Decizia nr. 2371/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 18 august 2014, sub nr. x/299/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta A.A.A.S., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 189.563,08 lei, reprezentând despăgubiri, și la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1508 din data de 30 ianuarie 2015, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de pârâtă, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit. j) noul C. proc. civ. și valoarea obiectului cererii, astfel cum fusese indicată de către reclamanți. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2015, iar prin sentința civilă nr. 1155 din data de 12 octombrie 2015, s-a dispus respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și respingerea acțiunii formulată de reclamanți împotriva pârâtei, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentinței au declarat apel reclamanții A. și B., solicitând, în principal, admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, admiterea apelului, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca prima instanță să se pronunțe asupra fondului cererii de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1155 din 12 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Cererea de recurs: Împotriva deciziei civile nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanți A. și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra fondului cererii de chemare în judecată, iar la termenul din data 13 ianuarie 2016, prin avocat, au precizat că nu solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. În esență, în susținerea motivelor de recurs recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel a dat o hotărâre prin care a încălcat autoritatea de lucru judecat a două decizii irevocabile [art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.] și a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material privitoare la răspunderea civilă delictuală [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]. Astfel, recurenții-reclamanți au arătat că prin decizia nr. 392 din data de 1 februarie 2012 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2011 și sentința comercială nr. 56 din data de 19 mai 2011 dată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2/2007, s-a dispus anularea pentru motive de nelegalitate a tuturor formelor de executare efectuate în cea de-a doua executare silită pornită de către A.A.A.S. începând cu anul 2006, fără să se rețină în vreun fel o culpă cât de mică din partea lor, culpa în efectuarea executării silite ce a condus la prejudiciul moral și material ce le-a fost cauzat aparținând în totalitate A.A.A.S. Recurenții-reclamanți au subliniat că prin aceste hotărâri s-a reținut ca fiind nelegală executarea silită pornită de către A.V.A.S. împotriva contestatorilor pentru întreaga creanță, în raport de caracterul specializat al ipotecii ce a fost instituită doar pentru suma de 31.682.000 lei, precum și că a pretinde de la contestatori întreaga sumă datorată de debitorul principal înseamnă a încălca principiul specializării ipotecii. Au menționat recurenții-reclamanți că instanța de apel a respins motivul încălcării autorității de lucru judecat susținând că nu poate fi reținut caracterul ilicit al faptei imputate intimatei-pârâte A.A.A.S. doar pe baza hotărârilor judecătorești irevocabile depuse la dosar întrucât exercitarea de către A.A.A.S. a dreptului la executare silită poate fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o altă persoană. Recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel, prin această motivare, își contrazice singură propria hotărâre irevocabilă, și anume sentința nr. 56 din data de 19 mai 2011, prin care aceeași instanță a reținut că întreaga executare silită a fost efectuată de către A.V.A.S. nu putea să-și atingă finalitatea de a recupera debitul existent în contractul de ipotecă, ce constituia titlul executoriu, întrucât s-a pretins suma de 446.269,46 dolari S.U.A., în loc de doar 31.682.000 lei, cu nesocotirea principiului specializării ipotecii, principiu consacrat de dispozițiile art. 1776 C. civ. Au mai criticat recurenții-reclamanți soluția instanței de apel arătând că aceasta, pentru a justifica încălcarea autorității de lucru judecat, a susținut că hotărârile menționate nu sunt suficiente pentru a dovedi lipsa culpei lor, fiind contrazise de decizia nr. 2304 din data de 29 iunie 2004 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004, prin care s-a reținut că, prin neverificarea sarcinilor, și-ar fi asumat riscul de a achita și creditul nerestituit de fostul proprietar. Au apreciat recurenții-reclamanți că cele reținute de către Curtea de Apel București din decizia Înaltei Curți sunt în mod evident scoase din context în condițiile în care decizia respectivă le este favorabilă, fiind anulată executarea pornită de către A.V.A.S. în anul 2003. Recurenții-reclamanți au precizat că faptul că au renunțat la verificarea sarcinilor asupra imobilului nu dă în niciun fel dreptul A.V.A.S. de a pretinde mai mult decât permite titlul executoriu, iar aceasta a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 56 din data de 19 mai 2011, dată chiar de către Curtea de Apel București, sentință prin care s-a anulat executarea silită fără să se considere că renunțarea la verificarea sarcinilor ar fi un element care poate să înlăture autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 59 din data de 19 mai 2011 și să acopere caracterul ilicit al executării pornite de A.V.A.S., așa cum în mod greșit, apreciază recurenții-reclamanți, susține instanța prin decizia apelată. În dezvoltarea motivului de recurs invocat în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții arată că, deși, la nivel teoretic, se recunoaște prin decizia apelată că, în materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, atunci când a trebuit să aplice teoria în practică, Curtea de Apel București a apreciat că nu se poate reține în sarcina pârâtei A.A.A.S. săvârșirea unei fapte ilicite întrucât aceasta și-a exercitat dreptul legal la executare silită a titlului de creanță. Recurenții-reclamanți au învederat că, atunci când a anulat executarea silită prin hotărâre irevocabilă, curtea de apel a considerat că întreaga culpă aparține A.V.A.S., însă, în cauza de față, instanța de apel s-a răzgândit și a susținut că fapta de a efectua acte de executare silită în baza unui titlu executoriu ce își avea temei în lege, respectiv O.U.G. nr. 51/1998, nu poate fi considerată abuzivă, iar hotărârile pe care le-au invocat nu sunt suficiente pentru a dovedi culpa instituției. Au arătat recurenții-reclamanți că nu se poate ca, pe de o parte, să fie pronunțată o hotărâre prin care să se anuleze o executare silită spunând că aceasta este nelegală și că întreaga culpă a încălcării legii aparține instituției organizatoare, iar, pe de altă parte, să se susțină că instituția a acționat în baza legii privind valorificarea unor active ale statului, câtă vreme aceeași instanță a anulat executarea silită întrucât a constatat că s-a pretins o sumă multă mai mare decât cea real datorată, caz în care executarea silită nu poate fi considerată ca fiind efectuată cu respectarea legii. Au mai apreciat recurenții-reclamanți că motivarea instanței de apel vine în totală contradicție cu hotărârea dată în contestația la executare și nu poate fi primită în condițiile în care, în opinia acestora, în mod evident, prin sentința nr. 56 din data de 19 mai 2011, s-a reținut că executarea silită nu a fost efectuată de A.A.A.S. conform legii și că instituția a acționat cu rea-credință și fără să țină seama de titlul executoriu, depășind cu mult limitele acestuia.

Procedura derulată în recurs: Recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22 iunie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 28 iunie 2016. Cererea motivată de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.) la data de 6 iulie 2016, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosar. Prin întâmpinarea formulată, în termen legal, intimata-pârâtă a invocat excepția netimbrării sau timbrării insuficiente a recursului, arătând că, din cuprinsul cererii de recurs și a documentelor ce i-au fost comunicate, nu rezultă dacă recurenții au timbrat prezenta cale de atac. Totodată, a arătat că, în ipoteza în care instanța nu va admite excepția invocată, solicită respingerea recursului, ca nefondat, netemeinic și nemotivat. Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți, care, în termen legal, nu au depus răspuns la întâmpinare. Prin raportul întocmit la data de 19 septembrie 2016 asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 241/A din 18 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat că acesta a fost declarat în termen legal, că îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., că s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de către instanță, că este admisibil în raport de valoarea pretențiilor, că motivele de recurs pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosarul de recurs, iar acestea nu au formulat puncte de vedere la raport, în termen legal, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prin rezoluția din data de 24 octombrie 2016, constatându-se îndeplinită față de toate părțile procedura de comunicare a raportului întocmit în cauză, s-a stabilit termen la data de 11 noiembrie 2016, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2016, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 241/A din 18 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și s-a acordat termen de judecată în ședință publică la data de 16 decembrie 2016, cu citarea părților. Prin aceeași încheiere, s-a reținut că, în ceea ce privește excepția netimbrării sau timbrării insuficiente a recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că aceasta a rămas fără obiect întrucât recurenții-reclamanți și-au îndeplinit obligația de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de către instanță, respectiv 2.598,13 lei, depunând la dosar chitanța din data de 5 iulie 2016, eliberată de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 3 București, în cuantum de 2.599 lei.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se reține că recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a două decizii irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 392 din data de 1 februarie 2012, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2011, prin care a devenit irevocabilă sentința comercială nr. 56 din 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și decizia civilă nr. 2304 din data de 29 iunie 2004, pronunțată de către aceeași instanță în Dosarul nr. x/2004. Autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care impune ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie posibil. Prin urmare, puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepției „autorității lucrului judecat” doar atunci când cel de-al doilea proces este între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză, fiind vorba despre o triplă identitate. În același timp, conceptul mai larg al puterii lucrului judecat, semnifică și faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre, în concordanță cu principiul res iudicata pro veritate habetur. Ca atare, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat (atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii) sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această din urmă situație nefiind necesară îndeplinirea triplei identități, de părți, obiect și cauză. În cauza de față, Înalta Curte reține că nu este îndeplinită tripla identitate - prevăzută de art. 1201 din C. civ. de la 1864 - de părți, obiect și cauză, pentru a se pune în discuție autoritatea de lucru judecat, prezentul litigiu având alt obiect și altă cauză față de pricinile în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate de către recurenții-reclamanți. Astfel, prezentul litigiu constă într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., în timp ce hotărârile față de care se recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat au fost pronunțate în contestații la executare, întemeiate pe dispozițiile legale din acea materie. Pe de altă parte, față de dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți invocă, în realitate, puterea de lucru judecat a hotărârilor menționate, arătând că prin acestea s-a statuat asupra existenței culpei intimatei-pârâte, cu consecința caracterului ilicit al faptei imputate acesteia în cauza pendinte, constatându-se nelegalitatea executărilor silite, pe de o parte, pentru că s-a încălcat principiul specializării ipotecii - solicitându-se mai mult decât ceea ce era permis în raport de suma menționată în titlul executoriu -, iar, pe de altă parte, ca urmare a necomunicării publicației de vânzare către proprietarul bunului licitat. Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 392 din data de 1 februarie 2012, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 56 din 19 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, raționamentul instanței de control judiciar s-a concretizat prin concluzia că este nelegală executarea silită pornită de A.V.A.S. împotriva contestatorilor pentru întreaga creanță și că nu este îndeplinită condiția sine-qua-non pentru a se putea porni executarea silită, respectiv că creanța nu poate fi considerată certă. În ceea ce privește cea de a doua decizie a cărei putere de lucru judecat se invocă de către recurenții-reclamanți, respectiv decizia nr. 2304 din data de 29 iunie 2004, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, instanța supremă constată nelegalitatea executării silite ca urmare a faptului că prin modul de organizare a licitației nu s-a asigurat dreptul de participare al reclamanților, nefiind respectate dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 vizând obligația comunicării către proprietarii bunului supus executării silite a anunțului de vânzare la licitație. Or, din niciuna dintre hotărârile invocate de către aceștia, nu rezultă că s-a reținut, cu putere de lucru judecat, culpa intimatei-pârâte sau că aceasta și-a exercitat dreptul cu rea-credință, aspecte de natură să determine caracterul ilicit al faptei săvârșite de către intimata-pârâtă, astfel încât, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, instanța de apel reținând, în mod corect, că nu poate fi reținut caracterul ilicit al faptei imputate intimatei-pârâte doar pe baza hotărârilor judecătorești irevocabile depuse la dosar. Totodată, sunt nefondate și susținerile recurenților-reclamanți în sensul că instanța de apel a scos din context cele reținute cu privire la împrejurarea că, prin renunțarea la verificarea sarcinilor asupra imobilului, recurenții-reclamanți și-ar fi asumat riscul de a achita și creditul nerestituit de fostul proprietar, în condițiile în care hotărârea pronunțată în cauză le-a fost favorabilă. Verificând cuprinsul deciziei nr. 2304 din data de 29 iunie 2004 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004, la care au făcut trimitere recurenții-reclamanți în susținerea afirmației anterior enunțate, se constată că, prin această decizie, instanța supremă a reținut că, prin neverificarea sarcinilor imobilului, reclamanții cumpărători și-au asumat riscul de achita, pe lângă prețul convenit cu vânzătorul, la care se adaugă reparațiile efectuate, și creditul nerestituit de fostul proprietar, numai că, prin modul de organizare a licitației nu i s-a asigurat dreptul de participare. Prin urmare în mod corect a reținut instanța de apel că hotărârile judecătorești invocate de apelanții-reclamanți nu erau suficiente nici pentru a dovedi, exclusiv prin raportare la efectul lor pozitiv, lipsa culpei apelanților-reclamanți în producerea prejudiciului pe care îl invocă, deoarece existau la dosar și alte hotărâri judecătorești irevocabile, în ale căror considerente se reținea o situație de fapt și de drept contrară. Referitor la invocarea de către recurenții-reclamanți a faptului că decizia nr. 2304 din data de 29 iunie 2004 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004 nu reține nicio culpă în ceea ce îi privește, întrucât acesta le-a fost favorabilă, Înalta Curte constată că și această susținere nu poate fi reținută, întrucât, deși este adevărat că hotărârea este favorabilă recurenților-reclamanți, anularea vânzării la licitație a imobilului s-a datorat împrejurării că instanța a reținut modul deficitar al organizării acesteia din punctul de vedere a procedurii de comunicare și nu pentru că s-ar fi reținut că recurenții-reclamanți nu au vreo culpă. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în dezvoltarea acestuia, invocându-se aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la răspunderea civilă delictuală, recurenții-reclamanți au criticat, în esență, aprecierea curții de apel în sensul că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea unei fapte ilicite, întrucât aceasta și-a exercitat dreptul legal la executare a titlului de creanță. Cu referire la dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., aplicabile în prezenta cauză, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, s-a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției autorului faptei. Se reține că fapta săvârșită cu prilejul exercitării unui drept subiectiv poate fi o faptă ilicită, de natură a antrena răspunderea delictuală, numai în măsura în care a avut drept consecință producerea unui prejudiciu prin exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv, respectiv cu rea-credință, cu depășirea limitelor sale juridice și deturnarea de la scopul său economic și social în vederea căruia a fost recunoscut legal. Ca urmare, exercițiul normal, cu bună-credință al drepturilor subiective în scopurile în vederea cărora au fost recunoscute de lege, a fost inclus în categoria cauzelor de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei. Or, în cauză se reține că dreptul intimatei-pârâte la executarea silită a titlului de creanță era recunoscut de către O.U.G. nr. 51/1998 și a fost exercitat în limitele sale juridice în scopul pentru care a fost recunoscut, respectiv acela de recuperare a creanțelor, prin declanșarea procedurii de executare silită. De asemenea, în ceea ce privește exercitarea cu rea-credință a dreptului, condiție necesară pentru reținerea caracterului ilicit al faptei, se constată că, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, prin sentința comercială 56 din data de 19 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a cărei putere de lucru judecat s-a invocat sub acest aspect, nu s-a reținut că intimata-pârâtă a acționat cu rea-credință. În consecință, apreciind că motivele de recurs formulate de către recurenții-reclamanți A. și B. sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca atare recursul declarat de către acesta împotriva deciziei civile nr. 241/A din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.