ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 903/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 903/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 4923 din 13 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 7410/3/2013 a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului S.I.

A fost admisă în parte cererea de chemare

în judecată formulată de reclamanții S.I. și S.I.A., în contradictoriu cu pârâta

SC G.R.A.R. SA, fiind obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 2.500 RON

cu titlu de despăgubiri materiale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei

S.I.A. suma de 100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale și reclamantului S.I.

suma de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, fiind respinsă ca neîntemeiată

cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, la data de 29 martie 2009, orele 02:00, numitul C.A.F., în timp ce

conducea autoturismul marca V., pe Str. C.B., la intrarea în municipiul Urziceni,

în autoturism, pe scaunul din dreapta față aflându-se numitul V.V., din cauza vitezei

excesive și a faptului că se afla sub influența băuturilor alcoolice, a pierdut

controlul autoturismului, intrând în bordura de pe partea dreaptă a carosabilului,

dislocând-o pe o porțiune de 3 m, conform direcției de mers, fiind proiectat în

spatele semiremorcii marca S., care era tractată de autotractorul marca M., care

era staționat pe partea dreapta, pe banda de decelerare a str. C.B., conform direcției

de mers M. către București, de către numitul B.I.

În urma accidentului, a rezultat decesul

numiților C.A.F., conducătorul autoturismului marca V. și V.V. din municipiul Urziceni,

Str. P., pasager pe scaunul din dreapta față al autoturismului. Victima, în vârstă

de 25 de ani, a lăsat în viață ca rude pe reclamanta S.I.A., mama sa și pe reclamantul

S.I., soțul mamei, „tatăl vitreg”.

Vinovăția numitului C.A.F. în comiterea

accidentului a fost stabilită prin rezoluția pronunțată în Dosarul nr. 816/P/2009

din 25 martie 2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.

Tribunalul a apreciat că se impune respingerea

ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului S.I.,

având în vedere că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și art. 49 din Ordinul

CSA nr. 20/2008 nu limitează calitatea procesuală activă doar la persoanele care

sunt rude cu defuncții.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

incidența în cauză a dispozițiilor art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 și ale

art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008.

Fapta ilicită constă în încălcarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 195/2002, întrucât conducătorul auto C.A.F., din cauza vitezei excesive

și a consumului de băuturi alcoolice a pierdut controlul autoturismului fiind proiectat

în spatele semiremorcii marca S., care era tractată de autotractorul marca M., care

era staționat. Descrierea faptei ilicite rezultă cu claritate din referatul cu propunerea

de neîncepere a urmăririi penale, întocmit în Dosarul nr. 816/P/2009 din 25

martie 2011 de către I.P.J. Ialomița.

Prejudiciul produs în urma accidentului

rutier este atât unul material, cât și unul moral, fiind suferit de către reclamanți

ca urmare a decesului numitului V.V.

În privința prejudiciului material, acesta

a fost probat doar în parte cu înscrisurile depuse la dosar, constând în chitanțele

din data de 23 aprilie 2013 și din data de 20 aprilie 2013 și bonurile fiscale aferente,

pentru suma de 2.500 RON (1.200 RON + 1.300 RON). Înscrisurile depuse în dovedirea

sumelor de 2.600 RON și 746 RON, au fost înlăturate ca fiind întocmite „pro causa”.

În privința prejudiciului moral, acesta

este reprezentat de suferința psihică puternică determinată de pierderea unor persoane

apropiate, probată prin administrarea probei testimoniale. Cuantificarea daunelor

morale cuvenite este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, în cazul dezacordului

între părți, ținându-se seama de regula înscrisă în art. 49 din Ordinul Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, care se referă la legislația aplicabilă

și la jurisprudența din România.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal,

au declarat apel reclamanții S.I. și S.I.A., criticând hotărârea doar sub aspectul

modalității de apreciere a prejudiciului moral.

La data de 16 aprilie 2014, intimata-pârâtă

a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția prescripției dreptului

material la acțiune.

Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, prin decizia civilă nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 a admis excepția

prescripției extinctive și în consecință a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți

S.I. și S.I.A.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a apreciat că apelanții-reclamanți trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel

care răspunde de ea încă de la momentul producerii accidentului.

Ca urmare, termenul de prescripție de 3

ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă din

data de 29 martie 2009 și a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 29

martie 2012, anterior introducerii cererii de chemare în judecată la data de 24

mai 2012, la Tribunalul Buzău.

Cu privire la efectele împlinirii termenului

prescripției extinctive-principiul „non reformatio in pejus”, se reține că, potrivit

art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit

în lege. Așadar, stingerea componentei dreptului la acțiune ce constă în posibilitatea

de a obține condamnarea pârâtului la executarea obligației ce îi revine ar însemna,

în principiu, respingerea acțiunii.

Cu toate acestea, art. 296 teza a ll-a

C. proc. civ., consacră principiul „non reformatio in pejus”, care presupune ca

părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de

instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată.

În cauză, pârâta a invocat excepția prescripției

în apelul reclamanților, fără a declara ea însăși apel principal sau incident, iar

față de principiul enunțat, deși excepția prescripției extinctive este întemeiată,

instanța de apel nu poate admite apelul în sensul dorit de intimata-pârâtă, al respingerii

în tot a acțiunii, întrucât această soluție înseamnă agravarea situației părții

care a avut inițiativa declarării căii de atac, ceea ce legea nu permite.

împotriva acestei decizii, în termen legal,

reclamanții S.I. și S.I.A. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei

atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii introductive astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse deciziei atacate întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la existența unei contrarietăți

între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, în sensul că din considerente

rezultă păstrarea în tot a sentinței atacate, chestiune care însă nu se regăsește

în dispozitivul hotărârii atacate, unde se menționează decât admiterea excepției

prescripției și soluția de respingere a apelului.

Criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea soluționării excepției prescripției,

având în vedere faptul că instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al

apelului era în măsură să aleagă calea ce conducea și la cercetarea fondului cauzei.

Pentru soluționarea acestei excepții, instanța

de apel a ordonat din oficiu proba cu interogatoriul apelanților-reclamanți, pe

răspunsurile cărora și-a fundamentat soluția de admitere a excepției invocate față

de data producerii accidentului de circulație, ca dată a începerii curgerii prescripției

extinctive.

Astfel, instanța de apel nu a intrat în

cercetarea fondului cauzei, deși avea posibilitatea unirii și probării în comun,

atât a prescripției cât și a fondului cauzei, iar din acest considerent, recurenții

apreciază că hotărârea recurată este nelegală prin aplicarea unor norme generale

în locul celor speciale, aspect ce o face lipsită de temei legal.

Tot în argumentarea acestui motiv de recurs

recurenții consideră că dispozițiile referitoare la excepția prescripției extinctive,

art. 8 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 998-art. 999 C. civ. au fost greșit

aplicate, atunci când instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție de

3 ani a început să curgă de la data de 29 martie 2009, data producerii accidentului.

În acest sens, recurenții susțin că, deși

hotărârea recurată se referă la incidența art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

în sensul că „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea” instanța de apel ignoră

condițiile impuse de acest text de lege.

În acest context, recurenții arată că hotărârea

privește termenul curgerii prescripției de la data accidentului, pe motivul că fapta

ilicită a început să curgă de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba

cât și pe cel răspunzător de ea, însă în considerentele deciziei, instanța își însușește

teza a ll-a a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că vorbește

de situația cunoașterii prezumate și ca atare, cunoașterea efectivă prevăzută în

teza I este ignorată de către instanță.

În această situație se reține că, plecând

de la o cunoaștere prezumată așa cum o stabilește hotărârea, se pune problema împăcării

acestei cunoașteri prezumate a unei pagube, cu caracterul cert și actual al pagubei,

prevăzut în răspunderea delictuală, iar față de această contrarietate în aplicarea

normelor proprii prescripției cu normele proprii răspunderii civile delictuale,

soluția de admitere a prescripției face ca hotărârea să nu fie fundamentată legal

pe aceste aspecte.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă

SC G.R.A.R. SA la data de 20 martie 2015, s-a solicitat, în principal anularea recursului,

potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar

în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, deliberând asupra excepției

nulității recursului, înainte de acordarea cuvântului asupra fondului cererii de

recurs a constatat că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere

dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, indicarea greșită

a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Analizând criticile aduse deciziei atacate

în raport cu temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt

fondate, urmând ca recursul declarat de reclamanții S.I. și S.I.A. să fie admis,

pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

Observând considerentele deciziei atacate

se constată că sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind existența unei contradicții

între considerente și dispozitivul deciziei atacate, întrucât consecința respingerii

apelului este păstrarea hotărârii atacate, ceea ce nu presupune ca dispozitivul

acesteia să facă referire la menținerea hotărârii, care este implicită.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În ceea ce privește critica întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează necercetarea fondului

cauzei prin neanalizarea motivelor de apel, se constată că este nefondată, având

în vedere că nici nu era posibilă evocarea motivelor de apel care vizau fondul,

de vreme ce soluția s-a limitat la analiza excepției prescripției, care conform

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu mai impune analiza fondului.

Criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce vizează nelegalitatea soluționării excepției prescripției,

se constată a fi fondate, în considerarea următoarelor:

Pentru corecta aplicare a dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, „prescripția dreptului

la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe

cel care răspunde de ea”, în prealabil trebuia stabilit în fapt momentul la care

reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde

de ea.

Pentru lămurirea acestor aspecte, instanța

de apel a avut în vedere modalitatea concretă și locul în care s-a produs accidentul,

precum și atitudinea subiectivă a reclamanților ce a rezultat din răspunsurile acestora

la interogatoriu, context în care, instanța de apel a apreciat, că apelanții-reclamanți

trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la momentul

producerii accidentului.

Această abordare a instanței de apel este

greșită, având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripție

a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale

pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident

de circulație soldat cu decesul unei persoane, este momentul la care partea ce pretinde

despăgubirile a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată.

Astfel, în privința persoanei care răspunde

de pagubă, raportat la cerințele art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nu

poate fi pus semnul egalității între persoana care răspunde de pagubă și persoana

care a cauzat prejudiciul efectiv, întrucât aceste condiții trebuie îndeplinite

în mod cumulativ, respectiv cunoașterea pagubei și pe cel care răspunde de ea, iar

din acest considerent nu se poate reține că, în contra reclamanților ar curge un

termen de prescripție de la data producerii accidentului.

În ceea ce privește răspunderea civilă

delictuală, care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența

prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul și

al raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, se constată că,

în cauză nu se poate reține posibilitatea reclamanților de a cunoaște aceste elemente,

la data producerii accidentului, întrucât, așa cum rezultă din Dosarul penal

nr. 816P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, reclamantul S.I.

a declarat la data de 19 ianuarie 2010, că are pretenții materiale și morale față

de conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, iar cuantumul acestora

va fi stabilit ulterior.

Astfel cum s-a statuat în teorie și practică,

deși dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se

poate naște la data săvârșirii faptei, totuși dreptul obiectiv, dreptul la acțiune

se naște ulterior, prescripția extinctivă începând să curgă la momentul îndeplinirii

cumulative a condițiilor impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu

privire la paguba și cel care răspunde de ea, dar și după stabilirea și determinarea

pe cale judecătorească a elementelor răspunderii civile delictuale.

În acest sens, apare ca o imposibilitate

practică în cazul terțelor persoane rude apropiate cu decedatul, respectiv părinții

în speța de față, ca în lipsa unor date, informații provenind de la autoritățile

în măsură să stabilească elementele cerute de art. 8 alin. (1) și de art. 998-art.

999 C. civ., să se considere că repararea dreptului lor începe din ziua accidentului.

Din aceste considerente, s-a apreciat ca

o necesitate o fază ulterioară a atacării dreptului subiectiv, în concordanță cu

necesitățile cercetării situației de fapt sub toate aspectele legate de fapta ilicită,

persoana răspunzătoare, prejudiciul cert, prin mijloace și metode puse la îndemâna

organelor de specialitate.

În cauza de față, nici asigurătorul nu

a fost în măsură să cunoască la data producerii accidentului, elementele concurente

care să permită plasarea curgerii termenului de prescripție la data producerii riscului

asigurat, accidentul, astfel cum se susține, iar în raport de dispozițiile art.

49-art. 50 din Legea nr. 136/1995 modificată, instanțele de judecată obligă la plata

de despăgubiri doar societățile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior

producerii accidentului, așa încât terțele persoane, cazul reclamanților de față,

nu pot intra în posesia datelor privind asigurătorul, altfel decât prin intermediul

organelor de cercetare ale accidentului ce acționează în aceste privințe numai la

termenele și cu posibilitățile conferite lor de legile speciale aplicabile.

Astfel, cum în concepția legii delictuale,

prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat, caracterul cert presupunând

o siguranță atât în privința existenței lui cât și în privința posibilității de

evaluare, iar cum o cunoaștere prezumată a pagubei la data accidentului, susținută

prin decizia atacată, nu poate conduce la stabilirea unui caracter cert al pagubei

și nu poate în mod obiectiv să stabilească dacă acesta a fost reparat sau nu, se

constată că soluția de admitere a excepției prescripției este nelegală.

În acest context, se reține că dreptul

material la acțiune, în mod obiectiv nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii

accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate, prin

măsuri și mijloace științifice pot preciza cu certitudine modalitățile de producere

a accidentelor de circulație, vinovățiile cât și persoanele răspunzătoare.

În aceste condiții, se constată că data

curgerii prescripției nu poate fi cea a producerii accidentului, ci numai data cunoașterii

concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetării penale finalizate

cu sesizarea instanței penale, care stabilește autorul și culpa sa în determinarea

faptului prejudiciabil.

Pentru aceste considerente, se constată

că, instanța de apel nu a administrat probatoriile necesare în vederea soluționării

pe fond a cauzei în raport de normele legale incidente, atrăgând astfel incidența

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât

pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(2), alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul

declarat de reclamanții S.I. și S.I.A. împotriva deciziei civile nr. 682/A/2014

din 30 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

S.I. și S.I.A. împotriva deciziei civile nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o casează și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24

martie 2015.