ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 210/2016

Decizia nr. 210/2016

Deliberând, în condițiile art. 385 coroborat cu dispozițiile art. 494 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reține următoarele:

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli cu spitalizarea, tratament recuperatoriu, alimentație, cost deplasări către instituțiile medicale și 200.000 lei daune morale pentru suferințele psihice și fizice îndurate, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, 30.000 lei daune materiale cheltuieli cu înmormântarea, praznice și 1.000.000 lei daune morale, pentru suferința decesului soțului său, toate aceste sume urmând a fi actualizate cu dobânda de referință a B.N.R. din momentul producerii riscului asigurat, care coincide cu momentul nașterii dreptului de creanță si până la momentul plătii efective a indemnizației de către pârâtă. S-a solicitat si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 101 din 17 aprilie 2014 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu SC B. SA București. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.200 lei reprezentând daune materiale, ce se va actualiza cu dobânda legală calculata de la data plății și până la plata efectivă și 5.000 lei daune morale la care se va aplica dobânda legală calculată de la data de 03 martie 2012 si până la data plății efective. Au fost respinse celelalte pretenții solicitate. A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 144,5 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că:

În ceea ce privește daunele materiale si morale solicitate de către reclamantă ca urmare a vătămărilor corporale suferite în accident, instanța a constatat că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Analizând actele depuse la dosar, tribunalul a reținut că probele depuse de către reclamantă sunt în principal referitoare la înmormântare și cheltuieli efectuate cu aceasta și medicația decedatului, până la momentul intervenției decesului, singurele chitanțe depuse cu privire la cheltuielile efectuate de către reclamantă cu privire la suferințele acesteia ca urmare a vătămării corporale sunt cele efectuate cu repararea danturii, respectiv chitanța din 01 august 2012 coroborat cu adresa medicului stomatolog și declarația martorului audiat care confirmă refacerea danturii; chitanța din 01 februarie 2012 este anterioara accidentului, astfel încât doar aceste cheltuieli materiale sunt admisibile în cauză.

În ceea ce privește daunele morale ca urmare a vătămării corporale, a reținut tribunalul că, în raport de consecințele suferite de reclamanta având politraumatism accident rutier, instanța trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete, statuând în echitate, instanța a acordat despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

În absența unor criterii legale de cuantificare a daunelor, instanța a apreciat că acordarea sumei de 5.000 Iei reprezenta o măsură de natură a compensa suferințele psihice încercate.

Referitor la dobânda legală solicitată a reținut tribunalul că aceasta se poate acorda în ceea ce privește daunele morale de la data producerii riscului asigurat respectiv data accidentului, însă în ceea ce privește daunele materiale, dobânda este datorată de la data plății, respectiv 01 august 2012.

Pentru aceste considerente, în baza textelor de lege amintite anterior și ținând seama și de dispozițiile art. 26 din ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanța a admis în parte acțiunea reclamantei si a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.200 lei reprezentând daune materiale, ce se va actualiza cu dobânda legala calculata de la data plății, respectiv 01 august 2012 si până la plata efectivă si 5000 lei daune morale la care se va aplica dobânda legală calculate de la data de 03 martie 2012 și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentința a formulat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul majorării daunelor morale și materiale și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 333/2014 din 3 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a respins apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 101 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă contencios administrativ și fiscal.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

La data de 03 martie 2012, în jurul orelor 13, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autoturismul, condus de C., proprietatea reclamantei și asigurat R.C.A. la societatea pârâtă și autoturismul condus de D.

Conform Rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Pașcani din 12 ianuarie 2013, în Dosarul penal nr. x/P/2012 s-a stabilit că vinovat de producerea accidentului a fost C., care în momentul premergător impactului circula cu o viteză de aproximativ 90 km/oră, deși limita pentru zona respectivă era prevăzută de 40 km/oră și care acționând sistemul de frânare pe carosabilul umed a intrat în coliziune cu celălalt autoturism condus regulamentar de D.

În urma accidentului, C. a decedat și s-a produs vătămarea corporală a celorlalți pasageri printre care și reclamanta.

Conform art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare R.C.A.

Prin urmare, singurele despăgubiri care se pot acorda membrilor familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului sunt doar cele pentru vătămări corporale proprii suferite cu ocazia accidentului respectiv, cum este și speța de față.

Ca atare, în mod corect tribunalul a reținut în baza actelor justificative privind vătămarea corporală a reclamantei că i se cuvine acordarea sume de 1.200 lei cu titlu de daune materiale, sumă ce se va actualiza cu dobânda legală calculată de la data de 01 august 2012 și până la plata efectivă.

În condițiile în care apelul nu a fost motivat în fapt și în drept, în raport de dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că și în privința daunelor morale acordate tribunalul a statuat corect față de întreg probatoriul administrat în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că hotărârea instanței de apel este nemotivat și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 136/1995 și a dispozițiilor art. 26 și 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 incident în cauză.

În concluzie, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, în principal casarea decizei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel pentru nemotivare și, în subsidiar, casarea parțială a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, a dobânzii legale de la data producerii accidentului rutier, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24 iunie 2015 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă A. a depus un punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Totodată, intimata - pârâtă SC B. SA a depus un punct de vedere față de raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, precum și note de ședință, invocând nulitatea cererii de recurs pentru lipsa împuternicirii avocațiale în recurs a avocatului E. și anularea ca timbrat a recursului considerând că nu este scutit de la plata taxei de timbru.

Referitor la faptul ca intimata - pârâtă, în întâmpinare, a invocat excepția netimbrării și excepția nulității recursului pentru lipsa împuternicirii avocațiale în recurs, Înalta Curte, în procedura de filtrare a recursului, a considerat că recursul este admisibil, în principiu, urmând a se pronunța pe fondul recursului și în consecință excepțiile privind netimbrarea și nulitatea recursului vor fi analizate ca apărări de fond, pentru a se realiza o cercetare unitară a tuturor motivelor de recurs.

Prioritar analizării recursului, pentru a răspunde excepțiilor invocate de intimata - pârâtă, în condițiile în care acestea au fost depuse la dosar după comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și ținând cont de faptul că Înalta Curte, în procedura de filtrare a recursului, a considerat că recursul este admisibil, în principiu, urmând a se pronunța pe fondul recursului, se impun următoarele precizări:

Referitor la excepția nulității cererii de recurs pentru lipsa împuternicirii avocațiale în recurs a avocatului E., Înalta Curte arată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 462/2014 publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 775 din 24 octombrie 2014, judecătorii constituționali au decis că "dispozițiile C. proc. civ. cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), precum și în art. 486 alin. (3) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale".

Totodată, pentru etapa introducerii căii de atac - care presupune redactarea cererii motivate și înregistrarea la instanță - art. 87 alin. (2) prevede o derogare, în sensul că avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecata procesului -respectiv la faza procesuală anterioară, apelul - poate să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate, desigur din cele prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că, într-o atare situație, avocatul nu trebuie să mai atașeze la cererea de recurs o nouă împuternicire avocațială, ci este de ajuns să arate că exercită recursul în condițiile art. 87 alin. (2) și că împuternicirea se află în dosarul în care s-a dat hotărârea recurată. Numai pentru susținerea recursului este necesară o nouă împuternicire, actualmente existând o prevedere expresă în acest sens în art. 89 alin. (2) teza finală.

Pentru aceste considerente. Înalta Curte a considerat în concluziile raportului asupra admisibilității în principiu a recursului că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ. și nu se impune anularea acesteia pentru lipsa împuternicirii avocațiale a avocatului E. care a redactat-o.

Cu privire la excepția netimbrării recursului, tot în cuprinsul raportului asupra admisibilității în principiu a recursului s-a statuat că acesta este scutit de la plata taxei de timbru, în temeiul art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea.

Accidentul rutier în care a decedat soțul reclamantei, a făcut obiectul Dosarului de cercetare penală nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pașcani, dosar în care, prin Rezoluția din 12 ianuarie 2013, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta întrucât a intervenit decesul.

Sintagma "cauze penale" cuprinsă în art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este limitată numai la ipoteza în care s-a pus în mișcare acțiunea penală și aceasta, întrucât procesul penal (sau cauza penală) cunoaște mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având ca etape procesuale cercetarea penală și soluționarea cauzei de către procuror), judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Toate aceste faze și etape procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale).

În consecință, împrejurarea că procesul penal a luat sfârșit în faza urmăririi penale - prin soluția de neîncepere a urmăririi penale - nu înseamnă inexistența cauzei penale, care nu poate fi redusă la inculparea persoanei față de care s-au efectuat actele de urmărire penală. Și în acest caz acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a faptei ilicite, este o acțiune ce decurge dintr-o cauză penală, operând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Ca atare, latura civilă neputând fi soluționată în cadrul procesului penal, reclamanta s-a adresat instanței pe calea unei acțiuni separate, pentru recuperarea prejudiciului suferit.

În măsura în care latura civilă s-ar fi soluționat în cadrul procesului penal, reclamanta ar fi beneficiat de scutire de plata a taxei judiciare de timbru, astfel că, pentru identitate de rațiune și echitate juridică, aceeasta beneficiază de scutire de la plata taxei de timbru și în cadrul prezentei acțiuni, care are aceeași finalitate cu latura civilă a dosarului penal.

O altă precizare care se mai impune se referă la faptul că în speță nu se aplică Decizia nr. 23/2015 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier, ori, în speță, reclamanta este victimă directă a accidentului.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de critici le formulate și de susținerile din întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel, ca urmare a nemotivării apelului de către reclamanta A. a făcut aplicarea art. 476 alin. (2) C. proc. civ. și nu s-a putut pronunța decât asupra criticilor pe care reclamanta le-a adus sentinței tribunalului prin cererea de apel, respectiv majorarea daunelor morale și materiale acordate reclamantei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond și apel.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a constatat în mod corect că tribunalul a făcut o justă cuantificare a prejudiciului material și moral interpretând și aplicând corect normele legale prevăzute de art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 136/1995, raportate la cele ale art. 26, 27 și 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Nu poate fi vorba de o nemotivare a deciziei curții de apel, atât timp cât aceasta a analizat cauza sub aspectul incidenței art. 26 și 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, constatând că nu pot fi acordate despăgubiri decât pentru vătămări corporale proprii suferite cu ocazia accidentului de către reclamanta A. și că în mod corect tribunalul, ca instanță de fond a cuantificat patrimonial și nepatrimonial (daunele morale).

În speță, nu poate fi reținută nici incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cât timp, prin cererea de apel, reclamanta nu a solicitat schimbarea sentinței tribunalului și în ceea ce privește respingerea pretențiilor sale pentru decesul soțului său C., pretenții al căror temei legal a fost indicat de reclamantă ca fiind art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Ori, atâta timp cât recurenta - reclamantă nu a înțeles să invoce criticile formulate în recurs și prin calea de atac a apelului, fiind formulate omisso medio, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi examinate direct în recurs.

Totodată, aprecierea instanței asupra cuantumului despăgubirilor fiind făcută conform criteriilor legale, nu mai poate face obiect de analiză în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate și în consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 333/2014 din 3 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2016.