ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 703/A din 21 noiembrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a fost admis apelul

declarat de BRS SA, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în

Sistemul Bancar împotriva Sentinței civile nr. 1130 din 29 aprilie 2013 a

Tribunalului Mureș, a fost schimbată hotărârea atacată în sensul respingerii

excepției prescripției și respingerii acțiunii reclamantei BRS SA, prin

lichidator, împotriva pârâtului biroul executorului judecătoresc K.A.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel reține următoarele:

La data de 18

decembrie 2003 reclamanta a formulat o contestație împotriva actelor de

executare silită efectuate de BEJ K.A.Z. în Dosarul execuțional nr. 49 din 27

februarie 2003, la cererea creditoarei SC L. SA Moeciu de Jos împotriva

debitoarei SC S. LG SA Brașov.

La data de 5 aprilie

2012 reclamanta își precizează cererea, solicitând instanței angajarea

răspunderii civile delictuale a BEJ K.A.Z. și în temeiul art. 45 din Legea nr.

188/2000 și art. 55 din Statutul UNEJ și art. 1357 C. civ., obligarea pârâtului

la repararea prejudiciului cauzat băncii, estimat la 122.968,55 euro,

echivalentul sumei de 538.355,20 RON.

Se invocă de către

reclamantă faptul că pârâtul nu a respectat prevederile art. 500 C. proc. civ.

în sensul că nu a cerut biroului de carte funciară să-i comunice drepturile

reale și alte sarcini care grevează imobilul și nu a înștiințat titularii

acestor drepturi despre executare, nefiind citați la termenele stabilite pentru

vânzarea imobilului. Dacă executorul judecătoresc ar fi respectat aceste

dispoziții, ar fi observat că, la data de 9 septembrie 2003, înaintea ultimei

licitații, a fost notată somația de plată nr. 25 din 8 septembrie 2003 emisă de

executorul bancar N.D. Se mai invocă și subevaluarea imobilului, nefiind

efectuată o expertiză tehnică în cauză; publicația de vânzare pentru data de 31

martie 2003 s-a făcut la o altă adresă a debitoarei, acesta fiind lipsit astfel

de dreptul la apărare, precum și faptul că, contractul de cesiune în baza căruia

s-a realizat executarea silită nu ar reprezenta un titlu executoriu în raport

de dispozițiile art. 376 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1130 din 29 aprilie 2013 Tribunalul Mureș, după declinarea cauzei de la

Judecătoria Sighișoara, admite excepția prescripției dreptului material la

acțiune și, în consecință, respinge acțiunea reclamantei, sentință menținută

prin Decizia civilă nr. 38/A din 8 octombrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Decizia de apel a

fost atacată cu recurs iar prin Decizia nr. 1876 din 27 mai 2014 Înalta Curte

de Casație și Justiție admite recursul, casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare instanței de apel, constatând că dreptul la acțiune al reclamantei

pentru repararea pagubelor cauzate prin nerespectarea dispozițiilor legale în

cadrul executării silite curge de la data soluționării contestației în anulare,

în cazul de față, contestație nesoluționată până la acel moment.

După casare, instanța

de apel a reținut că apelul este fondat, dar numai în ceea ce privește modul de

soluționare a excepției, reținând că în cauză nu sunt incidente prevederile

art. 45 din Legea nr. 188/2000 prin raportare la normele de procedură civilă

care reglementează executarea silită.

Se reține că cererea

de executare silită a fost înregistrată la data de 27 februarie 2003 și la data

de 10 martie 2003 a fost emis primul extras de carte funciară a imobilului

supus executării silite, extras din care rezultă că la foaia C de proprietate

nu sunt consemnate drepturi sau sarcini în favoarea altui creditor decât a

celui care a solicitat executarea silită.

La data de 2 aprilie

2003 este emis un nou extras de carte funciară în care este notat dreptul de

ipotecă, dar și două somații, prima a SC L. SRL Brașov, iar cea de-a doua a

Administrației Finanțelor Publice.

Abia în luna

septembrie 2003 reclamanta notează în cartea funciară doar somația emisă în

dosarul execuțional deschis de executorul bancar, nu și dreptul real de ipotecă

pe care îl avea constituit încă din anul 2001.

Curtea de apel reține

că este nefondată susținerea reclamantei în sensul că executorul judecătoresc

nu și-a îndeplinit obligația de a cere un extras de carte funciară înainte de

începerea executării silite, în speță fiind incidente dispozițiile art. 3734 C.

proc. civ. care reglementează concursul de executări silite, potrivit cărora

când privitor la același imobil se efectuează mai multe executări silite,

persoana interesată se adresează instanței de executare pentru reunirea

procedurilor într-o singură executare, la executorul mai întâi sesizat,

procedură de care însă, reclamanta nu a uzitat.

Referitor la

nerespectarea procedurii de citare a debitoarei supuse executării silite,

instanța de apel reține că doar o singură publicație de vânzare nu a fost

îndeplinită la sediul acesteia, restul publicațiilor, ulterioare, fiind

realizate la acest sediu.

Referitor la

subevaluarea imobilului și neefectuarea unei expertize tehnice în acest sens,

se reține că au fost respectate dispozițiile art. 411 C. proc. civ., valoarea

imobilului nefiind contestată de către debitor astfel încât nu se impunea

efectuarea unei expertize.

Au fost înlăturate și

susținerile cu privire la inexistența unui titlu executoriu în baza căruia să

pornească executarea silită, reținându-se că SC L. S.A. i s-a încuviințat

această executare prin încheierea instanței de judecată din data de 3 martie

2003, instanță care a verificat în prealabil înscrisurile invocate în acest

sens.

Curtea de apel mai

reține și că prin Sentința civilă nr. 1408 din 29 iunie 2012 a Judecătoriei

Sighișoara toate criticile privind nerespectarea procedurii de executare silită

au fost respinse, demersurile ulterioare ale reclamantei vizând doar încercarea

de a recupera prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligațiilor propriilor

funcționari ai acesteia.

Împotriva deciziei

din apel, precum și împotriva Încheierii din 14 noiembrie 2014 formulează

recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii din 14

noiembrie 2014, casarea parțială a deciziei de apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare altei instanțe de judecată de același grad; în subsidiar se solicită

modificarea parțială a deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Motivele de recurs

invocate sunt, în esență, următoarele:

cu expertiză prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor solicitate,

motiv de recurs încadrat de către recurentă la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. cu aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta critică

respingerea probei de către instanța de apel, arătând că valoarea prejudiciului

solicitat putea fi stabilită doar în urma efectuării unei expertize contabile,

iar în lipsa unei astfel de probe hotărârea judecătorească este fundamentată

arbitrar.

Respingerea probei cu

expertiză este apreciată de către recurentă ca fiind o antepronunțare a

completului de judecată, considerând că au fost încălcate dispozițiile

imperative ale art. 295 C. proc. civ., cât și prevederile art. 292 alin. (2)

teza a II-a C. proc. civ.

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau greșita aplicare

a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta

consideră că acțiunea formulată are drept temei art. 45 din Legea nr. 188/2000

și art. 998 și următoarele C. civ. 1864.

Recurenta critică

faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că executorul judecătoresc

și-a îndeplinit obligația legală de a solicita extras de carte funciară pentru

imobilul urmărit.

De asemenea,

circumscris aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta invocă reținerea greșită de către instanța de apel a incidenței

în cauză a prevederilor art. 373

4

C. proc. civ. care reglementează

concursul de urmăriri silite.

Astfel, recurenta

consideră că nu se află în culpă pentru faptul că nu a cerut conexarea

dosarelor de executare întrucât nu avea cunoștință de dosarul instrumentat de

către pârât, considerând că prin înregistrarea în C.F. la data de 9 septembrie

2003 a somației de plată nr. 25 din 8 septembrie 2003 a fost suficient de

diligent, fiind culpa pârâtului că nu a solicitat un alt extras de C.F.

anterior afișării publicațiilor de vânzare și că astfel ar fi văzut că mai

exista un creditor înregistrat.

Recurenta consideră

că executorul judecătoresc era obligat ca înaintea emiterii fiecărei publicații

de vânzare să solicite câte un extras de carte funciară, obligație pe care

acesta nu și-a îndeplinit-o.

De asemenea se

critică greșita interpretare a dispozițiilor art. 411 C. proc. civ. în sensul

că executorul trebuia să facă evaluarea „cu acordul părților" și nu doar

cu acordul debitorului.

Referitor la titlul

executoriu în baza căruia a fost pornită executarea silită recurenta consideră

că nu îi este opozabilă sentința judecătorească prin care a fost încuviințată

executarea silită și care a confirmat astfel validitatea titlului executoriu.

Prin întâmpinarea

depusă, intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele și

lucrările dosarului, motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Referitor la primul

motiv de recurs prin care recurenta critică respingerea probei cu expertiză

judiciară, măsură realizată cu neîndeplinirea și neobservarea de către instanța

de apel a obligațiilor ce-i revin în ceea ce privește administrarea

probatoriului și formele legale de procedură, respectiv încălcarea art. 295 C.

proc. civ. și a art. 292 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., motiv circumscris

dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

aceste critici nu pot fi reținute.

În primul rând,

critica nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304

pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia prin hotărârea dată, instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., nefiind vorba despre încălcarea unei norme procedurale

imperative legată de încuviințarea probelor, astfel cum susține recurenta.

Critica nu poate fi

încadrată nici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. care se referă la o hotărâre pronunțată în lipsa unui temei legal ori dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Potrivit art. 167

alin. (1) C. proc. civ. dovezile se pot încuviința numai dacă instanța

socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, administrarea probelor fiind

lăsată la aprecierea judecătorului care le poate încuviința, dacă le consideră

utile și pertinente ori le poate respinge, această ultimă situație regăsindu-se

în speță, instanța de apel motivând respingerea probei în mod corect și cu

respectarea dispozițiilor legale (încheierea din 14 noiembrie 2014).

Nici cel de-al doilea

motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu

poate fi reținut.

Astfel, chiar dacă

recurenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 188/2000

prin raportare la normele de procedură civilă care reglementează executarea

silită, instanța nu este ținută de calificarea juridică dată de către parte,

având obligația de a califica corect raportul juridic dedus judecății.

Instanța de apel a

reținut în mod corect că în cauză sunt incidente prevederile art. 373

4

C. proc. civ. care reglementează concursul de urmăriri silite, dispoziții care

stabilesc în sarcina persoanei interesate, în speță recurenta, ca în situația în

care cu privire la același imobil se efectuează mai multe executări silite, să

se adreseze instanței de executare pentru reunirea procedurilor într-o singură

executare, la executorul mai întâi sesizat.

Această obligație nu

este stabilită în sarcina executorului judecătoresc astfel cum nu există nicio

dispoziție legală care să impună acestuia termenul în care este obligat să

solicite extras de carte funciară pentru a verifica eventualele sarcini ce

grevează imobilul, ori intervalele de timp în care executorul trebuie să se

adreseze biroului de carte funciară cu o nouă cerere.

Potrivit art. 500

alin. (3) C. proc. civ. executorul are obligația de a cere biroului de carte

funciară să-i comunice drepturile reale și alte sarcini care grevează imobilul

urmărit, obligație pe care intimata din prezenta cauză și-a îndeplinit-o.

Astfel, la data de 10

martie 2003 a fost emis primul extras de carte funciară a imobilului supus

executării silite, din cuprinsul căruia rezultă că nu sunt consemnate drepturi

ori sarcini în favoarea altui creditor decât a celui care a solicitat

executarea silită.

Executorul

judecătoresc obține un nou extras de carte funciară la data de 2 aprilie 2003

în care este notat, dreptul de ipotecă, dar și două somații, prima a SC L. SRL

Brașov, iar cea de-a doua a Administrației Finanțelor Publice.

Recurenta abia în

luna septembrie 2003 își notează în cartea funciară somația emisă în dosarul

execuțional deschis de către executorul bancar, fără însă a-și nota și dreptul

real de ipotecă pe care îl avea constituit încă din anul 2001.

Înalta Curte reține

că în mod corect instanța de apel a constatat că nu există nicio culpă a

intimatei care și-a îndeplinit obligația de a solicita și verifica sarcinile și

drepturile reale ce grevează imobilul urmărit, fiind culpa exclusivă a

recurentei care nu și-a înscris dreptul de ipotecă până la momentul finalizării

executării silite, chiar dacă acest drept era anterior titlului executoriu în

baza căruia imobilul a fost executat silit.

Nu poate fi reținută

nici critica referitoare la neefectuarea de către executorul judecătoresc a

unei expertize imobiliare pentru stabilirea prețului imobilului supus

executării silite atâta vreme cât dispozițiile art. 500 alin. (2) C. proc. civ.

lasă la aprecierea executorului judecătoresc efectuarea unei asemenea

expertize, cu atât mai mult cu cât a existat acordul părților din dosarul

execuțional cu privire la valoarea imobilului, fiind astfel respectate

dispozițiile art. 411 alin. (3) C. proc. civ., astfel că nu se impunea

efectuarea unei expertize prețuitoare.

O altă critică a

recurentei se referă la titlul executoriu deținut de către SC L. SRL în baza

căruia imobilul a fost executat silit, contestându-se valabilitatea acestuia,

critică neîntemeiată având în vedere că acest titlu a dobândit caracter

executoriu în condițiile art. 372 C. proc. civ. și ale art. 373

1

C.

proc. civ., respectiv în baza unei încheieri pronunțată de către o instanță de

judecată, încheiere în baza căreia executorul judecătoresc poate proceda la

executarea silită și care nu poate fi atacată decât în condițiile prevăzute de

lege.

Având în vedere cele

reținute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta BRS SA - prin lichidator Fondul de Garantare a

Depozitelor în Sistemul Bancar București împotriva Deciziei nr. 703/A din 21

noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă,

precum și împotriva încheierii din data de 14 noiembrie 2014 dată de aceeași

instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2015.

Procesat de GGC - LM