ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2576/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2576/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2576/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14

februarie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

sub nr. x/3/2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA,

solicitând obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs ca urmare a

nerespectării obligației de consemnare a sumei de 4.742.576,60 lei la

dispoziția executorului judecătoresc B.E.J., D.

La data de 03

octombrie 2013, reclamanții au depus precizări, prin care au arătat că solicită

obligarea pârâtei la plata sumei de 542.515 lei, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând dobânda legală pentru neplata sumei de 4.742.576,5 lei pentru

perioada 14 aprilie 2011-14 martie 2013, precum și la plata dobânzii legale

aferente sumei de 542.515 lei, începând cu data de 15 martie 2013 și până la

data plății efective, sumă evaluată până la acel moment ca fiind de 16.689 lei.

La termenul din 09

octombrie 2013, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale.

Prin sentința

civilă nr. 1756 din 09 octombrie 2013, Tribunalul București, secția III-a

civilă, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că în cauză competența materială în primă instanță

revine instanței de executare, respectiv Judecătoria sector 1 București,

conform art. 399 și următoarele C. proc. civ., cererea având caracter

accesoriu.

Cauza a fost

înregistrată la data de 17 decembrie 2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București sub nr. x/299/2013.

La termenul de

judecata de la 14 februarie 2014, reclamanții au invocat excepția de

necompetență materială.

Prin sentința

civilă nr. 2419 din 14 februarie 2014 Judecătoria sectorului 1 București a

admis excepția de necompetență materială și, constatând ivit conflict negativ

de competență, a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că cererea are ca obiect pretenții și

valoarea obiectului cererii depășește 500.000 lei.

Cauza a fost

înregistrată la data de 03 martie 2014 pe rolul Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

sub nr. x/299/2013.

Prin sentința

civilă nr. 31/F din 19 martie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că cererea are ca obiect pretenții, întemeiate pe

răspunderea civilă delictuală, iar valoarea obiectului cererii depășește

500.000 lei.

Din examinarea

„precizărilor” formulate la cererea de chemare în judecată, Curtea a reținut

că, în realitate, prin această cerere reclamanții și-au modificat cererea de

chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la despăgubiri în temeiul

dispozițiilor dreptului comun și nu a dispozițiilor art. 371

1

alin.

(2), art. 404 alin. (3) și art. 723

1

C. proc. civ., astfel cum au

arătat în cererea inițială.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 15 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București,

secția III-a civilă, sub nr. x/3/2013.

Prin sentința

civilă nr. 1631 din 03 decembrie 2014, Tribunalul București, secția III-a

civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata

sumei de 16.586,74 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC E. SA.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 18228 din 21

octombrie 2011, Judecătoria sector 1 București a admis cererea de validare a

popririi formulată de reclamanții A. și B. și a dispus obligarea pârâtei SC C.

SA la plata sumei de 4.742.576 lei. Prin Decizia civilă nr. 692/A din 16 august

2012, instanța de control judiciar a respins apelul formulat de pârâta SC C. SA,

hotărârea primei instanțe rămânând definitivă și susceptibilă de executare.

Pârâta SC C. SA a

formulat recurs împotriva și a solicitat suspendarea executării silite, cerere

încuviințată de instanța de recurs cu caracter provizoriu, până la soluționarea

recursului.

Prin Decizia nr. 206

din 31 ianuarie 2013 Curtea de Apel București a respins recursul ca nefondat,

iar la 13 februarie 2013 pârâta SC C. SA a executat suma stabilită prin

hotărârea de validare a popririi.

În cauză nu sunt

întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a

pârâtei SC E. SA.

Astfel, reclamanții

susțin în esență că banca pârâtă a avut două acțiuni cu caracter ilicit: prima

- refuzul de a-și îndeplini obligația de consemnare a sumei de bani poprită

prin adresa emisă de B.E.J., D. și a doua - formularea unei cereri de

suspendare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentința

civilă nr. 18228 din 21 octombrie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 1

București.

Sancțiunea civilă a

neîndeplinirii obligației de consemnare a sumei de bani sau de

indisponibilizare a sumelor pe contul debitorului (obligație legală a terțului

poprit potrivit art. 456 C. proc. civ.) este - în cazul în care creditorul

formulează cerere de validare a popririi - chiar validarea popririi.

Prin urmare,

legiuitorul a înțeles să sancționeze o atitudine culpabilă în cadrul procedurii

execuționale a popririi, prin măsurile prevăzute la art. 460 alin. (2) C. proc.

civ. și prin aplicarea unei amenzi în cazul în care se dovedește că terțul

poprit a refuzat cu rea-credință îndeplinirea obligațiilor sale care sunt

obligații de a face.

Obligațiile ce revin

terțului poprit în procedura de executare silită prin poprire sunt obligații de

a face și nu de a da, de a plăti o sumă de bani.

Prin urmare,

dispozițiile invocate de reclamanți referitoare la dobânda legală nu sunt

incidente în cauză, pentru că între reclamanți și pârâtă nu s-au stabilit

raporturi obligaționale în intervalul de timp indicat în acțiune, ci numai după

pronunțarea hotărârii de validare a popririi prin sentința civilă nr. 18228 din

21 octombrie 2011 și rămânerea ei definitivă la data de 16 august 2012.

Potrivit art. 1088 C.

civ., dispoziții legale invocate de reclamanți, la obligațiile care au de

obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde

decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț,

fidejusiune sau societate.

Aceste dispoziții nu

sunt aplicabile în cauză deoarece între reclamanții A. și B. și pârâta SC C. SA

nu au existat raporturi juridice de natură contractuală sau obligațională până

la data pronunțării hotărârii de validare a popririi, iar pârâta nu are

calitatea de debitor al reclamanților, pentru ca aceasta obligație să poată fi

purtătoare de dobânzi.

Cererea de suspendare

a executării silite a titlului executoriu nu are caracterul unei fapte ilicite,

pârâta SC C. SA exercitându-și drepturile procesuale cu bună-credință.

Reclamanta nu a

indicat și nu a dovedit în ce constă caracterul ilicit al cererii de suspendare

a executări silite, simpla susținere că prin aceasta s-a tergiversat executarea

silită în Dosarul nr. x/2012 al B.E.J. D. neputând fi primită de instanță.

Cererea de suspendare a executării silite a fost formulată în conformitate cu

dispozițiile legale, respectiv art. 403 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 30 martie 2015 au formulat apel reclamanții A. și B., care

a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06

aprilie 2015.

În motivarea cererii

lor, apelanții-reclamanți au invocat lipsa părții care nu a fost legal citată,

arătând că au formulat acțiune împotriva pârâtei SC C. SA, dar aceasta nu s-a

prezentat la niciun termen la Tribunal după soluționarea conflictului negativ

de competență. În această perioadă, în locul SC C. SA s-a prezentat SC E. SA.

Anterior, pe când dosarul

se afla declinat pe motiv de necompetență la Judecătoria sectorului 1, SC C. SA

a formulat o cerere de înlocuire a sa cu SC E. SA, deoarece nu are calitate

procesuală, depunând un set de înscrisuri privind divizarea SC C. SA Această

cerere n-a fost soluționată, pentru că Judecătoria sectorului 1 București a

admis excepția de necompetență materială.

Înscrisuri privind

divizarea SC C. SA au fost depuse apoi la Tribunal și de către SC E. SA, fiind

puse în discuția părților sub raportul calității procesuale, astfel cum rezultă

din încheierile din ședințe publice din datele de 03 septembrie 2014 și 01

octombrie 2014. În această din urmă încheiere, după ascultarea părților B.

(prin avocat) și SC E. SA, se

precizează:

„Tribunalul, deliberând, dispune rectificarea citativului și a sistemului

Ecris, în sensul menționării în calitate de pârâtă a SC E. SA, față de cererea

de lărgire a cadrului procesual formulată de reclamanta B., prin avocat și față

de divizarea pârâtei SC C. SA, patrimoniul acesteia trecând în patrimoniul SC

E. SA".

La termenul din 26

noiembrie 2014 s-au făcut mai multe greșeli procedurale:

a). SC C. SA n-a fost

citată pentru acest termen, în condițiile în care nu a fost prezentă la niciun

termen;

b). SC E. SA (nici ea

citată, dar prezentă) a depus concluzii pe fond, atât verbale, cât și scrise,

în condițiile în care nu avea legal dobândită calitatea procesuală și nu exista

prin dispozitivul vreunei încheieri o hotărâre de introducere în cauză în

calitate de pârâtă, citativul nefiind rectificat.

hotărârii apelate.

2.1. Instanța de fond

nu a reținut sursa și natura prejudiciilor solicitate.

Apelanții-reclamanți

au solicitat un prejudiciu estimativ de 220.000 de euro, precizat apoi la

nivelul sumei de 599.204 lei, extins apoi la 902.835 lei.

În mod greșit

instanța a respins acordarea acestei sume, existând două fapte ale băncii care

atrag răspunderea civilă delictuală:

a). Refuzul băncii de

a-și îndeplini obligația de a da.

La data de 14 aprilie

2011 SC C. SA, în calitate de terț poprit, și-a însușit suma de 4.742.576,50

lei pe care o deținea pentru clientul SC F. SRL, care era și debitorul

apelanților-reclamați în Dosarul de executare nr. x/2010 al B.E.J. D., sumă

pentru i se comunicaseră adresele de poprire din 12 și 13 aprilie 2011 și în

condițiile în care pe data de 14 aprilie 2011 debitorul poprit a prezentat la

B.E.J., D. o adresă prin care este de acord să execute de bunăvoie și din

proprie inițiativă obligațiile de plată conform dosarului de

executare, precizând că dispune de suma de 4.742,576,50 lei pe care cu acordul

executorului o va achita cu un ordin de plată către A.

Executorul

judecătoresc a așteptat dovada consemnării, dar la ora 17,00 directorul general

adjunct al băncii l-a anunțat verbal, fără a prezenta niciun document, că banca

a reținut banii din cont deoarece cu câteva zile mai înainte unul dintre

cesionari, auzind că există litigii, a rezoluționat parțial cesiunea, ca

urmare banca a redevenit creditoare a SC F. SRL.

Ca urmare, la data de

14 aprilie 2011 SC C. SA avea o nouă obligație, de a da, de a plăti

reclamanților suma de 4.742.576,50 lei, dar banca și-a însușit această sumă.

Dincolo de faptele ilicite ale băncii, aceasta avea obligația de a plăti suma

de 4.742.576,50 lei în cadrul unei proceduri execuționale direct creditorilor,

ceea ce infirmă teza instanței de fond că banca avea o obligație de a face și

nu o obligație de a da.

b). Întârzierea

deliberată a executării prin cererile de suspendare cu consemnare de cauțiune,

cereri care, deși legale, produc consecințe juridice în cazul pierderii

acțiunilor de fond în baza cărora s-a solicitat suspendarea.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282 și următoarele, art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., art. 998-999, art. 1088 și art. 1099 C. civ.; art. 371

1

, art. 404

alin. (2), art. 456-460 și al art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ.

La data de 23 aprilie

2015, intimata-pârâtă SC E. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat

că procedura de citare cu pârâta a fost legal efectuată în fața primei

instanțe.

În primul rând, o

parte nu poate invoca, în căile de atac, nelegala citare a părții potrivnice,

pentru această din urmă parte evocata împrejurare fiind lipsită de interes.

În al doilea rând,

din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese că pârâta din cauză, inițial SC

C. SA, iar apoi SC E. SA, calitatea procesuală fiind transmisă ca urmare a

divizării celei dintâi, a fost citată cu respectarea regulilor de procedură

reglementate de vechiul C. proc. civ.

În concret, în ceea

ce privește transmiterea calității procesuale pasive, a arătat următoarele: -

din data de 01 decembrie 2013 SC C. SA nu mai avea calitate procesuală pasivă

ca urmare a divizării acesteia prin desprinderea unei părți din patrimoniu și

transferul acesteia către SC E. SA; - art. 5.14 din Proiectul de divizare a SC

C. SA, care a fost publicat în M. Of., Partea a IV-a nr. 2798 din 28 mai 2013,

prevede că: „Toate obligațiile și pretențiile SC E. SA, ce fac obiectul unor

litigii vor fi transferate către SC E. SA astfel încât, în urmă divizării, SC

C. SA nu va avea calitatea de reclamantă sau pârâtă sau o altă parte la

litigiu, arbitraj sau proceduri administrative care sunt în desfășurare,

iminente sau pe rolul instanțelor, inițiate de sau împotriva sau cu privire la

aceasta sau activele acesteia. Conducerea SC E. SA va îndeplini orice

formalități de ordin juridic necesare pentru a confirma că SC E. SA este

oficial recunoscută ca parte la orice astfel de litigii, arbitraje sau proceduri

administrative, în locul SC C. SA"; - ulterior publicării în M. Of. a

proiectului de divizare SC C. SA, SC E. SA a învederat primei instanțe că în

cauză calitatea de pârâtă a fost transmisă lui SC E. SA, anexând extras din

proiectul de divizare relevant în acest sens. De altfel, Tribunalul București a

pus în dezbaterea părților transmiterea calității procesuale pasive de la SC C.

SA către SC E. SA, iar ulterior a hotărât rectificarea citativului în sensul

menționării în calitate de pârâtă a SC E. SA, SC C. SA.

Așadar, modul în

care a fost transmisă calitatea procesuală pasivă și stabilirea calității

procesuale pasive în prezenta cauză sunt aspecte clarificate în mod corect și

legal de prima instanță, neconstituind un motiv de nelegalitate a sentinței

civile.

Reclamanții apelanți

au mai arătat că și cel

de-al

doilea motiv de apel nu este întemeiat, sentința civilă apelată este

temeinică și legală.

Prin cererea de

validare a popririi se urmărește să se obțină o hotărâre judecătorească prin

care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței,

suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.

În speță, prin

pronunțarea hotărârii de validare a popririi s-a realizat o cesiune de creanță,

în urma căreia apelanții-reclamanți au dobândit dreptul de a încasa în mod

direct eventuala creanța pe care SC F. SRL ar fi avut-o față de

intimata-pârâtă. În niciun caz pârâta nu a dobândit drepturile și obligațiile

pe care SC F. SRL le avea în raport cu apelanții-reclamanți, în temeiul actelor

juridice intervenite între cei din urmă.

La data de 05 iunie 2015,

apelanții-reclamanți au depus o completare la motivele de apel formulate,

arătând că motivul suplimentar de apel constă în lipsa unei încheieri care sa

stabilească transmisiunea de calitate procesuală de la pârâta inițială SC

C. SA (actul de procedură fiind inexistent nu au cum să invoce nulitatea) și în

nulitatea hotărârii judecătorești în temeiul art. 261 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ.

La data de 19 iunie 2015,

a depus întâmpinare și intimata-pârâtă SC G. SA (fostă SC C. SA), prin care a

solicitat respingerea apelului, cu obligarea apelanților-reclamanți la plata

cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă a

invocat excepția tardivității criticilor apelanților cu privire la încheierea

de ședință din data de 01 octombrie 2014, în raport de dispozițiile art. 284 alin.

(1) C. proc. civ.

De asemenea, a

invocat excepția lipsei de interes a apelanților-reclamanți în ceea ce privește

invocarea unor pretinse vicii de procedură cu intimata-pârâtă.

Cât privește strict

problema calității sale procesuale, intimata-pârâtă a arătat că nu are calitate

procesuală în cauză, ca efect legal al divizării fostei SC C. SA, potrivit

dispozițiilor art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, după ce

divizarea fostei SC C. SA a devenit efectivă și a fost înregistrată în

Registrul Comerțului, nu mai există identitate între intimata-pârâtă și părțile

raportului juridic litigios, ce a fost transmisă intimatei SC E. SA.

De altfel, solicitarea

apelanților de a menține în cauză în calitate de pârâți atât pe intimata-pârâtă

SC G. SA, cât și pe intimata-pârâtă SC E. SA este și nelegală, raportat la

dispozițiile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990.

Excepția tardivității

a fost respinsă la termenul din 23 iunie 2015, pentru considerentele expuse la

acel moment procesual.

Prin Decizia civilă nr.

341/A din 23 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de apelanții

- reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1661 din 3 decembrie 2014

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și în consecință:

A anulat sentința

civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Cererea de chemare în

judecată a fost formulată la data de 14 februarie 2013 de reclamanții A. și B.

în contradictoriu cu pârâta SC C. SA.

Prin „Proiectul de

divizare a SC C. SA”, publicat în M. Of. nr. 2798 din 28 mai 2013, Partea a

IV-a, la art. 5.14 s-a prevăzut că: „Toate obligațiile și pretențiile SC C. SA ce

fac obiectul unor litigii vor fi transferate către SC E. SA astfel încât, în

urmă divizării, SC C. SA nu va avea calitatea de reclamantă sau pârâtă sau o

altă parte la litigiu, arbitraj sau proceduri administrative care sunt în

desfășurare, iminente sau pe rolul instanțelor, inițiate de sau împotriva sau

cu privire la aceasta sau activele acesteia. Conducerea SC E. SA va îndeplini

orice formalități de ordin juridic necesare pentru a confirma că SC E. SA este

oficial recunoscută ca parte la orice astfel de litigii, arbitraje sau

proceduri administrative, în locul SC C. SA".

Prin Încheierea nr.

868 din 18 noiembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013, irevocabilă prin

nerecurare, Tribunalul București, secția VI-a civilă, a admis cererea privind

pe petenta SC C. SA; a dispus înregistrarea în registrul comerțului a divizării

parțiale a SC C. SA prin desprinderea unei părți a patrimoniului și

transferarea acestei părți în patrimoniul SC E. SA, divizarea urmând să-și

producă efectele începând cu data de 1 decembrie 2012; a dispus înregistrarea

în registrul comerțului a actului modificator al actului constitutiv al SC C.

SA și publicarea actului adițional modificator și a încheierii în M. Of. al

României partea a IV-a. Prin încheierea din camera de consiliu de la 11

decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013, irevocabilă prin nerecurare,

Tribunalul București, secția VI-a civilă, a admis cererea de îndreptare a

erorii materiale formulată de petenta SC C. SA și a dispus îndreptarea erorii

materiale strecurată în încheierea sus-menționată în sensul că se va menționa

corect data de la care divizarea își produce efectele, respectiv 1 decembrie

2013 în loc de 1 decembrie 2012.

Potrivit art.

241

1

din Legea nr. 31/1990:

„(1) Dacă

un element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă

interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea

sa, elementul de activ în cauză sau contravaloarea acestuia se repartizează

între toate societățile beneficiare, proporțional cu cota din activul net

alocat societăților în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare.

(2) Dacă

un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă

interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea

sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.

(3) Dacă

un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi

este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la

divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența valorii

activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția

societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde

nelimitat”.

Într-adevăr, în cauză

nu se regăsește ipoteza normativă a art. 241

1

alin. (2) din Legea nr.

31/1990, întrucât presupusa obligație (existența ei fiind o chestiune

litigioasă) a SC C. SA, intrând în categoria obligațiilor ce fac obiectul unor

litigii, a fost repartizată prin proiectul de divizare SC E. SA.

Pe de altă parte,

această obligație, subsidiară și limitată, a societăților participante la

divizare în cazul în care un creditor nu obține realizarea creanței sale de la

societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare (aspect asupra

căruia nu se poate statua la acest moment, ci numai în cursul executării silite

a unei eventuale hotărâri judecătorești favorabile reclamanților ce s-ar pronunța

în cauză) nu le poate fi opusă direct în faza executării silite, fără un titlu

executoriu și, de asemenea, ar fi excesiv a se cere reclamanților ca, în

situația imposibilității executării silite a creanței de la societatea căreia i

s-a repartizat, să declanșeze un alt proces împotriva celorlalte societăți.

De aceea, soluția

care asigură un just echilibru între interesele părților implicate și

realizează în același timp o transpunere în plan procesual civil a

dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este aceea

ca toate societățile participante la divizare să participe la proces și în faza

judecății în calitate de pârâte, iar în cazul admiterii acțiunii obligația să

fie stabilită în sarcina societății căreia i-a fost repartizată prin divizare

și, în subsidiar și în limita prevăzută de lege, în sarcina și a celorlalte

societăți participante la divizare.

Din această

perspectivă, se impunea menținerea în cauză și a SC C. SA, a cărei actuală

denumire este SC G. SA.

Contrar susținerilor

apelanților-reclamanți, prima instanță a statuat asupra chestiunii calității

procesuale în cauză subsecvent divizării SC C. SA Astfel, chiar dacă nu a

folosit terminologia care s-ar fi impus, prin încheierea din 01 octombrie 2014

a dispus rectificarea citativului și a sistemului Ecris în sensul menționării

în calitate de pârâtă a SC E. SA Astfel se explică faptul că, deși citativul nu

a fost într-adevăr rectificat, la termenul ulterior, cel din 26 noiembrie 2014,

când Tribunalul a reținut cauza în pronunțare, în calitate de părți au figurat

reclamanții și pârâta SC E. SA.

Prin urmare, motivul

de apel invocat la data de 05 iunie 2015, privind lipsa unei încheieri, care de

fapt fusese susținut și prin cererea de apel (pct. 1 lit. b), nu este

întemeiat.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere faptul că primul motiv de apel nu este riguros încadrat juridic,

pentru că ceea ce au criticat apelanții-reclamanți este statuarea instanței

asupra inexistenței calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SA (cu actuala

denumire SC G. SA) la data pronunțării, în condițiile în care aceștia urmăresc

pronunțarea unei hotărâri judecătorești inclusiv în contradictoriu cu acea

parte.

Prin urmare, nu este

vorba de simpla neîndeplinire a procedurii de citare cu o parte (care

într-adevăr nu poate fi invocată decât de către aceasta), ci de negarea de

către instanță a calității procesuale pasive cu privire la o parte chemată în

judecată de către reclamanți.

Față de aceste

considerente, constatând că prima instanță făcut o greșită aplicare a legii sub

acest aspect, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat respectiva

cerere fără a intra în fondul său în privința solicitării formulate în

contradictoriu cu acea parte, Curtea, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, astfel cum s-a solicitat de către

apelanții-reclamanți prin completările de la 05 iunie 2015 și cu ocazia

dezbaterilor apelului.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a constatat că analizarea criticilor din

cuprinsul său ar presupune statuări în legătură cu dreptul dedus judecății,

deși acesta este pretins și în contradictoriu cu o a doua parte (SC C. SA - cu

actuala denumire SC G. SA), ce ar fi vătămată prin faptul că ar fi lipsită de

un grad de jurisdicție, în care s-ar putea cerceta și apărările sale în

legătură cu însuși dreptul pretins de reclamanți, iar nu numai strict cu

privire la transmiterea lui pe cale convențională. De aceea, având în vedere și

că rejudecarea intră în competența unei alte instanțe, Curtea nu îl va mai

analiza.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au formulat recurs SC E. SA și SC G. SA.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304, pct. 7 și 9 C.

proc. civ., recurenta - pârâtă SC E. SA a arătat următoarele:

Prin cererea de apel,

reclamanții nu au criticat transmisiunea calității procesuale pasive prin

prisma încălcării dispozițiilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990,

astfel că decizia de casare a sentinței cuprinde motive străine de natura

pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Cu toate acestea,

instanța de apel a înțeles să analizeze legalitatea transmisiunii convenționale

a calității procesului de la SC C. SA la SC E. SA prin raportare la dispozițiile

art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, susținând în mod nejustificat că

primul motiv de apel nu este riguros încadrat juridic, iar reclamanții au

înțeles să critice statuarea instanței asupra inexistenței calității procesuale

pasive a pârâtei SC C. SA la data pronunțării soluției.

Subsumat motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că

instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 134 C. proc. civ. și ale art.

241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În speță, prima zi de

înfățișare a fost termenul de judecată din 28 aprilie 2015, dat fiind că erau

îndeplinite cele două condiții impuse de art. 134 C. proc. civ., respectiv,

părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii.

Singurul argument al

instanței de apel în susținerea faptului că prima zi de înfățișare a fost

termenul din 26 mai 2015 a fost acela că apelanții au formulat cerere de ajutor

public judiciar și, în consecință, părțile nu aveau cum să pună efectiv

concluzii.

Această susținere nu

poate fi primită având în vedere că prin cerința „posibilitatea părților de a

pune concluzii” nu înseamnă a se pune efectiv concluzii, ci a avea

posibilitatea să se pună concluzii.

Or, în cauză părțile

aveau posibilitatea de a pune concluzii asupra apelului de vreme ce apelanților

li se comunicase mai înainte de termenului din 28 aprilie 2015 întâmpinarea

formulată.

În ceea ce privește

greșita aplicare a dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr.

31/1990 recurenta - pârâtă a arătat că din interpretarea textului de lege

rezultă că regula este aceea că răspunderea societăților implicate pentru

pasivul societății divizate se angajează potrivit clauzelor Proiectului de

divizare, iar textul de lege prevede situația în care „un element de pasiv nu a

fost repartizat” iar nu întreg pasivul societății divizate.

Această susținere se

fundamentează pe faptul că dispozițiile art. 241 alin. (1) lit. k) din Legea nr.

31/1990 prevăd imperativ faptul că proiectul de divizare trebuie să cuprindă

descrierea și repartizarea exactă a activelor și pasivelor ce urmează a fi

transferată fiecăreia dintre societățile beneficiare.

Legiuitorul a

reglementat cu titlu de excepție răspunderea solidară a societăților

beneficiare ale operațiunii de divizare, arătând expres situația nerepartizării

unui element de pasiv din proiectul de divizare, neputându-se determina

societatea căreia i se poate repartiza elementul pasiv.

Recurenta a mai

arătat că însăși instanța de apel a reținut că în cauză nu se regăsește ipoteza

normativă a art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, constatând că

elementul de pasiv a fost repartizat în mod clar către SC E. SA, reținând

obligația subsidiară și limitată a societăților participante la divizare (și

obligația SC G. SA, pe lângă SC E. SA) în acest fel făcându-se un just

echilibru între interesele părților.

Recurenta - pârâtă a

mai susținut că dispozițiile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990 nu

prevăd faptul că societățile participante la operațiunea de divizare răspund de

pasivul societății divizate având în vedere justul echilibru al interesului

creditorului.

Dispozițiile art. 241

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 trebuie interpretate prin raportare la

clauzele cuprinse în Proiectul de divizare, care reprezintă emanația voinței

societăților implicate. Potrivit art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990,

dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia

îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la

divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența valorii

activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția

societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă.

Pentru aplicarea alin.

(3), instanța de apel ar fi trebuit să efectueze verificări privind preluarea

de către SC G. SA a activelor nete, mai exact dacă au fost preluate active.

A mai arătat

recurenta - pârâtă că, deși legiuitorul a prevăzut că toate societățile

participante la divizare pot răspunde într-un mod diferențiat pentru pasivul

societății divizate, indicând expres răspunderea subsidiară a societății căreia

nu i s-a repartizat pasivul prin procesul divizării numai în cazul în care se

probează că deși creditorul a demarat o procedură excepțională, nu a

recunoscut, cel puțin în parte, să obțină realizarea creanței sale de la

societatea căreia i-a fost repartizat elementul pasiv.

Or, în speță, prin

cererea introductivă reclamanții au solicitat despăgubiri deși nu au un drept

de creanță stabilit în patrimoniul lor.

Pentru considerentele

expuse, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei

și trimiterea cauzei instanței de apel.

Recurenta - pârâtă SC

G. SA în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ. a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Cu privire la motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta -

pârâtă a susținut că prin întâmpinarea formulată împotriva apelului promovat de

reclamanții- intimați a invocat excepția tardivității criticilor aduse de

reclamanții - apelanți prin „Completări ale motivelor de apel” document depus

la termenul de 23 iunie 2015.

În cauză, instanța de

apel a luat în discuție excepția la termenul din 23 iunie 23 iunie 2015, nu a

pronunțat o încheiere, dar nici nu a admis sau respins excepția prin

dispozitivul Deciziei civile nr. 341/A din 23 iunie 2015.

Această omisiune a

instanței de apel se încadrează în dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., nerespectarea obligațiilor legale cu privire la dispozitivul hotărârii

judecătorești.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta a arătat că reclamanții, prin cererea de apel, nu au criticat

transmisiunea calității procesuale pasive în sensul că încalcă art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, astfel că hotărârea atacată cuprinde motive străine de

natura pricinii.

Din perspectiva

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta -

pârâtă a susținut următoarele critici:

Potrivit art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, dacă un creditor nu a obținut realizarea

creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin

divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația

în cauză, până la concurența valorii activelor nete care le-au fost repartizate

prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația

respectivă.

Or, SC E. SA este

singura societate participantă la procedura de divizare parțială a SC C. SA și

nicidecum SC G. SA.

Subsumat aceluiași

motiv de recurs, pârâta - recurentă a criticat faptul că instanța de apel a

încălcat principiul disponibilității procesului civil întrucât trebuia să se

pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut.

În cauză, nici prin

apelul depus și nici prin completările aduse acestuia, intimații nu au atacat

încheierea de ședință din data de 1 octombrie 2014 și nu au solicitat

schimbarea acesteia, în tot sau în parte.

A mai arătat că

instanța de apel în mod legal a reținut în considerentele Deciziei civile nr.

341/A din 23 iunie 2015 (pag. 9, ultimul parag.); „Contrar susținerilor

apelanților-reclamanți, prima instanță a statuat asupra chestiunii calității

procesuale în cauză subsecvent divizării SC C. SA.

Astfel, chiar dacă nu

a folosit terminologia care s-ar fi impus, prin încheierea din 1 noiembrie 2014

a dispus rectificarea citativului și a sistemului Ecris în sensul menționării

în calitate de pârâtă a SC E. SA”.

Mai mult, instanța de

apel a respins în mod expres susținerea apelanților potrivit cu care nu ar

exista o încheiere prin care să fi fost constatat transferul calității

procesuale.

Ca urmare, recurenta

- pârâtă a solicitat să se constate că instanța de apel deși a stabilit că

transmiterea calității procesual pasive a fost soluționată prin încheierea din

1 octombrie 2014 și a respins critica apelanților potrivit cu care o astfel de

încheiere nu a fost pronunțată, iar apelanții nu formulaseră apel împotriva

acestei încheieri, a depășit limitele investirii sale, cât și principiul

disponibilității procesului civil și, recalificând practic motivul de apel, a

admis apelul tocmai pe motivul transmiterii calității procesual pasive în

cauză.

O ultimă critică

adusă deciziei atacate constă în aceea că instanța de apel a aplicat greșit

legea atunci când a apreciat termenul din data de 23 iunie 2015 ca fiind prima

zi de înfățișare în sensul art. 234 C. proc. civ.

În cauză, la termenul

din data de 28 aprilie 2015 pârâtele au fost legal citate și nimic nu le

împiedica să formuleze concluzii, ambele condiții prevăzute de art. 134 C.

proc. civ., fiind îndeplinite anterior termenului din 23 iunie 2015.

În raport cu cele

expuse, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost

formulat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului Înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate.

Cu privire la motivul

de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

invocat de către recurentele SC G. SA și SC E. SA, Înalta Curte nu poate primi

critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra excepției tardivității

completării motivelor de apel, depuse la termenul din 23 iunie 2015, întrucât

din practicaua deciziei recurate rezultă că instanța de apel s-a pronunțat

asupra acestei excepții, și pe care a respins-o în mod legal.

Și critica comună

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiată,

hotărârea recurată fiind amplu motivată și bine argumentată, răspunzând

motivelor de apel și făcând considerații pertinente cu privire la situația de

fapt și textele legale incidente în cauză.

Nefondată este și

critica recurenților întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. întrucât instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art.

241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, text ce nu se aplică în cauză

cu privire la transmisiunea calității procesuale a pârâtei SC C. SA cât și

faptul că intimații - reclamanți nu au atacat încheierea de ședință din data de

1 octombrie 2014 și nu au solicitat schimbarea acesteia, în tot sau în parte.

Din conținutul

încheierii de ședință din data de 1 noiembrie 2014 (fila 27 dosar tribunal)

rezultă că prima instanță a dispus rectificarea citativului și a sistemului

Ecris, în sensul menționării în calitate de pârâtă a SC E. SA, față de cererea

de lărgire a cadrului procesual formulată de reclamanta B. prin avocat și față

de divizarea pârâtei SC C. SA.

Or, din dispozitivul

sentinței civile nr. 1631 din 3 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, rezultă că prima instanță s-a pronunțat doar

cu privire la pârâta SC E. SA.

Stabilind că în cauză

nu se regăsește ipoteza normativă a art. 241

1

alin. (2) din

Legea nr. 31/1990, având în vedere că elementul pasiv al SC C. SA, prin

proiectul de divizare a fost transferat către SC E. SA, instanța de apel a

reținut în mod corect obligația subsidiară și limitată a

societăților participante la divizare, astfel încât toate acestea să

participe la judecată în calitate de pârâte.

În aceste condiții în

mod legal instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., anulând sentința primei instanțe, cauza fiind trimisă spre

rejudecare aceleiași instanțe, astfel încât recursurile formulate vor fi

respinse ca nefondate.

Intimații -

reclamanți A. și B. au solicitat cheltuielile de judecată reprezentate de taxele

de timbru achitate în recurs.

Rejudecarea cauzei

implică reanalizarea tuturor cererilor părților, inclusiv a celor privitoare la

cheltuielile de judecată, acordarea acestora din urmă fiind într-o dependență

strictă de soluția dată cererii de chemare în judecată.

Numai după

soluționarea cererii de chemare în judecată se poate ști care este partea care

datorează cheltuielile de judecată, ca parte căzută în pretenții în înțelesul art.

274 C. proc. civ.

Așa fiind, cererea

intimaților reclamanți de a li se acorda cheltuieli de judecată în recurs va fi

respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC E. SA și SC G. SA împotriva Deciziei

nr. 341/A din 23 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimații A. și B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.