ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1744/2015

Decizia nr. 1744/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2399 din 21 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL prin lichidator judiciar B., a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamantă C. în contradictoriu cu pârâtele A.N.L. și SC D. SA; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta A.N.L., a obligat pârâta SC D. SA să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 2.781,64 RON, a obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante A.N.L. suma de 389,18 RON cu titlu de taxă reautorizare; a respins cererea de obligare a pârâtei A.N.L. la plata de despăgubiri în solidar cu pârâta D. SA ca neîntemeiată, a obligat pârâta SC D. SA la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.405,97 RON, a obligat A.N.L. la plata către reclamant a sumei de 233,53 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și a obligat cele două pârâte în solidar la plata sumei de 6.420,40 RON reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între pârâta SC D. SA, în calitate de antreprenor general, și A.N.L. s-a încheiat la data de 27 aprilie 2004 Contractul de antrepriză generală având ca obiect realizarea de "lucrări constând în construcții de locuințe, la cheie, singulare și cuplate în amplasamentul E., București - Băneasa - cu un număr de 46 unități locative".

La data de 10 iunie 2004, reclamantul C., în calitate de mandant, a încheiat cu pârâta A.N.L. - mandatar, Contractul de mandat, în scopul construirii în amplasamentul E., zona B, a unei locuințe la cheie, prin care împuternicea pe A.N.L. "să-l reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire", "să utilizeze din conturile de avans și de credit ale mandantului deschise la Banca F. (...) sumele necesare recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare a fi efectuate pe parcursul execuției lucrărilor, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței", "să îl reprezinte în relația cu banca finanțatoare pentru utilizarea sumelor necesare efectuării plăților din conturile de avans și credit ale mandantului, către proiectant și antreprenorul general - în baza documentelor de plată primite de la aceștia, după verificarea lor de către mandatar, precum și a altor plăți necesare a fi efectuate în vederea construirii locuinței".

La data de 13 decembrie 2005 reclamantul C., în calitate de Beneficiar, a încheiat cu pârâta SC D. SA, în calitate de Antreprenor General, Contractul de construire autentificat de BNP G., prin care societatea pârâtă se obliga să construiască pentru beneficiar, la cheie, o locuință tip C32, situat în amplasamentul E., București, sector 1.

Potrivit art. 8 din contract, Antreprenorul General se obliga să predea beneficiarului locuința contractată în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care erau incluse și perioadele de timp friguros.

Prin Ordinul de începere a execuției lucrărilor din 29 martie 2006 emis de A.N.L. s-a dispus "începerea lucrărilor de construire, casa tip C32, cu data de 3 aprilie 2006, în baza Autorizației de construire din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Sector 1, București".

Conform art. 10 din contractul de construire "pentru nepredarea locuinței la termenul stabilit prin prezentul contract, din cauze imputabile Antreprenorului General, acesta va plăti beneficiarului penalități de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia, conform contractului de antrepriză generală".

La data de 25 august 2009 societățile comerciale pârâte au încheiat Contractul de cesiune a Contractului de Antrepriză Generală din 27 aprilie 2004, act avizat de A.N.L., conform prevederilor Actului adițional din 30 ianuarie 2006 la contractul de antrepriză și înregistrat la instituția menționată, prin care SC A. SRL a preluat toate drepturile și obligațiile pentru realizarea lucrărilor constând în construcția a 47 unități locative în amplasamentul E. identificate în anexa 1 la contract, printre care se află și cea contractată de reclamant.

La data de 30 decembrie 2010 reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală solicitând obligarea în solidar a mandatarului și a constructorilor la plata unor despăgubiri moratorii (penalități de întârziere pentru neexecutarea obligației de predare a locuinței la termenul convenit), precum și obligarea pârâtei A.N.L. la restituirea cotelor încasate nejustificat pe parcursul execuției lucrărilor (daune-interese compensatorii pentru neexecutarea cu bună-credință a contractului de mandat).

Având în vedere manifestarea de voință exprimată de reclamant, personal, în ședința publică de la 14 februarie 2013 și dispozițiile art. 246 C. proc. civ., prima instanță a luat act de renunțarea la judecarea cererii în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL.

Pentru a se pronunța asupra dreptului reclamantului la despăgubiri, tribunalul a verificat dacă sunt întrunite în sarcina pârâtelor A.N.L. și SC D. SA condițiile răspunderii civile contractuale, dacă există vreo clauză de neresponsabilitate, dacă pârâtele au fost puse în întârziere, respectiv dacă se poate stabili o răspundere solidară în sarcina acestora.

În ceea ce privește primul capăt de cerere s-a reținut că fapta ilicită invocată de reclamant este nepredarea locuinței la termenul stabilit contractual, respectiv 3 aprilie 2008.

Pârâta D. SA și-a asumat prin contractul de construire obligația de a preda imobilul în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor (termen în care erau incluse și perioadele de timp friguros), ordin care dispunea, pentru imobilul contractat de reclamant, începerea lucrărilor la data de 3 aprilie 2006.

Locuința trebuia să fie predată cu finisajele stabilite prin anexa 2 la contractul de construire.

Locuința nu a fost finalizată la expirarea termenului contractual, respectiv 3 aprilie 2008.

La trei ani după expirarea termenului de predare, potrivit Notei interne din 20 aprilie 2011 întocmită de Direcția Locuințe cu Credit Ipotecar - Serviciul Decontări, Recepții, din cadrul A.N.L., locuința contractată de reclamant nu avea executate instalațiile, lucrările exterioare erau efectuate în proporție de 25%, lipseau scările de acces, termosistemul fațadă era realizat 70%, lipseau streașini, păzii, jgheaburi, burlane, tavan mansardă și hidroizolații.

Din înscrisurile depuse de pârâta D. a reieșit că structura de rezistență, învelitoarea și șarpanta privind imobilul situat în zona B, a fost recepționat la data de 6 noiembrie 2008, prin urmare după împlinirea termenului la care acesta trebuia să fie finalizat și predat beneficiarului.

Pârâta D. s-a apărat invocând lipsa culpei în ceea ce privește neexecutarea obligației de predare a locuinței către reclamant la termenul stipulat contractual, ca urmare a existenței unor cauze care nu pot fi imputate antreprenorului, arătând că "finalizarea lucrării de construire și predare a acesteia către reclamant a fost imposibilă ca urmare a unor condiții minime de lucru, în sensul inexistenței unei organizări de șantier (lumină, apă curentă, drum de acces etc.) și pe de altă parte, și a lipsei racordării construcțiilor la rețele publice de apă, canalizare, electricitate și rețeaua publică stradală (infrastructură rutieră), care trebuiau realizate de terți față de prezentul contract și care însă nu au fost realizate".

Deși în cuprinsul întâmpinării pârâta a susținut că a notificat A.N.L., în numeroase rânduri, "cu privire la faptul că lipsa infrastructurii și a utilităților publice pe amplasament este de natură a împiedica începerea și, ulterior desfășurarea lucrărilor", enumerând și adresele trimise în acest sens, tribunalul a constatat că înscrisurile respective nu au fost depuse la dosar, după cum nu s-a depus nicio solicitare a pârâtei adresată A.N.L., în conformitate cu art. 71 și art. 72 din contractul de antrepriză, anterioară datei de 3 aprilie 2008, de prelungire a termenului de execuție, motivată tocmai de lipsurile invocate.

Prima instanță a avut în vedere faptul că, prin răspunsul la întrebarea 1 din interogatoriul formulat de reclamant, pârâta D. SA a recunoscut că a început cu întârziere lucrările, respectiv în iulie 2006, dar justifică această întârziere prin faptul că nu îi fusese predată de către A.N.L. documentația tehnică. Pârâta a declarat, totodată, că a început execuția propriu-zisă a construcției la finele anului 2006. Din situația de plată aferentă lunii septembrie 2006 a reieșit că lucrările efectuate și decontate în luna respectivă au constat în "turnare beton (fundații, pereți subsol) și hidroizolație" urmate în noiembrie 2006 de "turnare planșee, zidărie parter", februarie și martie 2007 "zidărie etaj, turnare stâlpi".

Potrivit adresei înregistrată la A.N.L. în 24 iulie 2006 reclamantul a solicitat explicații privind cauzele pentru care "nu a ajuns documentația la constructorul SC D. SA", situație de natură să ducă la întârzierea începerii lucrărilor la locuința contractată, în condițiile în care pe loturile învecinate începuseră lucrările.

Nu a existat la dosar răspuns al A.N.L.-ului la această sesizare, astfel că s-a reținut culpa acesteia în transmiterea cu întârziere a documentației tehnice însă în lipsa solicitărilor constructorului de prelungire a termenului de finalizare cu perioada în care nu a putut demara execuția lucrărilor din lipsa documentației nu se poate considera că, singur, acest fapt a fost de natură a conduce la nerespectarea termenului contractual pentru predarea construcției.

S-a arătat că lucrările pe care societatea pârâtă trebuia să le efectueze în temeiul contractului încheiat cu reclamantul sunt menționate în anexa nr. 2 a convenției autentificate în 13 decembrie 2005.

Or, nici măcar la data cesionării contractului de antrepriză către SC A. SRL, respectiv 25 august 2009, constructorul D. nu a reușit să finalizeze construcția.

Potrivit art. 13 din Contractul de antrepriză generală din 27 aprilie 2004 încheiat cu A.N.L., societatea pârâtă în calitate de antreprenor general se obliga să execute, să finalizeze și, dacă era cazul, să întrețină locuințele executate, iar conform art. 19 alin. (2), să branșeze locuințele la rețelele de utilități, obligația de a realiza proiectarea rețelelor de alimentare cu energie electrică, gaze naturale, și de a executa rețelele respective revenind unor terțe persoane juridice în temeiul contractelor încheiate de acestea cu A.N.L., împrejurare cunoscută și reclamantului având în vedere clauza expresă inserată în art. 19 din contractul de construire.

În raport de clauzele Contractului de antrepriză generală din 27 aprilie 2004 (art. 19 alin. (1), art. 20 - 23), instanța de fond a apreciat că nu-i poate fi imputată pârâtei nerealizarea rețelelor de utilități, obligația asumată de aceasta prin art. 19 alin. (3), fiind una de prudență și diligență (obligație de mijloace). S-a avut în vedere faptul că reclamantul nu a dovedit că ar fi existat anumite acțiuni pe care pârâta nu le-a întreprins și care ar fi putut determinat o altă stare de fapt, precum și că A.N.L. era instituția direct implicată în contractele prin care autoritățile publice locale și celelalte persoane juridice se obligau să execute utilitățile și dotările tehnico - edilitare.

Tribunalul a apreciat însă că obligația antreprenorului general de predare a imobilului în 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor trebuie să fie analizată în raport de lucrările care trebuiau să fie efectiv executate de către constructor, astfel cum acestea sunt consemnate în anexa 2 la Contractul de construire din 13 decembrie 2005, până la data de 3 aprilie 2008.

Aceasta deoarece, este incident cazul fortuit invocat de pârâtă, lipsa utilităților publice, numai în situația în care la data scadentă, constructorul executase toate lucrările la care se obligase și care nu depindeau de existența rețelelor de apă, canalizare, gaze, electricitate. Potrivit art. 970 din Vechiul C. civ., act normativ care guvernează raporturile juridice născute între părțile în litigiu, "convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ca echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa". Tribunalul a considerat că în executarea cu bună-credință a contractului de construire, chiar și în condițiile existenței contractului de mandat și a obligației A.N.L de supraveghere a executării lucrărilor (se are în vedere că pârâta formulează apărări și în sensul că existând mandatul dat A.N.L. și clauza inserată în art. 21 din contractul de construire nu era obligată să păstreze o legătură directă cu beneficiarul construcției), constructorul avea obligația de a încerca să depună toate diligențele pentru a executa integral lucrările care depindeau exclusiv de acesta și totodată să aducă la cunoștința beneficiarului neprofesionist, cu care contractase direct, imposibilitatea fortuită în care se afla de a finaliza construcția, conform contractului, în lipsa utilităților publice (față de reglementările legale care îi impuneau probele de instalații), pentru ca acesta, în cunoștință de cauză, interesat să ajungă să locuiască în imobilul pe care-l finanța, să poată decide modul în care va continua lucrarea. Faptul că terțe instituții, autorități publice nu și-au executat obligațiile de realizare a rețelelor de utilități și dotări urbane nu poate, prin el însuși, exonera constructorul de orice răspundere în condițiile în care avea cunoștință la data perfectării contractului de antrepriză de starea de fapt existentă în locație, nu a făcut dovada că graficele de execuție pe care le-a întocmit și prezentat A.N.L.-ului erau corelate cu eventualele termene de executare a rețelelor de utilități publice și, mai mult prin art. 20 din contract antreprenorul general se obliga că "va executa și va întreține pe cheltuială proprie toate lucrările prevăzute în contract până la recepția lor de către A.N.L., va asigura forța de muncă, inclusiv supraveghere și pază, materialele, utilajele de construcții și obiectivele cu caracter provizoriu (organizare de șantier) pentru executarea lucrărilor și a utilităților necesare execuției".

S-a reținut că abia la data de 6 noiembrie 2008 erau recepționate structura de rezistență, învelitoarea și șarpanta privind imobilul din zona B și nu au fost administrate probe de către societatea pârâtă din care să rezulte că neîndeplinirea obligației de finalizare a locuinței la termen a fost imposibilă din cauza lipsei utilităților, respectiv a neîndeplinirii de către A.N.L. a obligațiilor asumate prin art. 12 și art. 70 alin. (1) din contractul de antrepriză de a pune "la dispoziție Antreprenorului General amplasamentul liber de orice sarcină", respectiv "suprafețele de teren necesare pentru depozite și locuri de muncă pe șantier (organizare de șantier)". S-a reținut, referitor la obligațiile A.N.L., că în cuprinsul contractului de antrepriză organizarea de șantier nu este definită ca obligație a A.N.L. de a pune la dispoziția antreprenorului general lumină, apă curentă, drumuri de acces, precum și că starea locației în care urma să desfășoare lucrări era cunoscută constructorului D. SA încă de la perfectarea contractului de antrepriză, astfel că în situația în care considera că nu poate demara lucrările în lipsa utilităților menționate și a infrastructurii era necesar să ceară a se menționa expres în contract obligația A.N.L. de a i le pune la dispoziție. În caz contrar, tribunalul a prezumat că graficele de execuție au fost întocmite în funcție de starea de fapt existentă în locație la data perfectării contractului și posibilitățile tehnice și de personal ale constructorului de a face față condițiilor respective. De altfel, prin art. 20 din contractul de antrepriză, antreprenorul general se obliga să asigure "materialele, utilajele de construcții și obiectivele cu caracter provizoriu (organizare de șantier) pentru executarea lucrărilor și a utilităților necesare execuției".

S-a apreciat că lipsa rețelelor de alimentare cu energie electrică și gaze naturale, respectiv apă și canalizare, la care se obligaseră terții prin convențiile încheiate cu A.N.L., a fost invocată de pârâtă pentru a justifica imposibilitatea de a executa anumite lucrări de instalații de a căror finalizare depindeau lucrări de finisare interioară a imobilului. Mai exact, pârâta a susținut că documentația tehnică o obliga la efectuarea probelor de presiune la cald și rece pentru instalația sanitară și termică, în anumiți parametrii tehnici, care nu putea fi atinși în lipsa existenței rețelei de apă și canalizare.

Raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a conchis că "lucrările de: finisaje exterioare soclu și terase, vopsitorii fațade, lucrări de acoperiș, precum și unele lucrări de finisaje interioare-montat uși interioare, vopsitorii lavabile de interior, pardoseli încăperi, cu excepția celor din grupurile sanitare și din bucătărie, finisaje scară, etc. puteau fi realizate, fiind fără legătură cu racordarea imobilului la utilități".

În răspunsul la obiecțiunile încuviințate de instanță expertul tehnic judiciar a precizat că "instalația tehnică nu a fost realizată integral", că "traseele instalației de încălzire puteau fi executate, supuse probelor de presiune la rece, asigurate cu echipamente din resurse proprii, de inventar, ale constructorului urmând ca traseele instalației să fie înglobate ulterior în pardoseli sau pereți și să se execute finisajele aferente încăperilor". S-a arătat totodată că pentru efectuarea probelor de presiune la instalația de alimentare cu apă menajeră (caldă și rece) trebuia asigurată "funcționarea tuturor echipamentelor: centrală termică, pompe, stații de ridicare a presiunii etc, funcționare care se poate realiza numai în condițiile existenței și al accesului la utilități - curent electric, gaz metan, alimentare cu apă" și că "în zonă nu a fost asigurată decât energia electrică, motiv pentru care, în cazul în care în contractul părților nu sunt menționate explicit obligațiile constructorului de a asigura din resurse proprii aceste utilități, nu se pot realiza probele de presiune pentru instalația de alimentare cu apă menajeră".

Nemulțumită de răspunsul expertului societatea pârâtă a solicitat efectuarea unei noi expertize care să lămurească aspectul în divergență, respectiv dacă puteau fi executate, în condițiile în care imobilul nu putea fi branșat la rețeaua stradală de canalizare, apă, energie electrică, gaze, instalațiile sanitare și termice aferente locuinței reclamantului, respectiv dacă de realizarea acestor lucrări depindeau executarea finisajelor interioare.

Tribunalul a apreciat că nu este utilă soluționării cauzei proba solicitată pentru că pe de o parte, astfel cum s-a reținut deja în prezentele considerente, prin art. 20 din contractul de antrepriză, antreprenorul general se obliga să asigure "materialele, utilajele de construcții și obiectivele cu caracter provizoriu (organizare de șantier) pentru executarea lucrărilor și a utilităților necesare execuției" și pârâta nu a dovedit că nu ar fi putut realiza probele de presiune pentru instalația de alimentare cu apă menajeră din resurse proprii, respectiv folosindu-se de utilitățile necesare execuției locuinței pe care se obligase să le procure, pe de altă parte indiferent de concluziile acesteia starea de fapt existentă la data de 3 aprilie 2008, când trebuia să fie finalizată și predată reclamantului locuința contractată dar când de abia se înălțase construcția și se executase învelitoarea (potrivit situațiilor de plată depuse chiar de pârâtă la dosar, în luna iulie 2008 era executată șarpanta și astereala, în luna octombrie 2008 erau executate învelitoare, streașini, păzii, jgheaburi și burlane) nu putea fi schimbată.

De altfel societatea pârâtă nu a făcut nici dovada cauzelor pentru care nici până la cesionarea contractului de antrepriză nu a finalizat toate lucrările care nu erau condiționate de existența rețelelor de apă, canalizare, astfel cum acestea au fost evidențiate de expertiza efectuată în cauză: finisaje exterioare soclu și terase, vopsitorii fațade, lucrări de acoperiș, precum și unele lucrări de finisaje interioare-montat uși interioare, instalație electrică.

În raport de situația de fapt reținută și dispozițiile art. 1082 C. civ., tribunalul a apreciat că pârâta nu a făcut dovada unei cauze străine, neimputabile, care nu i-a permis să execute în termenul contractual stabilit, lucrările care potrivit expertizei puteau fi realizate și în lipsa utilităților, fapta ilicită (neexecutarea obligației de finalizare a construcției la termenul contractual stabilit, în stadiul permis de lipsa rețelelor de apă, canalizare) și vinovăția pârâtei fiind astfel două dintre condițiile răspunderii civile contractuale a căror existență a fost probată în cauză.

Referitor la prejudiciu instanța a reținut că imobilul, obiect al contractului de construire încheiat cu pârâta, are destinația de locuință, că la peste patru ani de când trebuia să fie predat și peste 6 ani de când a fost contractată edificarea lui, nu a fost încă finalizat, că reclamantul nu a fost notificat de către constructorul D. cu privire la imposibilitatea de finalizare a construcției, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, pentru plata lucrărilor reclamantul a contractat un credit ipotecar, aflându-se în situația de a achita ratele și dobânda pentru suma împrumutată fără a se putea însă folosi de locuința pentru care suportă plățile respective sau a decide în sensul finalizării ei în regie proprie (cum de altfel a făcut dovada că au procedat alte persoane aflate în situația sa).

S-a apreciat că este dovedit prejudiciul suferit de reclamant, precum și că acesta este urmarea directă a faptei ilicite săvârșite de pârâtă constând în neexecutarea lucrărilor asumate prin anexa 2 la contractul de construire și care nu depindeau de existența utilităților publice, nici până la data de 3 aprilie 2008, nici până la cesionarea contractului.

În privința întinderii obligației de despăgubire stabilită în sarcina societății pârâte tribunalul a apreciat că aceasta acoperă perioada dintre momentul la care trebuia să fie finalizată construcția - 3 aprilie 2008 și data cesionării contractului către societatea A. SRL, 25 august 2009, având în vedere că cesiunea contractului de antrepriză era permisă prin Actul adițional din 30 ianuarie 2006, cesiunea a fost avizată de mandatarul reclamantului, A.N.L., atât contractul de mandat cât și contractul de construire fac trimitere la dispozițiile antreprizei, reclamantul a avut cunoștință de cesiune, contrar susținerilor din cererea de chemare în judecată, cel mai târziu în decembrie 2009.

Constatând întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., a obligat-o pe pârâtă la plata penalităților de întârziere stabilite contractual, aferentă perioadei 3 mai 2008 - 25 august 2009, dată la care pârâta a cesionat Contractul de antrepriză generală din 27 aprilie 2004 în conformitate cu art. 17 din acest contract, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional din 30 ianuarie 2006.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere că părțile au convenit modalitatea de determinare (art. 10) - respectiv 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, că valoarea contractului a fost inițial de 62.187 euro fiind majorată prin Actul adițional din 2006 la 64.610 euro astfel că penalitățile de întârziere reprezintă 96,91 euro/zi de întârziere.

În ceea ce privește pretențiile formulate față de A.N.L., tribunalul a mai reținut că ambele (penalități pentru nerespectarea termenului de predare a locuinței, respectiv restituirea cotelor încasate pe parcursul execuției lucrărilor) au ca temei contractul de mandat încheiat de reclamant cu pârâta menționată, astfel că va analiza o singură dată dacă sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale în sarcina A.N.L.

A susținut reclamantul că A.N.L. nu și-a executat contractul de mandat cu diligența unui bun administrator, ceea ce a determinat prejudicierea sa pe de o parte prin întârziere la finalizarea lucrărilor de construire, pe de altă parte prin plata către A.N.L. a sumelor reprezentând cota de 3% prevăzută de lege deși acesta nu și-a executat obligațiile asumate contractual.

Conform contractului de mandat A.N.L. avea obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire contractate cu antreprenorul general, conform proiectului tehnic și autorizației de construire, lucrări ce trebuiau să fie executate la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite, era obligată inclusiv să asigure terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general în cazul în care antreprenorul inițial s-ar fi aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările.

Astfel cum a arătat și reclamantul conținutul obligațiilor general formulate prin contractul de mandat poate fi stabilit prin raportare la contractul de antrepriză generală, legătura dintre acestea fiind unanim recunoscută de părțile în litigiu.

În acest sens tribunalul a apreciat că se poate reține o culpă în supravegherea constructorului constând în faptul că A.N.L. nu a urmărit lucrările de construire la imobil, cel puțin până la data la care acesta trebuia să fie finalizat și predat beneficiarului, respectiv 3 aprilie 2008, nu a avertizat Antreprenorul General în privința respectării graficelor de execuție respectiv a termenului de finalizare.

Tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu există niciun înscris anterior datei de 3 aprilie 2008 care să privească locuința în litigiu, toată corespondența purtată cu reclamantul fiind ulterioară, cu excepția unor solicitări și sesizări ale reclamantului din 2006 și 2007 la care pârâta nu a probat că ar fi răspuns, ulterioare fiind și notificările (14 mai 2008, 24 iunie 2008, 29 octombrie 2008, 27 februarie 2009, 12 februarie 2009) pe care pârâta A.N.L. pretinde că le-ar fi comunicat constructorilor fără a face și dovada transmiterii efective a acestora.

În conformitate cu art. 14 din Contractul de mandat, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, partea în culpă datora daune-interese.

Tribunalul nu a contestat interdependența dintre contractele de mandat, antrepriză generală și contractul de construire însă a apreciat că nu se poate reține o solidaritate pasivă a pârâtelor pentru neexecutarea unor obligații distincte asumate prin contracte diferite în lipsa unei stipulații contractuale exprese, deoarece potrivit art. 1041 din Vechiul C. civ. solidaritatea nu se prezumă. S-a reținut că nu există nicio normă legală care să reglementeze o răspundere solidară a A.N.L. și antreprenorilor angajați în realizarea proiectelor A.N.L. față de beneficiarii locuințelor respective. Ca atare, nu a putut fi primită apărarea reclamantului că o astfel de solidaritate "rezidă din logica contractuală", din "legătura indisolubilă pe care cadrul contractual, întemeindu-se pe cadrul legal, respectiv Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., cu modificările și completările ulterioare, o realizează între A.N.L., și cei doi constructori".

În lipsa înserării în contractul de mandat a unei clauze penale prin care părțile să determine anticipat prejudiciul, s-a arătat că acesta trebuie să fie dovedit de partea care-l invocă.

Or, în cauză, reclamantul nu a dovedit că în afară de sumele care i-au ieșit din patrimoniu cu titlu de cotă de 3% reținută de A.N.L. ar fi fost prejudiciat și cu suma de 96,91 euro pe zi de întârziere, care reprezintă de fapt valoarea prejudiciului cuantificată prin clauza penală înserată în contractul de construire opozabil, conform art. 973 din Vechiul C. civ., exclusiv pârâtei D. SA.

Reclamantul a mai susținut că valoarea totală a cotelor încasate nejustificat de pârâta A.N.L. se ridică, potrivit centralizatorului de plăți, aflat în baza de date a acesteia, la suma de 4.224,13 RON.

Prin răspunsul la întrebarea nr. 6 din interogatoriul formulat de reclamant pârâta a precizat că "sumele reprezintă cotele legale și respectiv taxele percepute de ISC conform legislației în domeniul construcțiilor".

Tribunalul a constatat totodată că o parte din suma pretinsă de reclamant este solicitată de pârâta A.N.L. prin cererea reconvențională, respectiv 1.053,31 RON cu titlu de cotă datorată conform art. 2 din contractul de mandat, art. 3 și art. 6 lit. d) din Legea nr. 152/1998 (503,68 RON facturată la 7 iulie 2009, 122,77 RON facturată la 4 august 2009, 165,26 RON facturată la 5 octombrie 2009, 261,60 RON facturată la 9 august 2010), respectiv reglare taxă reautorizare (suma de 389,18 RON facturată la 26 februarie 2010) ceea ce înseamnă că sumele respective nu au fost retrase din contul reclamantului. De altfel, tribunalul a reținut că reclamantul a recunoscut faptul că din anul 2009, astfel cum susține pârâta A.N.L., nu se mai puteau face plăți din contul deschis la banca finanțatoare pentru că a refuzat să plătească comisionul de acordare a creditului.

Pentru considerentele expuse, constatând că sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale prima instanță a obligat pârâta A.N.L. să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 2.781,64 RON, reprezentând valoarea cotelor de 3% reținute de A.N.L. nejustificat în condițiile în care nu și-a executat obligațiile contractuale de supraveghere a executării lucrărilor la termenele stabilite.

Pentru aceleași considerente, tribunalul a admis doar în parte cererea reconvențională formulată de pârâta A.N.L., apreciind că aceasta nu poate solicita plata cotei de 3%, stabilită de lege în favoarea sa doar în condițiile în care ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de mandat, însă are dreptul să perceapă suma reprezentând taxa de reautorizare, având în vedere că aceasta a fost achitată de A.N.L., precum și că prin art. 2 din contractul de mandat reclamantul s-a obligat la plata cheltuielilor necesare a fi efectuate pe parcursul execuției lucrărilor, reînnoirea autorizației de construire îi profită iar în cauză nu a format obiect al verificărilor instanței culpa A.N.L. și a constructorilor pentru expirarea termenului pentru care a fost emisă inițial autorizația de construire.

În consecință, tribunalul a obligat pe reclamantul-pârât C. să plătească pârâtei-reclamante A.N.L. suma de 389,18 RON cu titlu de taxă reautorizare.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., constatând că pârâtele se află în culpă procesuală, prima instanță a obligat pârâta SC D. SA să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 5.405,97 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar aferente pretențiilor încuviințate și onorariu pentru expert (suma de 1.504,50 RON), pe pârâta A.N.L. să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 233,53 RON reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor încuviințate (în ceea ce privește taxele de timbru s-a avut în vedere faptul că reclamantul a depus un timbru judiciar în valoare de 5 RON și a achitat o taxă judiciară de timbru de 4,131 RON, cuantum stabilit ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamant).

Totodată, tribunalul a mai obligat pârâtele SC D. SA și A.N.L. să plătească reclamantului, în solidar, cheltuieli de judecată în sumă de 6.420,40 RON reprezentând onorariu de avocat conform chitanțelor de plată depuse la dosarul cauzei.

Față de poziția exprimată de reprezentantul convențional al A.N.L., în cadrul concluziilor pe fondul cauzei, a luat act că pârâta menționată nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul-pârât C., pârâta-reclamantă A.N.L. și pârâta SC D. SA au declarat apel.

Prin Decizia nr. 292/2014 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C. împotriva Sentinței civile nr. 2399 din 21 martie 2013, precum și împotriva Încheierii din 9 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr.x/3/2010, în contradictoriu cu intimatele pârâte SC A. SRL prin lichidator judiciar C.I.I. B

.

și SC D. SA.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A.N.L. SA.

A fost schimbată în parte sentința civilă atacată în sensul că a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la obligarea A.N.L. la plata sumei de 2.781,64 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând cota de 3% încasată de A.N.L. pe parcursul executării lucrărilor de antreprenorul general. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a avut în vedere, convențiile încheiate de părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Astfel, s-a reținut că între intimata-pârâtă SC D. SA, în calitate de Antreprenor General și intimata-pârâtă A.N.L., s-a încheiat Contractul de antrepriză generală din 27 aprilie 2004, care a avut drept obiect realizarea de "lucrări de construcții de locuințe, la cheie, singulare și cuplate în amplasamentul E., București - Băneasa, zona B2, cu un număr de 46 unități locative".

Totodată, între reclamantul C., în calitate de mandant și intimata-pârâtă A.N.L. în calitate de mandatar, s-a încheiat Contractul de mandat din 10 iunie 2004, având drept obiect "reprezentarea recurentului de către A.N.L. în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General, în vederea urmării executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire", în scopul construirii în amplasamentul E., zona B, a unei locuințe la cheie.

Între reclamant, în calitate de Beneficiar, și intimata-pârâtă SC D. SA, în calitate de Antreprenor General, s-a încheiat la 13 decembrie 2005 contractul de construire, având drept obiect construirea de către antreprenor pentru beneficiarul C., o locuință tip C32, la cheie, în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, iar prin Ordinul nr. 4556 din 29 martie 2006 emis de intimata-pârâtă A.N.L., s-a dispus începerea lucrărilor la data de 3 aprilie 2006, în baza Autorizației de construire din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Sector 1 București.

S-a constatat că potrivit art. 10 din Contractul de construire din 13 decembrie 2005, părțile au convenit ca în cazul nepredării locuinței la în termenul stabilit de art. 8, din cauze imputabile antreprenorului general SC D. SA, acesta să plătească beneficiarului (C.) penalități de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a locuinței.

S-a mai reținut că la data de 25 august 2009 între intimata-pârâtă SC D. SA și SC A. SRL, s-a încheiat, cu acordul A.N.L., conform prevederilor Actului adițional din 30 ianuarie 2006 la contractul de antrepriză, Contractul de cesiune, prin care SC A. SRL, în calitate de cesionar a preluat toate drepturile și obligațiile care vizau realizarea lucrărilor de construcție a unui nr. de 47 unități locative situate în amplasamentul E., printre care și locuința apelantului reclamant.

La 26 aprilie 2012 între SC A. SRL și SC H. SRL s-a încheiat la Contractul de ANTREPRIZĂ generală, Contractul de cesiune, având drept obiect cedarea parțială a drepturilor și obligațiilor care derivau din Contractul din 27 aprilie 2004 pentru realizarea unui număr de 42 de locuințe din zona menționată, printre care și locuința apelantului.

Așa fiind, instanța de control judiciar a arătat că relația contractuală dintre A.N.L. și apelant are la bază Contractul de mandat (din 10 iunie 2004), în temeiul căruia A.N.L. a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite, contract de mandat menit a naște în sarcina celor două părți contractante drepturi și obligații specifice acestui tip de convenție.

Din actele și lucrările dosarului, a rezultat în acest sens, că intimata A.N.L. și-a îndeplinit obligațiile de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că intimata A.N.L. a executat mandatul în limitele prevăzute la art. 1, a urmărit derularea lucrărilor, a purtat corespondență cu constructorii, prin inspectorii și serviciile de specialitate a efectuat inspecții în amplasament pentru verificarea stadiului lucrărilor și a procedat la notificarea constructorilor atunci când a constatat întârzieri față de graficele de execuție, informând constructorii de necesitatea prezentării acestor grafice de execuție actualizate fără de care nu se putea face decontarea plăților avansate de constructor.

S-a apreciat ca fiind relevante în acest sens: Adresa din 7 iulie 2006 prin care A.N.L. a solicitat SC D. SA să înceapă lucrările la amplasamentul E.; Adresa din 13 iulie 2006 prin care A.N.L. a adus la cunoștința constructorului că organizează comandament în șantier în fiecare zi de luni pentru rezolvarea problemelor curente; Adresa din 3 noiembrie 2006 prin care A.N.L. a solicitat SC D. SA luarea tuturor măsurilor necesare realizării până la finele anului 2006, a stadiului fizic "cota zero" la toate construcțiile care aveau ordin de începere a lucrărilor; Adresa din 13 februarie 2007 prin care constructorul a fost notificat să accelereze ritmul de execuție a lucrărilor; Adresa din 26 februarie 2007, revenirea la Adresele din 7 iulie 2006 și 13 februarie 2007 prin care constructorul a fost avertizat asupra întârzierilor în raport de termenele contractuale; Adresa din 13 aprilie 2007 prin care i se pune în vedere constructorului să remedieze calitatea slabă a lucrărilor și să respecte documentația și alte multe adrese, din care rezultă atenția cu care intimata A.N.L. a supravegheat efectuarea și calitatea lucrărilor precum și respectarea termenelor.

În raport de înscrisurile depuse în primă instanță, instanța de apel a reținut că A.N.L. și-a respectat obligațiile asumate prin contractul de mandat în sensul că a notificat constructorul în repetate rânduri pentru abaterile de la calitate și ritm de execuție, a asigurat schimbarea constructorului, a identificat antreprenorii în vederea terminării lucrărilor, a schimbat antreprenorul general (astfel cum rezultă din cele două Contracte de cesiune din 25 august 2009 și 26 aprilie 2012) a luat măsuri pentru recuperarea întârzierilor și finalizarea lucrărilor.

În acest context juridic, Curtea a apreciat că intimata-pârâtă A.N.L. a depus toate diligențele necesare executării contractului de mandat încheiat cu apelantul, excluzând astfel culpa mandatarului în supravegherea lucrărilor de construire a locuințelor.

Referitor la motivul de apel vizând greșita respingere a cererii de obligare a A.N.L. la plata de daune interese moratorii de la data de 25 august 2009, în cuantum de 96,91 euro/zi de întârziere, acesta a fost respins ca nefondat, motivat de împrejurarea că părțile nu au prevăzut în contractul de mandat o clauză penală pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, aspect care a fost stipulat în mod expres în contractul de construire, la care A.N.L. nu este parte.

Clauza penală înscrisă în art. 10 din contractul de construire încheiat între apelant și SC D. SA îl obligă pe antreprenorul general la plata de penalități de întârziere, pentru nepredarea locuinței la termenul stabilit și nu este opozabilă intimatei A.N.L., care nu este parte în contract.

Cum, obligațiile A.N.L. față de apelantul beneficiar decurg din contractul de mandat și reprezintă obligații de diligență, iar în cuprinsul acestui contract nu a fost prevăzută nicio clauză penală, mandatarul A.N.L. fiind abilitat doar să încaseze, pentru beneficiarii locuințelor, prin contractul de antrepriză generală, penalități de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, instanța de apel a considerat că, deși operațiunile juridice desfășurate de părți, au un caracter complex, răspunderea A.N.L. nu poate fi antrenată decât în baza contractului de mandat și a celui de construire.

Împrejurarea că între contractele încheiate de părți există o strânsă legătură, nu poate determina transferul obligațiilor antreprenorului general, de plată a penalităților de întârziere, către mandatar, acesta urmând să răspundă numai în temeiul contractului de mandat.

Întrucât puterea obligatorie a contractelor rezidă din consimțământul părților, s-a arătat că acestea nu produc efecte decât între părțile contractante, mandatarii fiind considerați terți în privința altor convenții încheiate de mandant.

În acest context, s-a apreciat ca fiind necesară analizarea legăturii dintre contractul de mandat, contractul de construire și cel de antrepriză generală, în raport de obiectul specific fiecăruia, de drepturile și obligațiile părților convenite.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că întrucât intimata A.N.L. nu poate fi răspunzătoare decât pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, în sarcina acesteia nu poate fi reținută o solidaritate pasivă alături de antreprenorul general pentru neexecutarea unor obligații distincte asumate prin contractul de construire, în lipsa unei stipulații contractuale expres în acest sens sau a unei norme legale care să prevadă acest lucru.

Faptul că există o legătură logico-juridică între contractele încheiate de părți nu poate conduce la concluzia că obligațiile existente în sarcina uneia dintre părți s-ar transfera și asupra altei părți, chiar dacă aceasta din urmă nu și le-a asumat și nici nu există o normă legală care să prevadă acest lucru.

Prin urmare, în lipsa unei clauze penale în contractul de mandat și a unei solidarități pasive (cu antreprenorul general) expres menționată de vreuna dintre convențiile enumerate și analizate, instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.

În privința apelului declarat de intimata-pârâtă A.N.L., Curtea, pe lângă argumentele prezentate, care vizau respectarea de către A.N.L. a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, a mai reținut și faptul că potrivit art. 14 din Contractul de construire autentificat în 13 decembrie 2005, beneficiarul era obligat să achite prețul locuinței, în care era inclusă și cota de 3% A.N.L., ca urmare a înscrierii apelantului în programul de dezvoltare de A.N.L. - construcția de locuințe prin credit ipotecar care acordă beneficiarilor avantajele și facilitățile conferite de Legea nr. 152/1998.

Așa fiind, întrucât apelantul nu a achiziționat imobilul de pe piața liberă, ci a înțeles să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 152/1998, prețul locuinței corespunzător proiectului și opțiunii apelantului era compus din avansul depus de beneficiar, din creditul ipotecar acordat și dintr-o subvenție în cuantum de 11.481 euro conform prevederilor O.U.G. nr. 59/2002 pentru completarea Legii nr. 152/1998 aprobată prin Legea nr. 534/2002 - subvenție utilizată ca primă sursă de finanțare.

S-a arătat că o altă facilitate de care mai beneficiază apelantul-reclamant ca urmare a edificării unei locuințe prin programul dezvoltat de A.N.L., o reprezintă accesul la terenul pentru construcția locuinței, care din proprietatea privată a unităților administrative trece în folosința beneficiarului pe toată durata existenței locuinței, din momentul finalizării lucrărilor.

Astfel, de vreme ce apelantul-reclamant a fost de acord cu achiziționarea imobilului prin programul dezvoltat de A.N.L. și a semnat contractul de mandat prin care și-a asumat obligația de a achita apelantei A.N.L. cota de 3%, cuprinsă în structura cheltuielilor de investiții care constituie venituri A.N.L. destinate acoperii cheltuielilor efectuate pentru realizarea montajului financiar necesar, contractării serviciilor de proiectare și de execuție, instanța de apel a apreciat că, această cotă a fost reținută în mod legal de A.N.L. din facturile prezentate la plată de către constructor pentru lucrările efectiv executate.

Cota de 3% a fost reținută de A.N.L. pe parcursul derulării contractului și execuției lucrărilor și nicidecum prin tragerea anticipată, integrală, din contul apelantului-reclamant, anterior execuției lucrărilor.

Acest procent s-a reținut din facturile prezentate la plată de constructor aferente lucrărilor efectiv executate.

Raportând aceste aspecte la argumentele care vizează corecta îndeplinire de către A.N.L. a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, s-a reținut că apelantul-reclamant datora A.N.L. în mod legal cota de 3% din facturile prezentate pentru lucrările efectiv efectuate.

În condițiile în care A.N.L. și-a îndeplinit obligația de diligență de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, iar în contractul de mandat nu există nicio clauză care să oblige A.N.L. la restituirea cotei legale de 3%, în caz de nerespectare a termenului de predare a locuinței de către antreprenorul general, a fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea reclamantului de la obligare a intimatei A.N.L. la restituirea cotei de 3%.

În consecință, instanța de apel a admis apelul declarat de intimata A.N.L. și a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la obligarea A.N.L. la plata sumei de 2.781,64 RON cu titlu de despăgubiri (cota de 3% încasate de A.N.L. pe parcursul executării lucrărilor).

Împotriva deciziei instanței de apel, în termen legal, reclamantul C. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului cu consecința admiterii apelului formulat de reclamant și respingerii apelului promovat de pârâta A.N.L. și obligarea acesteia la plata sumei reprezentând echivalentul în RON la data plății a sumei de 96,91 euro pe zi de întârziere, începând cu data de 25 august 2009 și până la predarea efectivă a locuinței.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea recursului, reclamantul C. susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1539 C. civ., art. 1540 alin. (1) C. civ., art. 969 C. civ. și art. 970 art. 973 și art. 977 C. civ., art. 1.2.5 din Legea nr. 152/1998.

În raport de motivul de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., apreciază că instanța de apel a schimbat natura actului juridic dedus judecății prin greșita calificare a contractului încheiat între beneficiar și A.N.L., ca fiind un simplu contract de mandat cu obligații și drepturi specifice acestui tip de contract.

Or, deși contractul încheiat cu A.N.L. a fost denumit de către părți ca fiind un contract de mandat, acesta nu îndeplinește condițiile unui astfel de contract, întrucât nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul, A.N.L., să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, C.

Arată că acesta este un contract complex, care a prevăzut, pe lângă obligațiile specifice unui contract de mandat și o serie de obligații pentru mandatar, sub sancțiunea încheierii de către A.N.L. a contractului cu un alt beneficiar (fapt ce a fost reținut și de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 415 din 5 noiembrie 2013, într-o speță similară, decizie aflată la dosarul cauzei).

Un alt argument în ceea ce privește incidența motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., îl reprezintă greșita calificare a contractului încheiat între beneficiar și A.N.L., ca fiind un contract de mandat privit în mod singular, și nu ca făcând parte dintr-o operațiune juridică complexă, fără a avea în vedere întreg mecanismul contractual, celelalte contracte încheiate și, contractul de construire, contractul de antrepriză generală și dispozițiile Legii nr. 152/1998.

În opinia recurentului, contractul de mandat nu poate fi interpretat ca având o existență de sine-stătătoare, fără legătură cu celelalte contracte încheiate, contractul de antrepriză generală și contractul de construire, așa încât trebuie integrat în întreg mecanismul contractual, iar drepturile și obligațiile trebuie interpretate în raport de celelalte contracte încheiate în cauză.

Prevederile contractului de construire se completează cu prevederile contractului de antrepriză generală încheiat de A.N.L. și constructor potrivit art. 18 din Contractul de construire. Prin dispozițiile art. 64 din contractul de antrepriză generală a fost instituită o clauză penală, aceeași cu cea stabilită prin contractul de construire, penalități de 0,15% pe zi de întârziere.

Chiar în temeiul dispozițiilor Legii nr. 152/1998 între contractul de antrepriză generală, contractul de mandat și contractul de construire există o legătură indisolubilă de natură a determina răspunderea contractuală în prezenta cauză a A.N.L. și justifică și solidaritatea pasivă între A.N.L. și antreprenorul SC I. SRL.

În ceea ce privește apelul pârâtei A.N.L., recurentul susține, în esență, culpa contractuală a A.N.L.-ului în îndeplinirea contractului intitulat de către părți "contract de mandat", cât și neîndeplinirea obligațiilor legale ale acestei instituții de interes public.

Având în vedere că pârâta A.N.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate față de reclamant, apreciază că se impune ca aceasta să restituie sumele achitate nejustificat de către acesta.

Intimata-pârâtă A.N.L. a formulat întâmpinare prin care a s