ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2895/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 12102 din 21 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 73128/3/2011 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., O.S., O.P., O.C.G., S.E., S.M., S.P.D., A.V. și M.M. în contradictoriu cu pârâta SC B.V.I.G. SA prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA București care a fost obligată la plata de despăgubiri către reclamanții: - R.N.C., 1.639,78 lei prejudiciul material și 300.000 lei prejudiciu moral; - O.S., 945,99 lei prejudiciul material și 150.000 lei prejudiciu moral; - fiecăruia dintre reclamanții R.F.L., R.M.G., R.P.A., S.M.

și S.P.D. la câte 250.000 lei prejudiciu moral; - fiecăreia din reclamantele R.N. și S.P.D. la câte 4.960 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. De asemenea s-a respins cererea reclamantei S.E. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea soluției, instanța de fond a reținut în esență că a avut în vedere probele administrate în cauză și legislația în vigoare în materie. Împotriva sentinței precitate au formulat apel reclamanții R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., S.E., S.M., S.P.D., așa cum rezultă din cererea precizatoare înregistrată la 12 februarie 2013 și pârâta SC B.V.I.G. SA București prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA București, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București.

Prin încheierea de la 19 februarie 2013, Curtea a admis cererea de scutire de la plata taxei judiciare de timbru pentru apelanții R.F.L., R.M.G., R.P.A., N.C.R., O.S., S.E., S.M. și S.P.D. În privința apelantei R.N.C. prin încheierea de la 12 martie 2013 Curtea a admis excepția netimbrării apelului declarat pentru considerentele reținute în acea încheiere. La data de 09 aprilie 2013 apelanta-intimată a depus note scrise prin care a invocat lipsa calității procesuale active a apelanților-reclamanți R.N.C., R.F.L., R.M.G., R.P.A. și N.C.R. întrucât nu au calitate de persoane îndreptățite la despăgubiri față de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, text de lege redat integral cu toate cele trei alineate și a art. 27 alin. (1) pct. 2 din Ordinul C.S.A.

nr. 54/2010. Curtea a prorogat discutarea excepției invocată de apelanta-pârâtă odată cu soluționarea cauzei pe fond întrucât, apelanta-pârâtă a formulat și motiv de apel pe aceeași problemă. Prin Decizia civilă nr. 17 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a apelanților reclamanți R.C.N., R.F.L., R.M.G., R.P.A. și N.C.R. ca nefondată. A fost anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanta R.C.N.. A fost admis apelul formulat de apelantul N.C.R. Au fost respinse apelurile formulate de apelanții R.F.L., R.M.G. și R.P.A.. A fost admis apelul formulat de apelanta S.E.. A fost respins apelul formulat de apelanții S.M.

și S.P.R.. A fost admis apelul formulat de apelanta O.S.. A fost admis apelul formulat de apelanta SC B.V.I.G. SA prin corespondent SC A.R.A.V.I.G. SA prin SC V.I.G.M.S. SRL. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că pe fond a fost obligată pârâta la plata către reclamantul N.C.R. a sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale iar către reclamanta S.E. a sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale. A fost obligată pârâta la plata către reclamanta O.S. și a sumei de 440,57 lei reprezentând daune materiale. A fost redus cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond după cum urmează: R.C.N. la suma de 100.000 lei; R.F.L. la suma de 100.000 lei; R.M.G. la suma de 100.000 lei; R.P.A.

la suma de 100.000 lei; S.M. la suma de 100.000 lei; S.P.D. la suma de 100.000 lei; O.S. la suma de 100.000 lei. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligată intimata pârâtă către apelanta O.S. la plata sumei de 500 lei reprezentând onorariu expert. Au fost obligați apelanții-reclamanți R.C.N., R.F.L., R.M.G., R.P.A., S.M., S.P.D. și O.S. la plata către intimata-pârâtă a câte 2219,06 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Examinând prioritar excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în promovarea acțiunii, Curtea a reținut că în raport de probele administrate în cauză excepția este nefondată întrucât art. 50 din Legea nr. 136/1995 reglementează în cele trei alineate, trei situații distincte în care se acordă despăgubiri urmare producerii unui eveniment rutier în condițiile existenței unei polițe de asigurări R.C.A.

Textul de lege nu distinge în sensul că acest drept ar exista doar dacă respectivele persoane s-ar fi aflat în autovehiculul condus de cel vinovat de accident și să fi fost vătămate în urma accidentului - cum susține apelanta-pârâtă- și nu este în relație cu situația reglementată de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Instanța reține că soția (soțul), copii, alte persoane aflate în întreținerea victimei decedate și vinovate, nu sunt persoane vinovate de producerea accidentului, fiind terți indirecți vătămați și care se bucură de aceleași drepturi în egală măsură ca și persoanele care au fost păgubite în urma accidentului în celelalte cazuri reglementate de art. 50 alin. (1) și (2). Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010 este dat în temeiul legii și nu poate să cuprindă decât prevederi în consens cu legea iar prin art. 26 (1) tocmai acest fapt se prevede și anume că asigurătorul R.C.A. este obligat să despăgubească partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite. Apelul formulat de apelanta R.C.N., a fost anulat ca netimbrat având în vedere admiterea excepției privind netimbrarea apelului prin încheierea de ședință de la 12 martie 2013. În ceea ce privește celelalte apeluri formulate de apelanții-reclamanți dar și apelul formulat de apelanta-pârâtă au fost analizate împreună instanța reținând următoarele: Curtea a reținut că la data producerii accidentului era în vigoare Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și nu Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008 de care s-a prevalat apelanta-pârâtă în motivele de apel iar în altă ordine de idei nu s-a probat că în polița de asigurare R.C.A. sunt cuprinse riscurile și prejudiciile reglementate în ordinul C.S.A. nr. 5/2010, prin urmare nu se pot avea în vedere reglementări fie ele interne sau internaționale neincluse în convenția părților sau care nu erau în vigoare la data producerii accidentului. Și nu în ultimul rând, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 este temeiul legal care conferă intimaților-reclamanți dreptul de a solicita despăgubiri chiar dacă e vorba de soția și copiii defunctului R.R. Astfel fiind situația, instanța de fond nu a încălcat prevederile Legii nr. 136/1995, ale Ordinului nr. 5/2010 și a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

cum susține apelanta-pârâtă, acest motiv de apel fiind nefondat. În privința apelului declarat de N.C.R., Curtea reține că prin sentința civilă nr. 1449/2012 prin care minorii R.M.G., R.F.L., R.P.A. și N.C.R. au fost dați în plasament către R.S., s-a reținut că inclusiv minorul N.C.R. s-a născut din căsătoria pârâtei R.N.C. cu R.R. decedat ulterior și că este fiul lui R.N.C. și R.R. Astfel fiind situația s-a probat faptul că apelantul N.C.R. este fiul defunctului R.R. și că este persoană îndreptățită a primi daune morale. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale solicitate de minorii R.F.L., R.M.G., R.P.A.

și N.C.R., având în vedere criticile acestor apelanți-reclamanți dar și criticile apelantei-pârâte, jurisprudența în materie, inclusiv cea depusă de către pârâți, împrejurarea că nu trebuie să se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a apelanților-reclamanți dar nici la o amendă excesivă pentru apelanta-pârâtă, faptul că prejudiciul nepatrimonial suferit a fost provocat de decesul tatălui lor cât și faptul că prejudiciul moral suferit are caracter personal dată fiind relația afectivă cu victima și că viața familiei Radu s-a schimbat după accident, durerea și suferința afectându-i în mod iremediabil, Curtea a considerat că suma de câte 100.000 lei pentru fiecare apelant cu titlu de daune morale este justă.

De altfel, relativ la daunele morale, Curtea având în vedere aceleași considerente, a apreciat că daunele morale stabilite în mod just la suma de 100.000 lei revin și apelanților-reclamanți S.E., O.S., S.M. și S.P.D. Curtea a reținut că în privința apelantei-reclamante S.E. s-a probat cu certificatul de căsătorie că este soția defunctului S.G. Prin urmare, apelanților-reclamanți N.C.R. și S.E. li s-a acordat în apel daunele morale în cuantum de câte 100.000 lei în timp ce celorlalți apelanți-reclamanți li s-a redus cuantumul acordat de instanța de fond în apel tot la câte 100.000 lei de fiecare. Prejudiciul nepatrimonial suferit de apelantele-reclamante O.S. și S.E. a fost provocat de decesul soților acestora iar pentru apelanții S.M.

și S.P.D. a fost provocat de decesul tatălui lor. În ceea ce privește daunele materiale, în apel au pretins schimbarea sentinței apelate apelantele-reclamante R.C.N., O.S. și S.E. În privința apelantei-reclamante R.C.N. cum apelul s-a anulat ca netimbrat nu a mai făcut obiect de analiză. În fine, potrivit Ordinului C.S.A. nr. 5/2010, despăgubirile materiale ce se acordă trebuie probate cu documente justificative dar în speță apelanta S.E. deși a solicitat suma de 30.000 lei cu titlu de daune materiale nu a probat suma pretinsă cu înscrisuri. În privința despăgubirilor materiale pretinse de O.S., în apel aceasta a solicitat suma de 29.054 lei și a arătat că valoarea bonurilor și a facturilor prin care poate face proba este pentru suma de 5.903,68 lei.

S-a efectuat și o expertiză contabilă care a stabilit că suma probată în apel este de 440,57 lei. În privința prestațiilor periodice, Curtea nu a primit susținerea apelantei pârâte că nu sunt acoperite de asigurătorul R.C.A., în raport de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 care se referă la acordarea de despăgubiri și de faptul că și prestațiile periodice constituie o formă de despăgubire, însă acestea nu au fost probate în speță. În concret trebuiau probate veniturile familiilor R.C.N., R.R., S.E., S.G., la momentul accidentului pentru a se putea aprecia cu privire la stabilirea prestației periodice lunare astfel încât să se asigure venituri cât mai apropiate de cele pierdute prin decesul victimelor R.R.

și S.G.. Și aceasta pentru că nu se pot acorda venituri pe care înainte de accident poate că nu au existat, ca atare Curtea nu a acordat aceste prestații periodice minorilor defunctului R.R. dar nici minorilor defunctului S.G., aflați în aceeași situație și care nu au probat aceste pretenții. Împotriva Deciziei civile nr. 17 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și a sentinței iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9. În dezvoltarea criticilor recurenta susține că în cauză s-a dovedit că vinovat de producerea accidentului este asiguratul R.R.

și întrucât acesta a decedat din propria culpă lipsesc elementele răspunderii delictuale și ca o consecință, lipsește răspunderea contractuală a asigurătorului față de rudele acestuia. Potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Cu alte cuvinte, asigurătorul plătește despăgubirea pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțe persoane și nu față de propriul asigurat.

Recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 arătând că legiuitorul a stabilit că pot primi despăgubiri inclusiv soția sau persoanele aflate în întreținerea proprietarului sau conducătorului vinovat de producerea accidentului cu condiția ca persoanele respective să fi fost ele însele vătămate/decedate, deci să fi fost victime directe ale accidentului, nicidecum să solicite daune în calitate de rude apropiate ale conducătorului auto vinovat și implicit decedat în accident. Recurenta citează în acest sens dispozițiile art. 26 alin. (1) pct. 1 din Anexa Norma la O.C.S.A. nr. 5/2010 și Directiva nr. 2009/103 a C.E.

Verificând criticile din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, înalta Curte, constată ca recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA - prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA este fondat, motiv pentru care va fi admis pentru considerentele ce succed. Înalta Curte, reține că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanții, în calitatea acestora de rude ale asiguratului decedat, vinovat de producerea accidentului, au solicitat daune morale și materiale în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Asigurarea de răspundere civilă obligatorie este o asigurare colectivă a victimelor accidentelor de autovehicule și, totodată, o asigurare a persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terții prejudiciați prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă și reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva conducătorului vinovatului de accident ori a moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat. Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, acordarea de despăgubiri de către asigurător se face în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Prin urmare, legiuitorul stabilește o condiție esențială pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului față de o terță persoană păgubită, și anume existența unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) față de aceleași terțe persoane întrucât răspunderea asigurătorului nu este o răspundere de sine stătătoare, acesta fiind chemat să plătească în locul asiguratului sumele pe acesta din urmă le datorează terțelor persoane vătămate, în urma faptei comise. Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Prin acest text se menționează expres natura despăgubirilor pe care este ținut să le acopere asigurătorul, despăgubiri care presupun în mod esențial acoperirea unui prejudiciu la care să fi fost ținut să răspundă, autorul accidentului, dacă ar mai fi fost în viață. în lipsa acestei condiții esențiale, nu există un raport juridic obligațional născut între autorul faptei și reclamanți, care să nască obligația asigurătorului derivată din contractul de asigurare valabil încheiat și reglementată de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, de a repara prejudiciul cauzat acestora de către asigurat. Având în vedere cele arătate anterior, Înalta Curte, reține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în neconcordanță cu condițiile angajării răspunderii asigurătorului.

Conform acestui text de lege, „se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului". Legiuitorul are în vedere exclusiv ipoteza în care, în urma accidentului, cauzat de șoferul titular al asigurării, survin în mod direct vătămări generatoare de prejudicii materiale și morale, membrilor familiei acestuia, implicați la rândul lor în accident. într-o atare situație se naște, în mod independent de calitatea de soț sau rudă, un raport juridic obligațional între autorul faptei și ceilalți subiecți de drept care au suferit prejudicii directe în urma faptei ilicite comise și care sunt imputabile titularului asigurării.

Doar în această situație, soțul sau rudele celui vinovat de accident, fiind victime directe ale accidentului, dobândesc calitatea de terță persoană vătămată, în sensul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar nu cum greșit susțin reclamanții că, prin simpla calitate de soț sau rudă a celui vinovat de accident, se naște dreptul la despăgubiri. În concluzie, pentru antrenarea răspunderii asigurătorului este necesar a se stabili existența unei răspunderi civile delictuale principale a autorului faptei, întrucât răspunderea asigurătorului nu poate ființa de sine stătător. Răspunderea civilă a asigurătorului nu poate exista în condițiile în care fapta pretinsă a fi generatoare de prejudicii de către reclamanți este în realitate cauzarea de către titularul asigurării a propriului său deces, urmare a culpei în conducerea vehiculului asigurat.

Legea reglementează în mod clar care sunt persoanele îndreptățite să fie indemnizate în cazul producerii riscului asigurat și faptul că despăgubirile privesc acoperirea prejudiciului plătit de asigurător în numele persoanei asigurate, prin urmare reclamanții nu au calitatea de terțe persoane păgubite în sensul legii, deci nu au calitatea de a pretinde despăgubiri în situația dedusă judecății. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă va modifica în parte decizia atacată în sensul că respinge acțiunea față de reclamanții R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. și va respinge apelul declarat de N.C.R. împotriva sentinței nr. 1210 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Vor fi menținute restul dispozițiilor deciziei. Înalta Curte, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga intimații R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. și N.C.R. la plata sumei de 6.558 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară: Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA împotriva Deciziei civile nr. 17 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea față de reclamanții R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. și respinge apelul declarat de N.C.R. împotriva sentinței nr. 1210 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI a comercială. Menține restul dispozițiilor deciziei. Obligă intimații R.F.L., R.M.G., R.N.C., R.P.A. și N.C.R. la plata sumei de 6.558 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G.

SA. Cu opinia separată a doamnei judecător A.C. în sensul respingerii recursului declarat de recurenta-pârâtă SC B.V.I.G. SA -prin corespondent SCA A.R.A.V.I.G. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2014.