ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2782/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2782/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința

civilă nr. 97 din 29 ianuarie 2015 a Tribunalului Mureș, pronunțată în Dosarul nr.

292/62/2009* a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la

acțiune și a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta Banca R.S.,

prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, în

contradictoriu cu pârâta G.E. dispunându-se obligarea pârâtei la plata către

reclamantă, a echivalentului în RON la data plății, a sumei de 32.685,94 euro

cu titlu de contravaloare a prejudiciului cauzat acesteia.

Totodată,

tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamanta a dobânzii legale

aferente sumei de 32.685,94 euro, începând de la data de 27 ianuarie 2005 și

până la data plații efective, precum la plata sumei de 9.200 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția prescripției

dreptului material la acțiune este neîntemeiată, întrucât numai prin raportare

la momentul la care s-a constatat că recuperarea creditului nu se poate efectua

potrivit clauzelor contractuale, în lipsa înscrierii garantei reale în cartea

funciară, se poate vorbi de cunoașterea existenței unei fapte de natură a

produce prejudicii și, pe cale de consecință, de la acest moment curge termenul

de prescripție. Raportat la această dată, instanța a constatat că, înăuntrul

termenului de prescripție, și anume de la data de 07 februarie 2005, Banca

R.S., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar a

formulat plângere penală împotriva pârâtei din prezenta cauză (alături de alte

câteva persoane), prin plângere fiind formulată și constituirea de parte civilă

în vederea recuperării prejudiciului, care la momentul respectiv era estimat la

suma de 200.000 euro. S-a reținut că încetarea procesului penal nu echivalează

cu încetarea în sens civil a procesului, astfel că prescripția dreptului la

acțiune al reclamantei a reînceput să curgă de la data pronunțării hotărârii

penale, dată în raport de care introducerea acțiunii de față la 15 ianuarie

2009 este făcută înăuntrul termenului de prescripție.

Pe fondul

cauzei, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ. avându-se în vedere faptul că, deși

între reclamantă și debitoarea SC S.L. SA a fost încheiat un contract de credit

și răspunderea părților derivând din acest act juridic este o răspundere

contractuală, ca urmare a imposibilității de realizare a obligației de

restituire a sumei împrumutate, reclamanta nu mai are decât posibilitatea ca,

pe calea răspunderii civile delictuale, să se îndrepte împotriva celui care,

prin fapta sa, a cauzat prejudiciul.

În ceea ce

privește prejudiciul, instanța a reținut că, potrivit expertizei de

specialitate contabilă efectuată în cauză, valoarea acestuia, la data sesizării

instanței, era de 107.685,94 euro, din care 81.020,12 euro creanța principală,

însă prin contractul de tranzacție încheiat la data de 28 octombrie 2014 cu E.

Sighișoara SRL, reclamanta a mai recuperat suma de 75.000 euro, astfel că, suma

rămasă nerecuperată din credit este de 32.685,94 euro.

În ceea ce

privește fapta ilicită și legătura de cauzalitate între aceasta și prejudiciul

cauzat, instanța a subliniat că modalitatea de repartizare a dosarului de

creditare, precum și încheierea contractului de creditare anterior emiterii

hotărârii de aprobare a acestuia de către Comitetul de creditare din cadrul

centralei din Brașov nu pot fi reținute ca având legătură de cauzalitate

directă cu crearea prejudiciului în detrimentul băncii, întrucât, chiar și în

aceste condiții era posibilă rambursarea integrală a împrumutului, însă aceste

sunt aspecte de natură a circumstanția existența vinovăției pârâtei.

În urma

analizării probatoriului administrat, instanța de fond a concluzionat că lipsa

de diligentă în efectuarea operațiunilor de înscriere a ipotecii în cartea

funciară echivalează cu o faptă ilicită și că există o legătură de cauzalitate

directă între omisiunea de efectuare a operației de înscriere în cartea

funciară a ipotecii și prejudiciul care s-a produs, tocmai având în vedere

caracterul de garanție al ipotecii, în contextul în care demersurile de

înscriere în cartea funciară ar fi putut paraliza acordarea creditului, pentru

că ar fi permis constarea în timp util a existenței unei alte ipoteci înscrise

în CF, însă existența acestei ipoteci anterioare nu a mai permis recuperarea

contravalorii creditului restant.

Privitor la

cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei datorate,

instanța a apreciat că este întemeiată, în baza prevederilor art. 1088 alin. (2)

C. civ., iar în ceea ce privește momentul de la care se justifică plata

dobânzii, instanța a reținut aceleași considerente expuse în soluționarea

excepției prescripției dreptului materiale la acțiune.

Împotriva

acestei hotărâri pârâta G.E. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea

sentinței, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la

acțiune și respingerii acțiunii reclamantei, cu obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr.

428/A din 4 iunie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de pârâta G.E., împotriva sentinței civile nr. 97

din 29 ianuarie 2015 a Tribunalului Mureș, reținând următoarele considerente:

În ceea ce

privește critica referitoare la prescripția dreptului material Ia acțiune s-a

avut "în vedere că acțiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la

repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor

de serviciu, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., fiind o

continuare a acțiunii civile alăturate acțiunii penale, aceasta din urmă

finalizându-se cu o soluție de achitare, ca urmare a dezincriminării faptei

pentru care pârâta fusese trimisă în judecată.

În analiza

criticii referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, instanța de

apel a avut în vedere prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit

cărora termenul de prescripție este de 3 ani și prevederile art. 8 din același

act normativ, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

Urmare a

analizării probatoriul administrat, s-a constat că prima instanță a reținut în

mod corect împrejurarea că momentul de la care a început să curgă termenul de

prescripție, respectiv momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să

cunoască paguba și persoana care răspunde de ea este 09 septembrie 2003,

respectiv data înscrierii somației în cartea funciară, acesta fiind momentul la

care s-a constatat că nu există înscrierea în cartea funciară a dreptului de

ipotecă asupra imobilului în favoarea Băncii R.S.

Termenul de

prescripție a fost întrerupt la data de 07 februarie 2005, când reclamanta a

formulat plângere penală împotriva pârâtei, alăturându-i și acțiunea civilă

pentru repararea prejudiciului cauzat. Susținerile pârâtei apelante în sensul

că acțiunea civilă alăturată acțiunii penale nu a avut efectul de întrerupere a

cursului prescripției, din cauză că procesul penal s-a finalizat cu achitarea

inculpatei, nu au fost primite. Sub acest aspect, instanța a reținut că

achitarea inculpatei s-a dispus la data de 28 noiembrie 2007, ca urmare a

dezincriminării faptei pentru care fusese trimisă în judecată, instanța penală

lăsând nesoluționată latura civilă. Cererea de chemare în judecată formulată

ulterior de reclamantă la data de 15 ianuarie 2009 și care face obiectul

prezentei cauze, este continuarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale,

reclamanta, de altfel, precizând în mod expres acest lucru în înscrisul de la

dosarul Tribunalului Brașov.

Instanța de

apel a reținut că nu este incidență în cauză ipoteza reglementată de art. 16 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece acțiunea civilă nu a fost respinsă, iar

potrivit art. 20 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare în anul 2007, persoana

vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune

în fața instanței civile, dacă instanța penală prin hotărârea rămasă

definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Or, este evident că, față de

reglementarea condițiilor de exercitare a acțiunii civile în procesul penal,

părții civile nu i se poate opune prescripția în ipoteza nesoluționării

acțiunii civile în cadrul procesului penal din motive care nu-i pot fi

imputate. Susținerile apelantei în sensul că temeiul legal al tragerii la

răspundere civilă a pârâtei ar fi diferit în procesul penal de procesul civil

nu au fost primite, deoarece, în ambele situații, temeiul legal este cel al

răspunderii civile delictuale.

În

circumstanțele expuse, instanța de apel a constatat că acțiunea reclamantei nu

este prescrisă. De altfel, chiar dacă pentru determinarea momentului de la care

a început să curgă termenul de prescripție, acesta s-ar raporta la data

deschiderii falimentului băncii, respectiv 16 aprilie 2002, față de data

constituirii de parte civilă, 07 februarie 2005, tot nu ar fi împlinii cursul

prescripției extinctive.

În ceea ce

privește criticile formulate pe fondul cauzei, instanța de apel a constat că și

acestea sunt nefondate, prima instanță reținând în mod întemeiat, în baza

probelor administrate, întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile

delictuale.

S-a avut în

vedere că apelanta a criticat hotărârea atacată, din perspectiva încălcării

principiului nemijlocirii, decurgând din faptul că instanța a făcut trimitere

la declarațiile date în dosarul penal, pentru a reține în sarcina sa săvârșirea

unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Principiul

nemijlocirii constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat

toate elementele care servesc Ia dezlegarea pricinii, însă necesitățile unei

bune administrări a justiției impun și unele derogări de la acest principiu. În

speță, instanța de fond a făcut trimitere și la probele testimoniale administrate

în procesul penal, având în vedere că au fost date la un moment mai apropiat în

timp de cel al acordării creditului, însă aceiași martori au fost audiați și în

prezenta cauză, iar soluția pronunțată se bazează pe probele administrate

nemijlocit.

În ceea ce

privește existența unei fapte ilicite și a legăturii de cauzalitate între

aceasta și prejudiciu, s-a reținut în sarcina pârâtei împrejurarea că, în

calitate de director al Sucursalei Sighișoara a Băncii R.S. a acordat SC S.L.

SA Brașov un credit pentru investiții în sumă de 200.000 euro, fără respectarea

normelor bancare și fără asigurarea garanțiilor corespunzătoare.

Astfel, în

contractul de credit din 16 februarie 2001 s-a prevăzut că împrumutul este

garantat cu ipotecă de rang I asupra imobilului construcții industriale și

teren în suprafață de 11.111,56 mp, situat în Sighișoara, str. G.L., nr. 6,

înscris în CF nr. XX A+2, nr. top AA, BB, A+3 nr. top CC, DD, EE, FF, GG. La pct.

H.5 din același contract se prevede că împrumutatul are obligația de a pune la

dispoziția băncii toate documentele privind garanțiile, banca având dreptul să

verifice existența faptică și integrală a garanțiilor creditului.

Deși băncii îi

revenea obligația de înscriere a ipotecii în cartea funciară, pârâta nu a făcut

demersuri în acest sens, obligație ce îi revenea în condițiile în care a

ridicat toate exemplarele actului autentificat, mai puțin exemplarul notarului

public, astfel cum rezultă din înscrisul aflat în dosarul Tribunalului Mureș

coroborat cu răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, pârâta

recunoscând că nu și-a îndeplinit obligația de a înscrie în cartea funciară

ipoteca, susținând că a convenit cu reprezentantul debitoarei să facă el acest

demers, întrucât nu dispunea de personal suficient.

Din acest motiv

banca a pierdut rangul ipotecii, bunul neputând fi valorificat de către

reclamantă. Asupra acestuia era deja înscrisă o ipotecă în favoarea Băncii C.R.

încă din 04 ianuarie 2000, ipotecă ce a fost valorificată în octombrie 2003 de

Banca C.R. în cadrul dosarului execuțional nr. 49/2003 al Biroului Executorului

Judecătoresc K.A.

La pct. 185 din

Normele metodologice privind activitatea de creditare, în ceea ce privește

instituirea unor garanții ipotecare, se prevede ca solicitantul de credit

trebuie să prezinte economistului de credit dovada că nu există ipoteci

constituite asupra imobilului respectiv. De asemenea, la pct. 225 se prevede

că, după încheierea contractului de credit, economistul de credite - înainte de

punerea la dispoziție a creditului aprobat - verifică înscrierea garanției

imobiliare și verifică obținerea extrasului de carte funciară.

Instanța de

apel a reținut astfel din dispozițiile normative evocate că economistul de

credite este cel care are atribuții de verificare în ceea ce privește garanțiile

imobiliare, însă nu rezultă că aceste verificări înglobează și obligația de a

efectua demersurile în vederea înscrierii garanției imobiliare. Din această

perspectivă, instanța a înlăturat argumentele apelantei în sensul că, prin

raportare la reglementarea menționată, nu se poate reține săvârșirea faptei

ilicite în sarcina pârâtei.

Instanța a

reținut că potrivit relațiilor furnizate în cursul cercetării penale de către

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sighișoara, în perioada februarie

2001 pârâta, în calitate de director al sucursalei Sighișoara a Băncii R.S. a

fost cea care a formulat cereri de înscriere în cartea funciară a unor ipoteci

sau de radiere de ipoteci, astfel că, susținerile pârâtei referitoare la

practica potrivit căreia clienții erau cei care efectuau aceste formalități și

că se recurgea la această metodă datorită lipsei de personal din cadrul băncii

sunt contrazise. Pârâta nu a fost în măsură să justifice motivul pentru care,

deși conform Registrului de intrări - ieșiri a Biroului de carte funciară

Sighișoara, în celelalte cazuri de creditare cu garanții imobiliare, solicita

înscrierea ipotecii, iar în acest caz particular nu a făcut-o.

Cu privire la

modalitatea de întocmire a dosarului de creditare, s-a avut în vedere că prima

instanță a reținut corect împrejurarea că nu era de natură să ducă la

producerea prejudiciului, lipsind raportul de cauzalitate.

În ceea ce

privește critica referitoare la data de Ia care s-a dispus obligarea apelantei

la plata dobânzii legale, instanța a reținut că pentru argumentele expuse cu

ocazia analizării susținerilor referitoare la prescripția dreptului material la

acțiune, exercitarea acțiunii civile alăturat acțiunii penale conferă acesteia

toate efectele acțiunii civile în general, printre acestea fiind și cel al

punerii în întârziere. Astfel încât a concluzionat că, de la acea data pârâta

datora și daune moratorii.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta G.E.

În motivarea

cererii de recurs, pârâta a invocat nelegalitatea deciziei atacate din

perspectiva modului greșit de soluționare a excepției prescripției dreptului

material la acțiune. Invocând dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

recurenta consideră că data de 16 aprilie 2002 este momentul de la care a

început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, aceasta fiind data

deschiderii procedurii de faliment a băncii, fapt recunoscut de reclamantă prin

înscrisul depus la Curtea de Apel Tg. Mureș pentru termenul de judecată 06

ianuarie 2011, deoarece Ia data respectivă era înregistrată în contabilitatea

Sucursalei Sighișoara creditul restant pe 4 luni, astfel încât, de la data

desemnării sale, lichidatorul avea obligația să cerceteze cauzele neachitării

ratelor și să fi acționat în consecință. Apreciază că, instanța de apel a

înlăturat nelegal recunoașterea reclamantei în privința începerii curgerii

termenului de prescripție, indicând o altă dată a începerii curgerii acestuia.

Data de 09 septembrie 2003 când s-a înscris în CF somația de plată emisă de

executorul judecătoresc la cererea lichidatorului poate fi considerată ca dată

a cunoașterii întregului prejudiciu, dar nu ca dată a începerii curgerii

termenului de prescripție.

Recurenta a

susținut și faptul că, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă

la 15 ianuarie 2009, care face obiectul prezentei cauze, nu este continuarea

acțiunii civile alăturate acțiunii penale, cum eronat a considerat instanța de

apel, deoarece atât temeiul de drept, cât și normele de procedură aplicabile

diferă. În dosarul penal acțiunea civilă a fost motivată de săvârșirea unor

infracțiuni, iar acțiunea ulterioară este motivată pe dispozițiile art. 998 C.

civ., apreciind că, în ipoteza în care acțiunea prezentă ar fi fost continuarea

acțiunii civile din dosarul penal, aceasta s-ar fi soluționat de instanța

penală. Susținerile reclamantei și ale instanței de apel în această privință

sunt contrare prevederilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen. care statuează că

„persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească

acțiune în fața instanței civile dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă

definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă". Arată că, plângerea

penală în urma căreia a fost trimisă în judecată, alături de alte persoane, nu

are efect întreruptiv al prescripției deoarece nu a avut finalitatea scontată

de reclamantă, faptele fiind dezincriminate. Achitarea în procesul penal ca

urmare a dezincriminării faptelor este situația similară a unei cereri de

chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori anulată.

În ceea ce

privește fondul cauzei, recurenta apreciază că reținerea instanței de apel a

împrejurării că a acordat SC S.L. SA Brașov un credit pentru investiții în suma

de 200.000 euro fără respectarea normelor bancare și fără asigurarea

garanțiilor corespunzătoare este contrara art. 185 și art. 225 din Normele

metodologice privind activitatea de creditare, precum și probelor administrate

în cauză.

Evocând textele

legale menționate din normele metodologice, recurenta susține că, solicitarea

dovezilor privitoare la inexistența vreunei ipoteci asupra imobilului cu care

s-a garantat creditul și înscrierea ipotecii în favoarea Sucursalei Sighișoara

a Băncii R.S. pentru garantarea creditului de 200.000 euro anterior acordării

acestuia era obligația economistului de credite și nu a directorului

sucursalei. După aprobarea de către Centrala Băncii R.S., dosarul a fost predat

economistei de credite din cadrul Sucursalei Sighișoara a Băncii R.S. pentru

a-și exercita atribuțiile privitoare la derularea creditului și existența

garanțiilor. În acest sens economista de credite a verificat garanția

creditului garantat conform contractului din 16 februarie 2001 și a întocmit

două note de constatare, respectiv la 30 iulie 2001 și la 04 martie 2002 în care

s-a menționat, că garanția creditului este reprezentată de ipotecă de rang I

asupra construcțiilor industriale și teren situat în Sighișoara str. G.L. nr. 6,

extras CF nr. XX, A+2 proprietatea SC S.L. SA, fiind realizat un grafic pentru

achitarea ratelor restante. Arată că, o verificare similară a fost efectuată și

de către inspectori din cadrul Băncii Naționale a României Sucursala Mureș care

în procesul verbal încheiat la 19 decembrie 2001 menționează că garanțiile

creditului acordat SC S.L. SA prin contractul din 16 februarie 2001 în sumă de

200.000 euro au fost legal constituite în formă autentică fiind asigurate pe

toată perioada de creditare.

Apreciază că,

de vreme ce economistul de credite avea atribuții de verificare a garanțiilor

imobiliare, acesta era cel care avea obligația să facă demersurile în vederea

înscrierii în CF a respectivelor garanții, astfel încât, economistul de credite

răspundea de toate operațiunile privitoare la dosarul de credit, iar directorul

sucursalei avea doar obligația să urmărească ca fiecare angajat să își

îndeplinească obligațiile de serviciu, obligație pe care recurenta consideră că

și-a îndeplinit-o. Faptul că a preluat de la notarul public toate exemplarelor

contractului de garanție, această împrejurare nu poate duce la concluzia că au

fost nesocotite obligațiile privitoare la înscrierea în CF a ipotecii pe dată

ce reprezentatul societății beneficiare a creditului a primit un exemplar al

contractului cu care s-a prezentat la biroul CF și apoi a depus la dosar,

anterior acordării creditului, un extras CF în care la foaia C era înscrisă

ipoteca de rangul I în favoarea Sucursalei Sighișoara a Băncii R.S. Arată că,

deși este adevărat că în unele cazuri s-au formulat cereri către biroul de

carte funciară pentru înscrierea garanției, în speță nu s-a procedat astfel

deoarece SC S.L. SA nu era la primul contract de credit și conducerea acesteia

prezenta încredere.

Recurenta

consideră că decizia atacată este nelegală și sub aspectul modului greșit la

care a fost obligată la plata dobânzilor de la data înregistrării plângerii

penale deoarece acțiunea civilă nu este o continuare a celei din dosarul penal.

Intimata Banca

R.S. SA a formulat întâmpinare Ia recursul declarat de pârâtă, solicitând

prioritar să se constate că recursul este nul, deoarece acesta nu a fost

motivat în termenul legal, susținând, totodată că motivele de recurs invocate

nu se încadrează în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9

C. proc. civ. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate care pot fi

încadrate în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va constata că recursul este fondat în limitele următoarelor

considerente:

Cu titlu preliminar,

se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că

anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către

instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării

situației de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate

reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot

forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare,

art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ

actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci

doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt

stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la

reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținută în etapele

procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect

al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de

recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate acele

critici care se înscriu în textul de lege evocat.

În ce privește

motivul de recurs care vizează modul greșit de soluționare a excepției

prescripției dreptului material la acțiune, criticile subsumate acestui motiv

de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

vădesc a fi neîntemeiate.

Relativ la

excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a susținut că

instanțele de fond au stabilit greșit momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susținut

că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data la

care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a băncii, respectiv 16

aprilie 2002, ocazie cu care a fost numit și lichidatorul judiciar, moment la

care era înregistrat în contabilitatea Sucursalei Sighișoara creditul restant

de 4 luni.

Contrar

susținerilor recurentei, prin hotărârile pronunțate, instanțele au procedat

corect la aplicarea și interpretarea dispozițiillor legale referitoare la

determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul

obligațiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.

Sub aspectul

analizării legii aplicabile, se impune a sublinia faptul că, în cauză, sunt

incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la

prescripția extinctivă anterioară intrării în vigoare a C. civ. din 2009, fiind

vorba de prescripții începute a fi curs mai înainte de data de 1 octombrie

2011, potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Totodată, sunt avute

în vedere și dispozițiile înscrise în art. 6 alin. (4) C. civ. din 2009 care

prevăd expres că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și

neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse

dispozițiilor legale care le-au instituit.

În acest cadru

legislativ, ca regulă generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial

se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în

lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani, conform art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din același

act normativ, de la data când se naște dreptul la acțiune. În privința

prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o

faptă ilicită, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască,

atât paguba, cât șl pe cei care răspunde de ea, astfel cum rezultă din

prevederile art. 8 alin. (1) din decret.

În cauza de

față, prin acțiunea înregistrată inițial la data de 15 ianuarie 2009 pe rolul

Tribunalului Brașov, reclamanta Banca R.S. prin lichidator Fondul de Garantare

a depozitelor din sistemul bancar a solicitat obligarea pârâtei G.E. la

repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor

de serviciu, acțiunea reclamantei fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art.

998 și urm. C. civ., norme de drept comun care reglementează regulile care

guvernează răspunderea civilă delictuală, precum și pe dispozițiile art. 20 C.

proc. pen.

Raportat la

temeiul juridic al acțiunii, Înalta Curte reține că instanțele de fond au analizat

corect momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei din perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art. 8

alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de

prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă

ilicită.

Deși,

într-adevăr, potrivit normei generale înscrisă în art. 3 din Decretul nr. 168/1958,

termenul de prescripție este de 3 ani, fiind intervalul de timp stabilit de

lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material,

sub sancțiunea pierderii acestui drept, termen care începe să curgă de la data

nașterii dreptului la acțiune, principiul menționat se aplică ori de câte ori

nu-și găsește incidență vreo regulă specială, edictată pentru un caz

particular.

Cum în speță,

reclamanta și-a fundamentat despăgubirile solicitate pe dispozițiile înscrise

în art. 998 și urm. C. civ., se constată că momentul începerii cursului

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei a fost corect determinat din

perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripție al

acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, potrivit

cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită începe să curgă de Ia data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască, atât paguba, cât și cel care răspunde de ea".

Prin urmare, în

conformitate cu dispozițiilor legale sus evocate, începutul cursului

prescripției extinctive a fost examinat și determinat corect din perspectiva

celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) din decret le

stabilește și de la care termenul de prescripție poate începe să curgă, și anume:

momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel

care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care

păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de

aceasta.

În acest context

al analizei, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapte ilicită nu începe să curgă de Ia data când s-a produs paguba,

întrucât legiuitorul pentru a ocroti drepturile victimei a detașat momentul

începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la

repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii

dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii

pagubei și pe cel răspunzător de repararea acesteia, legiuitorul stabilind

astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut

atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea.

Întrucât, în

cauză, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost analizată din

perspectiva normei speciale în raport cu obiectul investirii sale și al

temeiului juridic pe care acțiunea reclamantei se fundamentează, Înalta Curte

constată că, în raport de situația de fapt stabilită în cauza care nu mai poate

fi reevaluată în această fază procesuală, instanțele de fond au determinat

corect atât data la care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul

la acțiune în răspundere civilă, cât și data de la care se putea exercita acest

drept, demers ce implica cunoașterea de către cel vătămat a acelor elemente și

împrejurări concrete pentru a putea acționa în scop de obligare la despăgubiri.

Reținând

aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale speciale care

reglementează prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a

fost cauzată printr-o faptă ilicită, susținerea recurentei-pârâte potrivit

căreia dreptul material la acțiune s-ar fi născut, potrivit recunoașterii

reclamantei, la data deschiderii procedurii de faliment a băncii, respectiv 16

aprilie 2002, nu poate fi primită. Data la care s-a procedat la deschiderea

procedurii de faliment a băncii nu poate fi considerat, cum corect au apreciat

instanțele de fond, momentul de început al termenului de prescripție în sensul

prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Simpla încălcare a dreptului

subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul

prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut

efectiv sau nu a putut să cunoască actele sau faptele de care legea leagă

nașterea dreptului Ia acțiune, precum și pe cel care este ținut să răspundă,

deoarece nu poate acționa, întrucât, în caz contrar, dacă prescripția ar începe

să curgă, curgerea ar fi nejustificată.

În contextul

împrejurărilor cauzei, s-a reținut că deși la momentul deschiderii procedurii

de faliment a Băncii R.S., creditul era înregistrat în contabilitatea băncii ca

fiind un credit restant, la momentul respectiv nu exista certitudinea că s-a

produs vreun prejudiciu datorită, pe de o parte, modului de derulare a contractului

de credit din anul 2001, dar și faptului că până la data de 23 decembrie 2001

au fost efectuate plăți ale ratelor scadente. Prin urmare, în circumstanțele

expuse, a fost reținut corect momentul la care reclamanta a cunoscut sau putea

să cunoască paguba și persoana care răspunde, respectiv data de 09 septembrie

2003, moment la care cererea de executare silită declanșată de lichidatărul

judiciar în privința imobilului adus în garanție a fost încuviințată, cu

consecința înscrierii somației în cartea funciară. Or, acesta este momentul la

care s-a constatat lipsa înscrierii în cartea funciară a dreptului de ipotecă

asupra imobilului în favoarea Băncii R.S. și, deci, imposibilitatea recuperării

creditului în lipsa înscrierii garanției reale în cartea funciară, împrejurare

de natură a marca momentul cunoașterii existenței faptei de natură a produce un

prejudiciu cert reclamantei.

Or, în raportat

la această dată, s-a reținut judicios că plângerea penală promovată de

reclamantă la data de 07 februarie 2005 împotriva pârâtei G.E. (moment la care

s-a constituit și parte civilă în vederea recuperării prejudiciului produs prin

infracțiune) a condus la întreruperea termenului de prescripție.

Constituirea de

parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripției

extinctive, deoarece denotă împrejurarea că titularul dreptului a ieșit din

starea de expectativă, pârâta din prezenta cauză fiind trimisă în judecată prin

rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Anticorupție Tg.

Mureș din 13 iunie 2005 (alături de alți inculpați) pentru săvârșirea

infracțiunilor de acordare de credite sau subvenții cu încălcarea legii sau a

normelor de creditare, neurmărite, conform legii sau normelor de creditare, a

destinațiilor contractate ale creditelor sau subvențiilor ori neurmărirea

creditelor restante, fapte prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Prin memoriul

de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a considerat greșit că

prezenta acțiune este o continuare a acțiunii civile alăturată celei penale,

întrucât temeiul de drept și normele de procedură aplicabile diferă, apreciind

astfel că plângerea penală nu are efect întreruptiv ai prescripției deoarece

achitarea sa în procesul penal, ca urmare a dezincriminării faptelor, este similară

unei cereri de chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori

anulată.

Susținerile

recurentei nu sunt fondate, deoarece datorită dezincriminării, după comiterea

faptei, a unei infracțiuni, partea vătămată care s-a constituit parte civilă în

cadrul procesului penal pentru recuperarea prejudiciului are posibilitatea, sub

aspectul pretențiilor civile, promovării unei acțiuni separate în fața

instanțelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil

cauzat în cauză, prin sentința penală nr. 213 din 28 noiembrie 2007 pronunțată

de Judecătoria Sighișoara s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

Ia art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea pârâtei G.E. deoarece faptele

săvârșite sub imperiul legii vechi nu mai constituiau infracțiuni potrivit

legii noi, acțiunea civilă a părții civile Banca R.S. Brașov alăturată acțiunii

penale fiind lăsată nesoluționată. În acest context, instanța de apel a statuat

corect că cererea de chemare în judecată formulată, ulterior, de reclamantă la

data de 15 ianuarie 2009, care face obiectul acțiunii de față, deși constituie

o acțiune separată în fața instanței civile în vederea recuperării

prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei respective, reprezintă o continuare

a acțiunii civile lăsată nesoluționată prin hotărârea penală de achitare, atât

timp cât încriminarea/dezincriminarea unor fapte țin de marja de apreciere a

legiuitorului care are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a

valorii care nu intră sub incidența penalului în sfera răspunderii civile

delictuale.

Contrar

susținerilor recurentei, în cauză nu se poate reține că achitarea dispusă în

procesul penal ar fi similară unei cereri în materie civilă care a fost

respinsă și că, astfel, ar fi incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de

apel a stabilit corect că, în speță, a operat întreruperea termenului de

prescripție întrucât prin sentința penală nr. 213 din 28 noiembrie 2007,

Judecătoria Sighișoara deși a dispus achitarea pârâtei G.E., prin dispozitivul

hotărârii, instanța penală a făcut aplicarea dispozițiilor art. 346 alin. (4)

C. proc. civ. și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de reclamantă,

alăturată acțiunii penale. Or, în contextul celor statuate prin hotărârea penală,

instanța de apel a concluzionat judicios că soluția dispusă prin hotărârea

penală nu echivalează cu respingerea acțiunii civile, ceea ce exclude reținerea

în cauză a ipotezei reglementată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958. Raționamentul judiciar îmbrățișat de instanța de apel este

corect, deoarece în caz contrat s-ar ignora principiul „electa una via non

datur recursus ad alteram” în raport de care reclamanta, care a declanșat

procesul penal ca parte vătămată prin infracțiunea săvârșită de recurentă,

constituindu-se parte civilă, nu putea promova în paralel o acțiune civilă

pentru recuperarea aceluiași prejudiciu decât după pronunțarea hotărârii penale

prin care, prin ipoteză, acțiunea sa civilă să nu fi fost soluționată.

Nu poate fi

primit nici argumentul recurentei potrivit căruia acțiunea civilă de față nu ar

fi o continuare a acțiunii civile alăturată celei penale, atât timp cât în

ambele situații demersul judiciar are la bază același temei juridic care

antrenează răspunderea civilă delictuală.

Astfel, în

ipoteza în care partea vătămată se constituie și parte civilă în procesul

penal, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. pen. de la

1968, repararea pagubei se face în modalitățile prevăzute de lit. a) și b)

"potrivit legii civile", ceea ce înseamnă ca legea penală trimite

atât la dispozițiile civile de drept material care reglementează răspunderea

civilă delictuală (art. 998-1003 C. civ., având în vedere data săvârșirii

faptei prejudiciatele), cât și la cele de drept procesual civil, derogările în

materie de procedură rezultate din alăturarea acțiunii civile acțiunii penale

fiind expres reglementate în C. proc. pen. Rezultă deci, ca temeiul răspunderii

civile pentru prejudiciile cauzate în urma săvârșirii infracțiunii îl

constituie temeiul general al răspunderii civile delictuale, astfel cum este

reglementat în art. 998-999 C. civ., dispoziții legale care reprezintă și

temeiul de drept al acțiunii de față.

Relativ la

fondul cauzei, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât este

contrară art. 185 și 225 din Normele metodologice privind activitatea de

creditare și probelor administrate în cauză.

Premisa de

analiză a pretențiilor reclamantei care vizează plata contravalorii

prejudiciului cauzat de către pârâtă reclamă verificarea întrunirii condițiilor

răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 și urm. C. civ. Astfel,

cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit un fapt ilicit să repare

integral prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea faptei, dacă sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de textul legal

evocat, respectiv: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu,

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența

vinovăției celui care a cauzat prejudiciul care poate consta în intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Sub acest

aspect, în mod corect instanța de apel a reținut caracterul ilicit al faptei

pârâtei care, în calitate de director al Băncii R.S.-Sucursala Sighișoara, a

acordat un credit pentru investiții fără asigurarea garanțiilor

corespunzătoare, astfel încât omisiunea efectuării operațiunilor de înscriere a

inscripției ipotecare de rang I în cartea funciară a produs reclamantei un prejudiciu

prin imposibilitatea valorificării garanției reale în scopul recuperării

creditului restant acordat SC S.L. SA Brașov.

Din situația de

fapt stabilită de instanțele de fond, rezultă că, potrivit clauzelor

contractului de credit din anul 2001, împrumutul acordat era garantat cu o

ipotecă de rangul I, împrumutatul având obligația de a pune la dispoziția

băncii toate documentele privind garanțiile, banca având dreptul de a verifica

existența faptică și integrală a garanțiilor creditului. Pârâta a recunoscut

că, deși a ridicat toate exemplarele actului autentificat, cu excepția

exemplarului notarului public, nu a efectuat demersurile pentru a înscrie

ipoteca în cartea funciară, susținând că a convenit cu reprezentantul

debitoarei să întreprindă aceste demersuri, întrucât nu dispunea de personal

suficient.

În cuprinsul

cererii de recurs, pârâta a invocat prevederile art. 185 și 225 din Normele

metodologice de creditare, susținând că obligația înscrierii ipotecii în

favoarea băncii pentru garantarea creditului revenea economistului de credite

și nu directorului sucursalei băncii. Apărarea pârâtei nu este întemeiată.

Relativ la

fapta ilicită reținută în sarcina pârâtei cauzatoare a prejudiciului, deși,

într-adevăr, la pct. 185 din Normele metodologice privind activitatea de

creditare se prevede că solicitantul de credit trebuie să prezinte

economistului de credite dovadă că nu există ipoteci constituite asupra

imobilului respectiv, iar la pct. 225 se prevede că după încheierea

contractului de credit economistul de credite, înainte de punerea la dispoziție

a creditului aprobat, verifică înscrierea garanției imobiliare și verifică

obținerea extrasului de carte funciară, recurenta nu a făcut dovada că ar fi

procedat la predarea exemplarelor ridicate ale actului autentificat

economistului de credite pentru ca acesta să-și îndeplinească obligațiile care

îi reveneau sub aspectul verificării înscrierii faptice a garanției imobiliare.

De altfel,

recurenta recunoaște și în cuprinsul memoriului de recurs că avea obligația de

a urmări ca fiecare angajat să își îndeplinească corespunzător obligațiile de

serviciu, astfel încât, potrivit atribuțiilor ce reveneau pârâtei în

conformitate cu regulamentul băncii și fișa postului, rezultă că și însușirea

de către aceasta chiar și a unui act inform antrenează răspunderea civilă

delictuală a acesteia. Mai mult chiar, în perioada în care a fost perfectat

contractul de credit din 16 februarie 2001, pârâta a fost cea care, în calitate

de director, a formulat, în situații similare, cereri de înscriere ori radiere

a unor ipoteci din cartea funciară, aceasta nefiind în măsură să justifice

diligentele sale în alte cazuri de creditare cu garanții imobiliare, comparativ

cu situația particulară din prezenta cauză. Relativ la notele de constatare ale

economistului de credite din 30 iulie 2001 și 04 martie 2002, ori verificările

din 19 decembrie 2001 ale inspectorilor Băncii Naționale a României Sucursala

Tg. Mureș la care face trimitere recurenta acestea sunt ulterioare datei la

care a fost acordat creditul pentru investiții, fără asigurarea garanțiilor

corespunzătoare, înscrisurile evocate nefiind în măsură să înlăture caracterul

ilicit al faptei pârâtei care rezida în nesocotirea obligațiilor privitoare la

înscrierea ipotecii cartea funciară pentru garantarea creditului acordat.

În acest

context al analizei, acordarea despăgubirilor cu titlu de contravaloare a

prejudiciului cauzat reclamantei a fost corect realizată prin prisma

îndeplinirii condiției care impune existența unei fapte ilicite imputabilă

pârâtei, ilicitatea faptei generând îndeplinirea și a condiției privind

legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Hotărârea

recurată a fost criticată și din perspectiva modului greșit de determinare a

datei de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale. Sub

acest, aspect, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1088 alin.

(2) C. civ. în sensul obligării sale eronate la plata dobânzii legale aferentă

despăgubirilor începând cu data înregistrării plângerii penale, respectiv de la

data de 27 ianuarie 2005 și până la data plății efective.

Din această

perspectivă, critica recurentei se vădește a fi întemeiata, deoarece hotărârea

recurată este nelegală sub aspectul aplicării dispozițiilor legale referitoare

la determinarea momentului de la care pot fi acordate dobânzile legale, aspect

care va atrage modificarea deciziei recurate pentru incidența motivului de

recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cuantumul

despăgubirilor stabilite trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită,

cât și beneficiul nerealizat, ținându-se seama de toate elementele necesare

pentru ca despăgubirea să reprezinte o reparare completă a prejudiciului

cauzat. Astfel, pentru ca reclamantul să nu fie lipsit de o parte din acest

beneficiu, și anume de acela pe care nu l-ar putea realiza dacă plata

despăgubirilor s-ar face cu întârziere, și pentru a evita un nou proces, este

necesar ca cel care urmează a plăti despăgubirile să fie obligat și la plata

dobânzii legale, pe tot timpul de la rămânerea definitivă a hotărârii și până

la completa lor achitare, deoarece din acest moment în care instanța a stabilit

în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanță certă,

lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea

unui sume de bani, produce, conform art. 1088 C. civ., dobânzi civile până la

completa ei achitare.

În consecință,

pentru motivele expuse, reținând nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul

de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei declarat împotriva deciziei

civile nr. 428/A din 4 iunie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I

civilă, urmează să fie admis. Drept urmare, se va dispune modificarea deciziei

recurate în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., se va

admite apelul formulat de pârâta G.E. împotriva sentinței nr. 97 din 29

ianuarie 2015 a Tribunalului Mureș, secția civilă. În consecință, sentința

apelată va fi schimbată în parte, stabilind că pârâta datorează dobânda legală

aferentă sumei de 32685,94 euro de la data deciziei recurate, respectiv 04

iunie 2015 și până la achitarea integrală a debitului, urmând a fi menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de pârâta G.E. împotriva deciziei nr. 428/A din 4 iunie 2015 a Curții

de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Modifică

decizia atacată în sensul că:

Admite apelul

formulat de pârâta G.E. împotriva sentinței nr. 97 din 29 ianuarie 2015 a

Tribunalului Mureș, secția civilă.

Schimbă în

parte sentința apelată în sensul că pârâta datorează dobânda legală aferentă

sumei de 32685,94 euro de la data deciziei recurate, respectiv 04 iunie 2015 și

până la achitarea integrală a debitului.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Irevocabilă.