ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2895/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2895/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 12102 din 21 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 73128/3/2011 a fost admisă în

parte cererea formulată de reclamanții R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S.,

O.S., O.P., O.C.G., S.E., S.M., S.P.D., A.V. și M.M. în contradictoriu cu

pârâta SC B.V.I.G. SA prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA București care a

fost obligată la plata de despăgubiri către reclamanții:

- R.N.C., 1.639,78 lei prejudiciul material și 300.000 lei

prejudiciu moral;

- O.S., 945,99 lei prejudiciul material și 150.000 lei

prejudiciu moral;

- fiecăruia dintre reclamanții R.F.L., R.M.G., R.P.A., S.M.

și S.P.D. la câte 250.000 lei prejudiciu moral;

- fiecăreia din reclamantele R.N. și S.P.D. la câte 4.960 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea s-a respins cererea reclamantei S.E. de

obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut în esență

că a avut în vedere probele administrate în cauză și legislația în vigoare în

materie.

Împotriva sentinței precitate au formulat apel

reclamanții R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., S.E., S.M., S.P.D.,

așa cum rezultă din cererea precizatoare înregistrată la 12 februarie 2013 și

pârâta SC B.V.I.G. SA București prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA București,

care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București.

Prin încheierea de la 19 februarie 2013, Curtea a admis

cererea de scutire de la plata taxei judiciare de timbru pentru apelanții R.F.L.,

R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., S.E., S.M. și S.P.D.

În privința apelantei R.N.C. prin încheierea de la 12 martie 2013

Curtea a admis excepția netimbrării apelului declarat pentru considerentele

reținute în acea încheiere.

La data de 09 aprilie 2013 apelanta-intimată a depus

note scrise prin care a invocat lipsa calității procesuale active a

apelanților-reclamanți R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A. și N.C.R. întrucât nu au

calitate de persoane îndreptățite la despăgubiri față de prevederile art. 50

din Legea nr. 136/1995, text de lege redat integral cu toate cele trei alineate

și a art. 27 alin. (1) pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 54/2010.

Curtea a prorogat discutarea excepției invocată de

apelanta-pârâtă odată cu soluționarea cauzei pe fond întrucât, apelanta-pârâtă

a formulat și motiv de apel pe aceeași problemă.

Prin Decizia civilă nr. 17 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale active a apelanților reclamanți R.C.N., R.F.L., R.M.G., R.P.A.

și N.C.R. ca nefondată. A fost anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanta R.C.N..

A fost admis apelul formulat de apelantul N.C.R. Au fost respinse apelurile

formulate de apelanții R.F.L., R.M.G. și R.P.A.. A fost admis apelul formulat

de apelanta S.E.. A fost respins apelul formulat de apelanții S.M. și S.P.R.. A

fost admis apelul formulat de apelanta O.S.. A fost admis apelul formulat de

apelanta SC B.V.I.G. SA prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA prin SC V.I.G.M.S.

SRL. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că pe fond a fost

obligată pârâta la plata către reclamantul N.C.R. a sumei de 100.000 lei cu

titlu de daune morale iar către reclamanta S.E. a sumei de 100.000 lei cu titlu

de daune morale. A fost obligată pârâta la plata către reclamanta O.S. și a

sumei de 440,57 lei reprezentând daune materiale. A fost redus cuantumul

daunelor morale acordate de instanța de fond după cum urmează: R.C.N. la suma

de 100.000 lei; R.F.L. la suma de 100.000 lei; R.M.G. la suma de 100.000 lei; R.P.A.

la suma de 100.000 lei; S.M. la suma de 100.000 lei; S.P.D. la suma de 100.000

lei; O.S. la suma de 100.000 lei. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței apelate. A fost obligată intimata pârâtă către apelanta O.S. la plata

sumei de 500 lei reprezentând onorariu expert. Au fost obligați

apelanții-reclamanți R.C.N., R.F.L., R.M.G., R.P.A., S.M., S.P.D. și O.S. la

plata către intimata-pârâtă a câte 2219,06 lei reprezentând cheltuieli de

judecată în apel.

Examinând prioritar excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților în promovarea acțiunii, Curtea a reținut că

în raport de probele administrate în cauză excepția este nefondată întrucât

art. 50 din Legea nr. 136/1995 reglementează în cele trei alineate, trei

situații distincte în care se acordă despăgubiri urmare producerii unui

eveniment rutier în condițiile existenței unei polițe de asigurări R.C.A.

Textul de lege nu distinge în sensul că acest drept ar exista doar dacă

respectivele persoane s-ar fi aflat în autovehiculul condus de cel vinovat de

accident și să fi fost vătămate în urma accidentului - cum susține

apelanta-pârâtă- și nu este în relație cu situația reglementată de art. 50 alin.

(1) din Legea nr. 136/1995.

Instanța reține că soția (soțul), copii, alte persoane

aflate în întreținerea victimei decedate și vinovate, nu sunt persoane vinovate

de producerea accidentului, fiind terți indirecți vătămați și care se bucură de

aceleași drepturi în egală măsură ca și persoanele care au fost păgubite în

urma accidentului în celelalte cazuri reglementate de art. 50 alin. (1) și (2).

Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 este dat în temeiul legii și nu poate să cuprindă decât

prevederi în consens cu legea iar prin art. 26 (1) tocmai acest fapt se prevede

și anume că asigurătorul R.C.A. este obligat să despăgubească partea

prejudiciată pentru prejudiciile suferite.

Apelul formulat de apelanta R.C.N., a fost anulat ca

netimbrat având în vedere admiterea excepției privind netimbrarea apelului prin

încheierea de ședință de la 12 martie 2013.

În ceea ce privește celelalte apeluri formulate de

apelanții-reclamanți dar și apelul formulat de apelanta-pârâtă au fost

analizate împreună instanța reținând următoarele:

Curtea

a reținut că la data producerii accidentului era în vigoare Ordinul C.S.A. nr. 5/2010

și nu Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 de care s-a prevalat apelanta-pârâtă în

motivele de apel iar în altă ordine de idei nu s-a probat că în polița de

asigurare R.C.A. sunt cuprinse riscurile și prejudiciile reglementate în

ordinul C.S.A. nr. 5/2010, prin urmare nu se pot avea în vedere reglementări

fie ele interne sau internaționale neincluse în convenția părților sau care nu

erau în vigoare la data producerii accidentului. Și nu în ultimul rând, art. 50

alin. (3) din Legea nr. 136/1995 este temeiul legal care conferă

intimaților-reclamanți dreptul de a solicita despăgubiri chiar dacă e vorba de

soția și copiii defunctului R.R.

Astfel fiind situația, instanța de fond nu a încălcat

prevederile Legii nr. 136/1995, ale Ordinului nr. 5/2010 și a dispozițiilor art.

998-999 C. civ. cum susține apelanta-pârâtă, acest motiv de apel fiind

nefondat.

În privința apelului declarat de N.C.R., Curtea reține că

prin sentința civilă nr. 1449/2012 prin care minorii R.M.G., R.F.L., R.P.A. și N.C.R.

au fost dați în plasament către R.S., s-a reținut că inclusiv minorul N.C.R.

s-a născut din căsătoria pârâtei R.N.C. cu R.R. decedat ulterior și că este

fiul lui R.N.C. și R.R. Astfel fiind situația s-a probat faptul că apelantul N.C.R.

este fiul defunctului R.R. și că este persoană îndreptățită a primi daune

morale.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale solicitate de

minorii R.F.L., R.M.G., R.P.A. și N.C.R., având în vedere criticile acestor

apelanți-reclamanți dar și criticile apelantei-pârâte, jurisprudența în materie,

inclusiv cea depusă de către pârâți, împrejurarea că nu trebuie să se ajungă la

o îmbogățire fără justă cauză a apelanților-reclamanți dar nici la o amendă

excesivă pentru apelanta-pârâtă, faptul că prejudiciul nepatrimonial suferit a

fost provocat de decesul tatălui lor cât și faptul că prejudiciul moral suferit

are caracter personal dată fiind relația afectivă cu victima și că viața

familiei Radu s-a schimbat după accident, durerea și suferința afectându-i în

mod iremediabil, Curtea a considerat că suma de câte 100.000 lei pentru fiecare

apelant cu titlu de daune morale este justă.

De altfel, relativ la daunele morale, Curtea având în vedere

aceleași considerente, a apreciat că daunele morale stabilite în mod just la

suma de 100.000 lei revin și apelanților-reclamanți S.E., O.S., S.M. și S.P.D.

Curtea a reținut că în privința apelantei-reclamante S.E.

s-a probat cu certificatul de căsătorie că este soția defunctului S.G. Prin

urmare, apelanților-reclamanți N.C.R. și S.E. li s-a acordat în apel daunele morale

în cuantum de câte 100.000 lei în timp ce celorlalți apelanți-reclamanți li s-a

redus cuantumul acordat de instanța de fond în apel tot la câte 100.000 lei de

fiecare.

Prejudiciul

nepatrimonial suferit de apelantele-reclamante O.S. și S.E. a fost provocat de

decesul soților acestora iar pentru apelanții S.M. și S.P.D. a fost provocat de

decesul tatălui lor.

În ceea ce privește daunele materiale, în apel au pretins

schimbarea sentinței apelate apelantele-reclamante R.C.N., O.S. și S.E.

În privința apelantei-reclamante R.C.N. cum apelul s-a

anulat ca netimbrat nu a mai făcut obiect de analiză.

În fine, potrivit Ordinului C.S.A. nr. 5/2010,

despăgubirile materiale ce se acordă trebuie probate cu documente justificative

dar în speță apelanta S.E. deși a solicitat suma de 30.000 lei cu titlu de

daune materiale nu a probat suma pretinsă cu înscrisuri.

În privința despăgubirilor materiale pretinse de O.S., în

apel aceasta a solicitat suma de 29.054 lei și a arătat că valoarea bonurilor

și a facturilor prin care poate face proba este pentru suma de 5.903,68 lei.

S-a efectuat și o expertiză contabilă care a stabilit că suma probată în apel

este de 440,57 lei.

În privința prestațiilor periodice, Curtea nu a primit

susținerea apelantei pârâte că nu sunt acoperite de asigurătorul R.C.A., în

raport de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 care se referă

la acordarea de despăgubiri și de faptul că și prestațiile periodice constituie

o formă de despăgubire, însă acestea nu au fost probate în speță.

În concret trebuiau probate veniturile familiilor R.C.N., R.R.,

S.E., S.G., la momentul accidentului pentru a se putea aprecia cu privire la

stabilirea prestației periodice lunare astfel încât să se asigure venituri cât

mai apropiate de cele pierdute prin decesul victimelor R.R. și S.G.. Și aceasta

pentru că nu se pot acorda venituri pe care înainte de accident poate că nu au

existat, ca atare Curtea nu a acordat aceste prestații periodice minorilor

defunctului R.R. dar nici minorilor defunctului S.G., aflați în aceeași

situație și care nu au probat aceste pretenții.

Împotriva Deciziei civile nr. 17 din 14 ianuarie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs

recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA

solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și a

sentinței iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9.

În dezvoltarea criticilor recurenta susține că în cauză

s-a dovedit că vinovat de producerea accidentului este asiguratul R.R. și

întrucât acesta a decedat din propria culpă lipsesc elementele răspunderii

delictuale și ca o consecință, lipsește răspunderea contractuală a

asigurătorului față de rudele acestuia. Potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995,

în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o

despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față

de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în

procesul civil. Cu alte cuvinte, asigurătorul plătește despăgubirea pentru

prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțe persoane și

nu față de propriul asigurat.

Recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate din

perspectiva aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 49

și 50 din Legea nr. 136/1995 arătând că legiuitorul a stabilit că pot primi

despăgubiri inclusiv soția sau persoanele aflate în întreținerea proprietarului

sau conducătorului vinovat de producerea accidentului cu condiția ca persoanele

respective să fi fost ele însele vătămate/decedate, deci să fi fost victime

directe ale accidentului, nicidecum să solicite daune în calitate de rude

apropiate ale conducătorului auto vinovat și implicit decedat în accident.

Recurenta citează în acest sens dispozițiile art. 26 alin. (1) pct. 1 din Anexa

Norma la O.C.S.A. nr. 5/2010 și Directiva nr. 2009/103 a C.E.

Verificând criticile din perspectiva motivului de

nelegalitate invocat, înalta Curte, constată ca recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA - prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA este

fondat, motiv pentru care va fi admis pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte, reține că, prin cererea introductivă de instanță,

reclamanții, în calitatea acestora de rude ale asiguratului decedat, vinovat de

producerea accidentului, au solicitat daune morale și materiale în temeiul

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Asigurarea de răspundere civilă obligatorie este o

asigurare colectivă a victimelor accidentelor de autovehicule și, totodată, o asigurare

a persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti

despăgubiri către terții prejudiciați prin fapta ilicită ce atrage răspunderea

lor civilă și reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și

care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva conducătorului vinovatului de

accident ori a moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.

Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările, acordarea de despăgubiri de către asigurător se

face în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații

răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru

cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Prin urmare, legiuitorul stabilește o condiție

esențială pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului față de o terță

persoană păgubită, și anume existența unei răspunderi civile a autorului faptei

(asiguratul) față de aceleași terțe persoane întrucât răspunderea

asigurătorului nu este o răspundere de sine stătătoare, acesta fiind chemat să

plătească în locul asiguratului sumele pe acesta din urmă le datorează terțelor

persoane vătămate, în urma faptei comise.

Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995

despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le

plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor

păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori

distrugerea de bunuri. Prin acest text se menționează expres natura

despăgubirilor pe care este ținut să le acopere asigurătorul, despăgubiri care

presupun în mod esențial acoperirea unui prejudiciu la care să fi fost ținut să

răspundă, autorul accidentului, dacă ar mai fi fost în viață. în lipsa acestei

condiții esențiale, nu există un raport juridic obligațional născut între

autorul faptei și reclamanți, care să nască obligația asigurătorului derivată

din contractul de asigurare valabil încheiat și reglementată de art. 48 alin. (1)

din Legea nr. 136/1995, de a repara prejudiciul cauzat acestora de către

asigurat.

Având în vedere cele arătate anterior, Înalta Curte,

reține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 136/1995, în neconcordanță cu condițiile angajării răspunderii

asigurătorului.

Conform acestui text de lege, „se acordă despăgubiri și în

cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul

(soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori

conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea

accidentului". Legiuitorul are în vedere exclusiv ipoteza în care, în urma

accidentului, cauzat de șoferul titular al asigurării, survin în mod direct

vătămări generatoare de prejudicii materiale și morale, membrilor familiei

acestuia, implicați la rândul lor în accident. într-o atare situație se naște, în

mod independent de calitatea de soț sau rudă, un raport juridic obligațional

între autorul faptei și ceilalți subiecți de drept care au suferit prejudicii

directe în urma faptei ilicite comise și care sunt imputabile titularului

asigurării. Doar în această situație, soțul sau rudele celui vinovat de

accident, fiind victime directe ale accidentului, dobândesc calitatea de terță

persoană vătămată, în sensul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar nu

cum greșit susțin reclamanții că, prin simpla calitate de soț sau rudă a celui

vinovat de accident, se naște dreptul la despăgubiri.

În concluzie, pentru antrenarea răspunderii

asigurătorului este necesar a se stabili existența unei răspunderi civile

delictuale principale a autorului faptei, întrucât răspunderea asigurătorului

nu poate ființa de sine stătător. Răspunderea civilă a asigurătorului nu poate

exista în condițiile în care fapta pretinsă a fi generatoare de prejudicii de

către reclamanți este în realitate cauzarea de către titularul asigurării a

propriului său deces, urmare a culpei în conducerea vehiculului asigurat.

Legea reglementează în mod clar care sunt persoanele

îndreptățite să fie indemnizate în cazul producerii riscului asigurat și faptul

că despăgubirile privesc acoperirea prejudiciului plătit de asigurător în

numele persoanei asigurate, prin urmare reclamanții nu au calitatea de terțe

persoane păgubite în sensul legii, deci nu au calitatea de a pretinde

despăgubiri în situația dedusă judecății.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă va modifica

în parte decizia atacată în sensul că respinge acțiunea față de reclamanții R.F.L.,

R.M.G., R.N.C., R.P.A. și va respinge apelul declarat de N.C.R. împotriva

sentinței nr. 1210 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială. Vor fi menținute restul dispozițiilor deciziei.

Înalta Curte, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., constatând culpa procesuală, va obliga intimații R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A.

și N.C.R. la plata sumei de 6.558 lei cheltuieli de judecată către

recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Cu

opinie majoritară:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC

B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA împotriva Deciziei civile nr.

17 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea față de reclamanții R.F.L.,

R.M.G., R.N.C., R.P.A. și respinge apelul declarat de N.C.R. împotriva

sentinței nr. 1210 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI

a comercială.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Obligă intimații R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. și N.C.R.

la plata sumei de 6.558 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC

B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA.

Cu

opinia separată a doamnei judecător A.C. în sensul respingerii recursului

declarat de recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G.

SA.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2014.