ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 234/2016

Decizia nr. 234/2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 13 decembrie 2013 sub nr. x/3/2013 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. Asigurări SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumelor de: 2.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale pentru A. - în calitate de mamă, constituită parte civilă în dosarul mai sus menționat; 500.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale pentru B. - în calitate de frate, constituit parte civilă în dosarul mai sus menționat; 16.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării, plus alte cheltuieli neprevăzute și cheltuieli judiciare.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 modificată, ale Ordinului nr. 8 din 16 iunie 2008 publicat în M. Of. nr. 500 din 03 iulie 2008, și a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 art. 15 pct. 1 lit. o).

Prin sentința civilă nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta SC C. Asigurări SA și intervenientul forțat D., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, a fost respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale ca nefondat și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta SC C. Asigurări SA ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă SC C. Asigurări SA împotriva sentinței civile nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013; a respins apelul formulat de apelantul reclamant B., împotriva sentinței civile nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013 ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâta SC C. Asigurări SA.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurenților-reclamanții A. și B., și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului.

Criticile aduse deciziei recurate au vizat greșita aplicare a textelor legale incidente în cauză la situația de fapt corect stabilită de către instanțele devolutive.

Recurenții-reclamanți contestă argumentele instanței de apel în sensul fixării momentului de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă la data procedurii accidentului. Alegerea acestui moment subiectiv este în contradicție cu dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, care presupune condiția unui prejudiciu cert pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Deși instanța de apel reține în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, îl aplică în mod greșit raportat la speța de față, în care dreptul la acțiune se naște ulterior, după stabilirea de către organele competente a elementelor necesare conturării unei răspunderi civile delictuale.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-părăte SC C. Asigurări SA și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă solicită susținerea cauzei și în lipsa de la dezbateri, în temeiul art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă, în prealabil, excepția prescripției dreptului material la acțiunea formulată de către reclamanta A., întrucât momentul de început al curgerii termenului este reprezentat de data săvârșirii accidentului, respectiv 17 ianuarie 2010, în condițiile în care în dosarul penal s-a pronunțat o soluție de încetare a procesului, împrejurare care nu reprezintă un caz de întrerupere a prescripției. Mai mult decât atât, la data pronunțării soluției de scoatere de sub urmărire penală, respectiv 06 mai 2011, reclamanta avea posibilitatea introducerii unei acțiuni civile în cadrul termenului de 3 ani.

Raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 1083 C. civ. referitoare la forța majoră și la efectele acesteia. În concret, arată recurenta-pârâtă că deși s-a reținut existența cazului fortuit drept o cauză de înlăturare a răspunderii penale, contractul de asigurare nu poate fi incident decât în condițiile în care există vinovăția asiguratului, deci în speța de față nu există nici un grad de culpă al conducătorului auto.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, în speță fiind incident un caz de forță majoră și nu un simplu caz fortuit. Dispozițiile Codului penal asimilează cazului fortuit situația de forță majoră, în raport de această împrejurare fiind necesar ca instanța de drept civil să stabilească dacă din perspectiva răspunderii civile suntem în prezenta unui caz fortuit sau în prezenta unei situații de forță majoră.

În speța de față, apreciază recurenta-pârâtă ne aflăm în situația unui caz de forță majoră deoarece invincibilitatea anticipării sau prevenirii accidentului era una obiectivă, pentru orice alt șofer care s-ar fi aflat la acel moment la conducerea autovehiculului implicat în accident.

În continuarea acestui raționament, recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 27 pct. 1 din Norma R.C.A. nr. 20/2008 în raport de răspunderea legată de culpa C.N.A.D.N.R. care nu a montat indicatoare de semnalizare.

În situația în care nu se va reține culpa exclusivă a C.N.A.D.N.R. în producerea accidentului, recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 28 din Ordinul R.C.A. nr. 20/2008 care au fost ignorate de către instanța de apel, care a majorat în apel despăgubirile, deși a reținut ipoteza culpei comune în producerea accidentului.

În ipoteza reținerii culpei comune, recurenta-pârâtă solicită diminuarea despăgubirilor în raport de art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma de aplicare a Legii nr. 136/1995 și Ordinul R.C.A. nr. 20/2008, care prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudenta din România. În acest sens invocă practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții de Apel București, care au stabilit un cuantum de 10.000 euro pentru mama victimei și 25.000 euro pentru copiii minori.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea atacată nu cuprinde nici un argument legal care să justifice cuantumul despăgubirii și culpa asiguratului.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursul pârâtei SC C. Asigurări SA este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Se reține cauza juridică a cererii de față, respectiv accidentul rutier produs la 17 ianuarie 2010, care a avut drept urmare decesul lui E., persoană care se afla în autoturism.

Circumstanțele producerii accidentului au fost stabilite în Dosaul nr. x/P/2010 instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede, pentru conducătorul auto fiind stabilită o soluție de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că a existat un caz, legat de o împrejurare externă imposibil de prevăzut de către conducătorul auto.

Conducătorul auto D. avea încheiat la data producerii evenimentului rutier un contract de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie cu pârâta SC C. SA.

Prin ordonanța din 06 mai 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2010 Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede a constatat că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv existența cazului fortuit.

Instanța de apel, în raport de probele administrate în cauză a reținut că nu se poate susține lipsa totală a culpei conducătorului auto în condițiile în care prin raportul de expertiză întocmit în faza de urmărire penală, s-a stabilit că accidentul putea fi evitat dacă se circula cu o viteză de 41 km/h.

Cu privire la obligația de plată a SC C. Asigurări SA în temeiul poliței R.C.A., Înalta Curte constată că în baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, societatea de asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurătorii răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente.

Răspunderea civilă a făptuitorului este preluată în mod automat, conform clauzelor contractuale de către societatea de asigurare, ocazie cu care se naște în persoana persoanelor păgubite un drept autonom împotriva asigurătorului.

Pentru a fi atrasă răspunderea asigurătorului este necesar să se stabilească răspunderea asiguratului, întrucât asigurătorul răspunde doar pentru prejudiciile cauzate terților de asiguratul său, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție.

În acest context, se reține că instanța de apel nu a argumentat soluția pronunțată printr-o analiză a faptei ilicite a conducătorului auto D., din perspectiva considerentelor ordonanței de scoatere de sub urmărire penală din 06 mai 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiori de Vede, ce are autoritate de lucru judecat în ce privește situația de fapt și vinovăția făptuitorului.

În același sens, se reține că nu a fost argumentată soluția nici în ceea ce privește răspunderea societății de asigurare pentru fapta asiguratului său.

Astfel, instanța de apel a reținut culpa comună a conducătorului auto și a administratorului drumului public, fără a prezenta motivele care au stat la baza acestor considerente.

Simpla trimitere la probele administrate în cauză nu poate constitui temei lămuritor al stabilirii răspunderii asigurătorului.

Este de observat că este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu, doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial.

În apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin alte acte de procedură îndeplinite în cauză. În acest context, apărările privind culpa exclusivă a conducătorului apare ca o veritabilă apărare de fond care a fost invocată de către recurenta-pârâtă și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere.

Insuficiența acestei examinări nu face posibilă exercitarea controlului judiciar din partea instanței de recurs, din punct de vedere al stabilirii faptei ilicite și a culpei ca elemente ale răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., se constată că se impune admiterea acestuia, având în vedere că acesta vizează cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, ca urmare a răspunderii asigurătorului. Or, în situația în care analiza în ceea ce privește elementul culpei va fi reluată de către instanța de apel, se impune reevaluarea argumentelor din apelul reclamantei Chivu Ileana.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul B., Înalta Curte menține dispozițiile referitoare la respingerea acestuia, sub aspectul respingerii ca prescrisă a acțiunii formulată, constatând că au fost aplicate corect dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Se reține că anterior formulării acțiunii civile, s-a desfășurat o cercetare penală extinsă. În aceste condiții, cunoscând existența cercetării penale, reclamantul avea posibilitatea de a se constitui parte civilă, nefiind necesară finalizarea cauzei penale pentru a se stabili persoana care a produs accidentul, aceasta fiind cunoscută de la momentul producerii evenimentului rutier. Se observă că reclamantul nu a acționat diligent, neformulând o cerere de constituire de parte civilă în cursul cercetării penale.

Pentru aceste considerente, având în vedere considerentele dezvoltate în această decizie și văzând dispozițiile art. 497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, va fi admis recursul declarat în cauză de către pârâta SC C. SA, va fi casată în parte decizia și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în ceea ce privește rejudecarea apelului declarat de pârâta SC C. SA și reclamanta A.

La rejudecarea apelurilor, instanța va avea în vedere și incidența deciziei RIL nr. 23/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC C. Asigurări SA împotriva deciziei civile nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza instanței de apel, spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâta SC C. Asigurări SA și de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 3450 din 03 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Menține dispozițiile referitoare la apelul declarat de reclamantul B.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2016.