocate de către aceștia, nu

rezultă că s-a reținut, cu putere de lucru judecat, culpa

intimatei-pârâte sau că aceasta și-a exercitat dreptul cu

rea-credință, aspecte de natură să determine caracterul

ilicit al faptei săvârșite de către intimata-pârâtă, astfel

încât, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat,

instanța de apel reținând, în mod corect, că nu poate fi

reținut caracterul ilicit al faptei imputate intimatei-pârâte doar pe baza

hotărârilor judecătorești irevocabile depuse la dosar.

Totodată,

sunt nefondate și susținerile recurenților-reclamanți în

sensul că instanța de apel a scos din context cele reținute cu

privire la împrejurarea că, prin renunțarea la verificarea sarcinilor

asupra imobilului, recurenții-reclamanți și-ar fi asumat riscul

de a achita și creditul nerestituit de fostul proprietar, în

condițiile în care hotărârea pronunțată în cauză le-a

fost favorabilă.

Verificând

cuprinsul deciziei nr. 2304 din data de 29 iunie 2004 dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004, la care au

făcut trimitere recurenții-reclamanți în susținerea

afirmației anterior enunțate, se constată că, prin

această decizie, instanța supremă a reținut că, prin

neverificarea sarcinilor imobilului, reclamanții cumpărători

și-au asumat riscul de achita, pe lângă prețul convenit cu

vânzătorul, la care se adaugă reparațiile efectuate, și

creditul nerestituit de fostul proprietar, numai că, prin modul de

organizare a licitației nu i s-a asigurat dreptul de participare.

Prin urmare

în mod corect a reținut instanța de apel că hotărârile

judecătorești invocate de apelanții-reclamanți nu erau

suficiente nici pentru a dovedi, exclusiv prin raportare la efectul lor

pozitiv, lipsa culpei apelanților-reclamanți în producerea

prejudiciului pe care îl invocă, deoarece existau la dosar și alte

hotărâri judecătorești irevocabile, în ale căror considerente

se reținea o situație de fapt și de drept contrară.

Referitor la

invocarea de către recurenții-reclamanți a faptului că

decizia nr. 2304 din data de 29 iunie 2004 dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004 nu reține nicio culpă

în ceea ce îi privește, întrucât acesta le-a fost favorabilă, Înalta

Curte constată că și această susținere nu poate fi

reținută, întrucât, deși este adevărat că

hotărârea este favorabilă recurenților-reclamanți, anularea

vânzării la licitație a imobilului s-a datorat împrejurării

că instanța a reținut modul deficitar al organizării

acesteia din punctul de vedere a procedurii de comunicare și nu pentru

că s-ar fi reținut că recurenții-reclamanți nu au vreo

culpă.

Cu privire la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc.

civ., Înalta Curte reține că, în dezvoltarea acestuia, invocându-se

aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la

răspunderea civilă delictuală, recurenții-reclamanți

au criticat, în esență, aprecierea curții de apel în sensul

că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte

săvârșirea unei fapte ilicite, întrucât aceasta și-a exercitat

dreptul legal la executare a titlului de creanță.

Cu referire

la dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., aplicabile în prezenta

cauză, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, s-a

apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a

fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui

prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența

vinovăției autorului faptei.

Se

reține că fapta săvârșită cu prilejul exercitării

unui drept subiectiv poate fi o faptă ilicită, de natură a

antrena răspunderea delictuală, numai în măsura în care a avut

drept consecință producerea unui prejudiciu prin exercitarea

abuzivă a unui drept subiectiv, respectiv cu rea-credință, cu

depășirea limitelor sale juridice și deturnarea de la scopul său

economic și social în vederea căruia a fost recunoscut legal.

Ca urmare,

exercițiul normal, cu bună-credință al drepturilor

subiective în scopurile în vederea cărora au fost recunoscute de lege, a

fost inclus în categoria cauzelor de natură să înlăture

caracterul ilicit al faptei.

Or, în

cauză se reține că dreptul intimatei-pârâte la executarea

silită a titlului de creanță era recunoscut de către O.U.G.

nr. 51/1998 și a fost exercitat în limitele sale juridice în scopul pentru

care a fost recunoscut, respectiv acela de recuperare a creanțelor, prin declanșarea

procedurii de executare silită.

De asemenea,

în ceea ce privește exercitarea cu rea-credință a dreptului,

condiție necesară pentru reținerea caracterului ilicit al

faptei, se constată că, contrar susținerilor

recurenților-reclamanți, prin sentința comercială 56 din

data de 19 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, a cărei putere de lucru judecat s-a invocat sub acest

aspect, nu s-a reținut că intimata-pârâtă a acționat cu

rea-credință.

În

consecință, apreciind că motivele de recurs formulate de

către recurenții-reclamanți A. și B. sunt nefondate, în

temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca atare recursul

declarat de către acesta împotriva deciziei civile nr. 241/A din data de

18 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În

majoritate:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva

deciziei nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016.

Cu opinia

separată a doamnei judecător C. în sensul admiterii recursului și

casării deciziei recurate pentru următoarele argumente:

Temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată se referă la antrenarea

răspunderii civile delictuale derivând din săvârșirea de

către pârâtă a unei fapte ilicite de către pârâtă, constând

în punerea în executare a unui titlu executoriu pentru o altă sumă

decât cea datorată de autorii reclamanților și în nerespectarea

procedurii de organizare a licitației publice, aspecte constatate prin

două hotărâri judecătorești irevocabile.

Deși nu

se poate reține incidența autorității de lucru judecat a

acestor hotărâri în prezenta cauză, astfel cum s-a motivat în opinia

majoritară, recurenții-reclamanți invocă puterea de lucru

judecat a acestora sub aspectul constatării caracterului ilicit al

demersului pe care pârâta l-a inițiat prin începerea executării

silite, soldat cu evacuarea reclamanților din imobil timp de trei ani

și trei luni.

Spre

deosebire de autoritatea de lucru judecat, în ipoteza puterii de lucru judecat

nu este necesară îndeplinirea triplei identități, de

părți, obiect și cauză. Conceptul mai larg al puterii

lucrului judecat semnifică faptul că o hotărâre

judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu

trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre, în

concordanță cu principiul res iudicata pro veritate habetur, astfel

încât constatările de fapt și de drept pe care s-a întemeiat

soluția pronunțată devin obligatorii.

Prin decizia

nr. 392 din data de 1 februarie 2012, pronunțată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a

fost respins recursul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 56 din

19 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, reținându-se că este nelegală executarea

silită pornită de A.V.A.S. împotriva contestatorilor pentru întreaga

creanță, care nu poate fi considerată certă întrucât pârâta

a încălcat principiul specializării ipotecii, consacrat de art. 1775

C. civ., dat fiind că prin contractul de garanție imobiliară s-a

instituit o ipotecă specializată, iar nu una generală. Instanța

de recurs a constatat că soluția primei instanțe este

legală, consfințind astfel ca temeinice și legale considerentele

sentinței comerciale nr. 56 din 19 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială.

În cuprinsul

acestei sentințe s-a reținut că, întrucât nici una dintre cele

două hotărâri nu a stabilit cu putere de lucru judecat că suma

datorată de contestatori este suma preluată de Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului prin cesiune de creanță și

consolidată în temeiul art. 21 al O.U.G. nr. 51/1998, nimic nu împiedica

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să-și consolideze

creanța în condițiile O.U.G. nr. 51/1998 și să treacă

la executarea silită pentru satisfacerea acestei creanțe,

determinată prin expertiză de specialitate, motiv pentru care

executarea silită pornită de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului a fost considerată nelegală.

Contrar celor

reținute în opinia majoritară, apreciez că motivarea sus

citată constată vinovăția pârâtei în începerea

executării silite, care trebuie luată în considerare și prin

prisma faptului că pârâta este o persoană juridică care

acționează în numele statului și dispune de consilieri juridici

care puteau și trebuiau să cunoască principiul

specializării ipotecii, menționat în art. 1776 C. civ. Acesta a fost

argumentul esențial pentru care atât prima instanță, cât și

instanța de recurs au considerat că trebuie anulate toate formele de

executare săvârșite de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului în legătură cu imobilul în litigiu, începând cu somația

și până la ultimul act de executare.

Anterior

acestei decizii irevocabile, între aceleași părți a avut loc un

alt proces, având ca obiect anularea procesului-verbal de licitație nr.

409 din 30 mai 2003 și a vânzării la licitație publică a

imobilului în litigiu, proces soluționat irevocabil prin decizia

civilă nr. 2304/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, prin care s-a admis recursul

împotriva sentinței nr. 97/2003 a Curții de Apel București,

secția a V-a comercială, a fost schimbată în tot sentința

reculată și admisă acțiunea reclamanților.

În motivarea

acestei soluții instanța de recurs a arătat că solicitarea

reclamanților, menționată în adresa nr. 607 din 5 februarie

2002, prin care au cerut A.V.A.B. să accepte propunerea de a plăti

garanția în lei pentru care a fost ipotecat la bancă imobilul, a fost

respinsă, cu motivarea că reclamanții pot participa la

licitația organizată în temeiul O.U.G. nr. 51/1998, participare pe

care pârâta nu a asigurat-o, nesocotind dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998.

Instanța

de recurs a motivat că „A.V.A.B., deși cunoștea că actualii

proprietari sunt reclamanții, - care locuiau în apartamentul scos la

licitație - nu a făcut dovada comunicării către aceștia

a anunțului de vânzare, ci l-a afișat la sediul A.V.A.B. și

Primăria Sector 3”, că „în ceea ce privește afișarea la

ușa imobilului, procesul-verbal de afișare la 28 mai 2003, cu doar

două zile înaintea ținerii licitației la sediul A.V.A.B., este

lipsit de efecte juridice, prin nerespectarea termenului de comunicare de cel

puțin 10 zile înainte de data licitației [art. 71 alin. (2) din

O.U.G. nr. 51/1998]” și că „anunțul de vânzare din cotidianul D.

din 17 mai 2003 conține inexactități, nefiind trecută

proprietatea soților A. și B., ci a fostului proprietar, dinainte de

1997, soții E., și fără să se menționeze

prețul de pornire a licitației”.

Aceste

constatări, alături de dorința reclamanților de a

plăti debitul (exprimată prin adresa nr. 607 din 5 februarie 2002)

și de a evita evacuarea, dar și de faptul că pârâta beneficia de

asistență juridică, constituie dovada relei-credințe a

acesteia, cu toate că în cuprinsul hotărârilor

judecătorești irevocabile noțiunea de „rea-credință”

nu a fost expres menționată.

În raport de

cele menționate anterior, consider că cele două hotărâri

judecătorești statuează, în mod neechivoc, chiar dacă nu

expres, cu putere de lucru judecat, asupra existenței vinovăției

și a relei credințe cu care pârâta a trecut la realizarea

executării silite.

Împrejurarea

că reclamanții au renunțat la verificarea sarcinilor, când au

cumpărat imobilul, constituie un aspect prealabil și colateral faptei

ilicite invocate în prezenta cauză și nu poate înlătura

vinovăția pârâtei în exercitarea unor drepturi procesuale sau

răspunderea acesteia pentru fapta proprie.

Existența

la dosar și a altor hotărâri judecătorești irevocabile,

respectiv decizia nr. 2304/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și sentința comercială nr. 73/2005 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, care ar reține

o situație de fapt și de drept contrară celei reținute cu

putere de lucru judecat în cele două hotărâri judecătorești

analizate constituie o constatare eronată.

Astfel,

decizia nr. 2304/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu reține o situație de drept contrară, întrucât

această hotărâre este una dintre hotărârile în raport de care a

fost analizată puterea de lucru judecat și în care s-a reținut

că, deși reclamanții au renunțat să verifice sarcinile

imobilului, asumându-și riscul urmăririi silite, executarea

silită pornită de A.V.A.S. este una nelegală.

Prin

sentința comercială nr. 73/2005 a Curții de Apel București,

secția a VI-a comercială, s-a dispus întoarcerea executării

silite imobiliare începută de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, iar în motivarea acestei hotărâri s-a reținut că

reclamanții din prezenta cauză nu au procedat conform art. 1804 C.

civ. pentru a purga imobilul ipotecat, fiind neîntemeiată cererea lor de

constatare a efectuării procedurii purgii.

Consider

că această statuare a instanței nu are relevanță în

prezenta cauză în condițiile în care, astfel cum s-a motivat

anterior, vinovăția pârâtei și reaua sa credință pot

fi deduse din atitudinea pârâtei care a respins solicitarea reclamanților

de a achita debitul, exprimată în adresa nr. 607 din 5 februarie 2002, iar

nu într-o cerere de chemare în judecată, cu motivarea că au dreptul

de a participa la licitație, pentru ca apoi să încalce acest drept,

în mod nescuzabil, prin necomunicarea anunțului de vânzare la

licitație a imobilului către actualii proprietari, în termenul

prevăzut de art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998, și prin

menționarea eronată a proprietarilor imobilului și a

prețului de licitație în anunțul de vânzare publicat în

cotidianul D. din 17 mai 2003.

Astfel fiind,

apreciez că exercitarea dreptului recunoscut pârâtei prin O.U.G. nr.

51/1998 nu a fost realizată în limitele legii, ci cu depășirea

culpabilă a acestor limite, astfel cum rezultă din cuprinsul a

două hotărâri judecătorești irevocabile, iar acest abuz de

drept este de natură să atragă răspunderea civilă

delictuală și se impune verificarea tuturor elementelor care trebuie

întrunite cumulativ pentru a atrage această răspundere.

Pentru toate

aceste considerente, soluția care se impunea a fi dată în recurs era

cea de admitere a recursului declarat de reclamanții B. și A.

împotriva deciziei nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.