ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2776/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 17 septembrie 2012, sub nr. 36479/3/ 2012, reclamantul B.I.A., N.D., în contradictoriu cu pârâții H.C., SC A.P. SRL și SC C.E. SA, au solicitat obligarea pârâților SC A.P. SRL și H.C. la plata următoarelor sume de bani: 32.728 euro + T.V.A. (echivalentul în lei) cu titlu de daune-interese compensatorii, reprezentând contravaloarea contractului din 21 mai 2008 încheiat între reclamant și pârâta SC E. SA, la care trebuie adăugată dobânda legală până la data efectuării plății; 35.000 euro cu titlu de daune morale, reprezentând atingerea adusă prin acțiunile pârâților asupra demnității și reputației arhitectului N.D.

și implicit a B.I.A., N.D. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ.; art. 67 din C. deontologic al profesiei de arhitect; art. 7 lit. h), art. 12 și art. 138-139 din Legea nr. 8/1996; art. 720 1 C. proc. civ. La data de 7 ianuarie 2013, a fost depusă cerere modificatoare, prin care s-a arătat că acțiunea este formulată și de reclamanta N.D., totodată, s-a solicitat obligarea pârâților la plata următoarelor sume: 179.582,59 de lei, reprezentând contravaloarea contractului din 21 mai 2008; 149.644,8 lei, reprezentând contravaloarea contractului din 21 mai 2008; 90.789,26 de lei, reprezentând dobândă legală calculată până la data de 31 decembrie 2012 și suma de 154.878 de lei, reprezentând despăgubiri pentru daune morale pentru atingerea adusă demnității și reputației reclamantei D.N.

Prin sentința civilă nr. 27 din 07 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București. În motivarea sentinței, s-a apreciat că excepția necompetenței materiale a tribunalului trebuie soluționată cu prioritate față de excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a a Tribunalului București. Tribunalul a reținut că delimitarea competenței de primă instanță a tribunalului de cea a judecătoriei se face în speța dedusă judecății după criteriul valorii obiectului litigiului, în raport de împrejurarea că reclamanții au înțeles să cheme în judecată prin aceeași acțiune pe pârâți, însă în temeiul unor raporturi juridice distincte, obiectul și cauza cererilor fiind diferite, pe cale de consecință, neimpunându-se judecarea împreună a acestor cereri.

Tribunalul a constatat că în cauză sunt înfățișate judecății pretenții rezultând din trei raporturi juridice distincte, de sine-stătătoare, competența materială fiind stabilită în raport de fiecare dintre acestea, iar nu cumulând toate aceste pretenții. Cum valoarea pretențiilor reclamanților pentru fiecare raport juridic este inferioară pragului valoric stabilit prin dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., respectiv 500.000 de lei, tribunalul a apreciat că judecătoria este competentă să soluționeze prezenta cauză în primă instanță. S-a apreciat că litigiul dedus judecății nu este unul în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială, pentru a fi incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc.

civ., ci în materia dreptului comun, constatându-se că reclamanții solicită prețul unor contracte și despăgubiri pentru daune morale ca urmare a atingerii aduse prin acțiunile pârâților demnității și reputației arhitectului N.D. și implicit B.I.A., N.D. Deși reclamanții au indicat atât în cererea inițială, cât și în cererea modificatoare, articole din Legea nr. 8/1996 și din C. deontologic al profesiei de arhitect, tribunalul a apreciat că cererea dedusă judecății este una în pretenții, în executarea a două contracte și în acordarea unor despăgubiri pentru daune morale ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. În privința competenței teritoriale, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 9 C. proc.

civ., potrivit cărora cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei. Pe acest temei și față de împrejurarea că domiciliul pârâtului H.C. se află în sectorul 2 al municipiului București, s-a apreciat că instanța competentă să soluționeze prezenta cerere este Judecătoria sectorului 2 București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoria sectorului 2 București sub nr. 9322/300/2013, iar prin sentința civilă nr. 20347 din 17 decembrie 2013, această instanță a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit un conflict negativ de competență, dosarul a fost înaintat Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria sectorului 2 București a reținut că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții solicită obligarea pârâților la plata unor sume de bani cu titlul de daune compensatorii, la care se adaugă dobânzile legale aferente și cu titlul de daune morale. Reclamanții fac referire la două contracte de încheiate de reclamantul B.I.A., N.D. cu pârâta SC E. SA, și anume: contractul de proiectare din 20 mai 2008 având ca obiect elaborarea documentațiilor tehnice de execuție, desenelor „As Built”, urmărire de șantier și asistență tehnică pentru obiectul de investiție „Reabilitarea infrastructurii de turism în stațiunea balneoclimaterică Slănic-Prahova-Baia Verde” și contractul de proiectare din 21 mai 2008 având ca obiect reproiectarea proiectului „Reabilitarea infrastructurii de turism în stațiunea balneoclimaterică Slănic-Prahova-Baia Verde”, contracte care au fost reziliate de către pârâta SC E. SA.

Susținerile reclamanților sunt în sensul că pârâții SC A.P. SRL și C.H. au încălcat drepturile de autor ale B.I.A., N.D., prin însușirea planului de reabilitare și documentației aferente elaborate de reclamant, motiv pentru care pârâta SC E. SA a reziliat contractul nr. 1276/2008. De asemenea, susțin reclamanții că au fost preluate de către aceiași pârâți și lucrări aferente proiectului realizat în cadrul contractului din 21 mai 2008. Reclamanții își întemeiază întreaga acțiune pe prevederile privind răspunderea civilă delictuală (art. 998, 999 C. civ.) și pe Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, și nu pe răspunderea civilă contractuală, întrucât între reclamanți și pârâții SC A.P.

SRL și C.H. nu a fost încheiat un contract. În soluționarea prezentei acțiuni, instanța va trebui așadar să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor de incidență a răspunderii civile delictuale, inclusiv existența faptei ilicite care, din punctul de vedere al reclamanților, constă în încălcarea dreptului de autor al reclamantului B.I.A., N.D. Or, acest aspect, nu poate fi verificat decât de instanța competentă în materia proprietății intelectuale, și anume Tribunalul București, motiv pentru care a admis excepția invocată și a dispus declinarea competenței în favoarea acestei instanțe, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 29 din 13 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 1490/2/2014 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a constatat că în cauză sunt incidente normele de procedură înscrise în C. proc. civ. de la 1865, în aplicarea art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 7 ianuarie 2013, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 - 15 februarie 2013. În ceea ce privește competența de soluționare a cererii în primă instanță, Curtea a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 2 lit. e) C. proc. civ. După cum rezultă din cererea introductivă, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamantele au învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni civile în despăgubiri, invocând înregistrarea unui prejudiciu material și moral ca urmare a încălcării de către pârâții SC A.P.

SRL și C.H. a unor drepturi de autor deținute de reclamante asupra unor proiecte de arhitectură. Astfel, reclamantele invocă în fapt însușirea și utilizarea, fără drept, de către pârâții SC A.P. SRL și C.H., a drepturilor lor de autor asupra unui plan de reabilitare și asupra documentației aferente elaborate de acestea, în temeiul unei obligații asumate conform contractului din 21 mai 2008 încheiat cu pârâta SC C.E. SA, iar în drept, incidența art. 138 - 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 - 999 C. civ. Este, așadar, neechivoc faptul că, în cauză, temeiul pretențiilor deduse judecății este reprezentat de pretinsa însușire și folosire fără drept a unui proiect de arhitectură și documentației aferente acestuia, de către pârâți, reclamantele invocând împrejurarea că sunt titulare ale unor drepturi de autor, protejate de prevederile Legii nr. 8/1996.

Astfel, acestea se prevalează de dreptul de autor pe care susțin că îl au asupra planului de reabilitare. În raport de temeiul de fapt și de drept al acțiunii introductive, împrejurarea că, în justificarea cuantumului prejudiciului invocat a fi fost suferit de reclamante, acestea s-au raportat, în ceea ce privește primele două capete de cerere la contractele încheiate cu pârâta SC E. SA, respectiv că prin acțiune se solicită și acordarea unor daune morale, nu este de natură a justifica concluzia că, în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei, sunt incidente normele de drept comun înscrise în art. 1 și art. 2 lit. b) C. proc. civ., și nu cele speciale, cuprinse în art. 2 lit. e) din cod, care dau în competența tribunalului soluționarea oricăror pricini în materie de creație intelectuală și proprietate industrială.

Astfel, în raport de prevederile înscrise în art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile acestei legi. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial. Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată, iar potrivit art. 139 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, „Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat”.

Așadar, Legea nr. 8/1996 este actul normativ-cadru în materia dreptului de creație intelectuală, definind obiectul, subiectul dreptului de autor, conținutul său, stabilind regimul juridic ce guvernează cele două componente ale sale, drepturile morale și cele patrimoniale, utilizarea și exercitarea lor. Mai mult, art. 2 lit. e) C. proc. civ. nu distinge în raport de natura despăgubirilor solicitate sau de modalitatea în care partea reclamantă înțelege să cuantifice prejudiciul pretins a fi încercat, și nici în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă.

Întrucât analiza pretențiilor reclamantelor - prin verificarea dacă proiectul și lucrările aferente invocate de reclamante reprezintă o operă de creație intelectuală, dacă reclamantele sunt titulare ale drepturilor de autor invocate, respectiv dacă s-a produs o încălcare a unor drepturi protejate conform Legii nr. 8/1996, în modalitatea susținută de reclamante -, impune competența instanței specializate în soluționarea unor astfel de litigii, în aplicarea art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., a fost stabilită competența în favoarea Tribunalului București - completul specializat în soluționarea cauzelor în materie de creație intelectuală și proprietate industrială. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal pârâții H.C., SC C.E.

SA București și SC A.P. SRL București. Prin motivele de recurs, s-a susținut că, în mod greșit, a fost stabilită competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București (complet specializat în soluționarea cauzelor în materie de creație intelectuală și proprietate industrială), în condițiile în care instanța competentă material să judece speța dedusă judecății este Judecătoria sectorului 2 București. S-a arătat că Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a apreciat în mod corect că delimitarea competenței de primă instanță a tribunalului de cea a judecătoriei se face după criteriul valorii obiectului litigiului, mai ales datorită faptului că reclamanta a înțeles să cheme în judecată, prin aceeași acțiune, trei pârâți, însă în temeiul unor raporturi juridice distincte, obiectul și cauza cererilor fiind diferite.

Astfel, temeiul juridic al pretențiilor față de pârâții H.C. și SC A.P. SRL îl reprezintă delictul civil, acestora fiindu-le imputată săvârșirea unei fapte ilicite ce a produs presupuse prejudicii materiale și morale reclamantei, în timp ce față de pârâta SC C.E. SA temeiul juridic al pretențiilor reclamantei îl constituie delictul contractual (solicitându-se prețul a două contracte încheiate între aceste două părți, precum și daune morale). Prin urmare, competența materială a instanței urma a fi stabilită în funcție de valoarea obiectului fiecărei cereri ce conține un raport juridic distinct, iar cum valoarea pretențiilor reclamanților pentru fiecare raport juridic este inferioară pragului valoric stabilit prin dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) din vechiul C. proc.

civ., respectiv 500.000 lei, urmează ca judecătoria să soluționeze cererea reclamanților în primă instanță. Un argument în plus al faptului că litigiul dedus judecății îl constituie unul de drept comun („pretenții”), și nu unul de competența completului specializat în soluționarea cauzelor în materie de creație intelectuală, îl reprezintă tocmai introducerea în cauză a SC C.E. SA în urma modificării cererii introductive și completarea petitului cererii. Prin cererea modificatoare, se încearcă de către reclamanți, sub o altă formă, judecarea unor pretenții contractuale, derivând din contractele din 21 mai 2008, cu privire la care instanța de judecată (Judecătoria sectorului 1 București și ulterior, Tribunalul București) s-a pronunțat irevocabil în sensul respingerii acestora ca neîntemeiate.

De asemenea, pe calea unei pretinse acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 se încearcă inclusiv eludarea dispozițiilor Legii nr. 146/1997 cu privire la taxele judiciare de timbru, având în vedere că pentru pretențiile supuse judecății s-ar datora o taxa judiciară de timbru (cumulată pentru toate petitele) în valoare de 12.417,54 lei. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Determinarea competenței ratione materiae de soluționare a în primă instanță a cererii de chemare în judecată (formulată anterior intrării în vigoare a noului C. proc.

civ.) depinde de calificarea litigiului de față ca fiind un litigiu în materia proprietății intelectuale ori unul de drept comun, întrucât, în primul caz, este atrasă competența materială a tribunalului, independent de eventualul caracter patrimonial al litigiului și de valoarea obiectului cererii, în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. (din 1865), ce reprezintă o normă specială de competență, care derogă de la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) sau b) din cod. O asemenea calificare a litigiului se realizează de către instanța de judecată în funcție de natura dreptului subiectiv pe care se întemeiază pretențiile reclamantului și de cauza acțiunii, inclusiv temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, se poate vorbi despre un litigiu în materia proprietății intelectuale ori de câte ori, prin pretențiile formulate, reclamantul tinde la recunoașterea sau valorificarea unui drept de proprietate intelectuală reglementat de legislația națională, comunitară, precum și de tratatele și de convențiile internaționale în materie la care România este parte , întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile acestor acte normative sau instrumente internaționale. În cauză, reclamantul Biroul individual de arhitectură N.D. pretinde că este titularul unui drept de autor asupra unui proiect de arhitectură ce constituie o „operă” în sensul art. 7 lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, calitate în care poate exercita prerogativele patrimoniale din conținutul acestui drept, în timp ce reclamanta N.D.

este chiar autorul acestei opere, exercitând prerogativele morale prevăzute de art. 10 lit. a)-d) din Lege. Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, s-a susținut că pârâții au săvârșit o faptă ilicită de încălcare a dreptului de autor invocat, prin însușirea și folosirea operei anterior menționate de către pârâții SC A.P. SRL și H.C., fără acordul titularului, respectiv prin punerea operei la dispoziția acestor pârâți, în vederea folosirii, de către pârâta SC C.E. SA, fără consimțământul titularului. Reclamanții au solicitat despăgubiri materiale și morale constând în contravaloarea prejudiciului produs prin săvârșirea acestei fapte ilicite, invocând drept temei juridic prevederile Legii nr. 8/1996 și ale art. 998, 999 C. civ.

Din cele expuse rezultă, așadar, că reclamanții susțin existența unei răspunderi civile delictuale în persoana pârâților, prin fapta de încălcare a unui drept de autor, iar o asemenea cauză a acțiunii prin care se tinde la constatarea încălcării unui drept de proprietate intelectuală și la repararea prejudiciului material și moral, astfel creat pe temeiul normelor din legea specială, conduce la calificarea litigiului ca fiind un litigiu în materia proprietății intelectuale, după cum, în mod corect, s-a apreciat prin decizia recurată în cauză. Pentru determinarea competenței de judecare a cauzei în primă instanță este lipsit de relevanță faptul că între reclamanți și pârâta SC E. SA au avut loc și alte litigii al căror mod de soluționare ar putea influența judecarea pretențiilor din cauza de față, acest aspect urmând a fi, eventual, avut în vedere de către instanța competentă în soluționarea cauzei.

Sancționarea reclamanților pentru eventuala intenție de eludare a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 referitoare la timbrajul aferent cererilor evaluabile în bani, prin invocarea nejustificată a Legii nr. 8/1996 drept temei juridic al pretențiilor, nu se poate realiza, astfel cum preconizează recurenții, prin calificarea litigiului de față ca fiind un litigiu de drept comun, și nu unul în materia proprietății intelectuale, în condițiile în care o asemenea calificare are loc pe baza criteriilor deja arătate. Inexistența unei opere și, implicit, a unui drept de autor în patrimoniul reclamanților poate fi sancționată doar prin respingerea în fond a pretențiilor, după analizarea lor de către instanța competentă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța care a soluționat conflictul negativ de competență a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții H.C., SC C.E. SA București și SC A.P. SRL București împotriva sentinței civile nr. 29/F din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2014.