ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2776/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2776/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de

17 septembrie 2012, sub nr. 36479/3/ 2012, reclamantul B.I.A., N.D., în

contradictoriu cu pârâții H.C., SC A.P. SRL și SC C.E. SA, au solicitat

obligarea pârâților SC A.P. SRL și H.C. la plata următoarelor sume de bani:

32.728 euro + T.V.A. (echivalentul în lei) cu titlu de daune-interese

compensatorii, reprezentând contravaloarea contractului din 21 mai 2008

încheiat între reclamant și pârâta SC E. SA, la care trebuie adăugată dobânda

legală până la data efectuării plății; 35.000 euro cu titlu de daune morale,

reprezentând atingerea adusă prin acțiunile pârâților asupra demnității și

reputației arhitectului N.D. și implicit a B.I.A., N.D.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ.; art. 67 din C.

deontologic al profesiei de arhitect; art. 7 lit. h), art. 12 și art. 138-139

din Legea nr. 8/1996; art. 720

1

C. proc. civ.

La data de 7 ianuarie

2013, a fost depusă cerere modificatoare, prin care s-a arătat că acțiunea este

formulată și de reclamanta N.D., totodată, s-a solicitat obligarea pârâților la

plata următoarelor sume: 179.582,59 de lei, reprezentând contravaloarea

contractului din 21 mai 2008; 149.644,8 lei, reprezentând contravaloarea

contractului din 21 mai 2008; 90.789,26 de lei, reprezentând dobândă legală

calculată până la data de 31 decembrie 2012 și suma de 154.878 de lei,

reprezentând despăgubiri pentru daune morale pentru atingerea adusă demnității

și reputației reclamantei D.N.

Prin sentința civilă nr.

27 din 07 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, invocată de instanță

din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 2 București.

În motivarea

sentinței, s-a apreciat că excepția necompetenței materiale a tribunalului

trebuie soluționată cu prioritate față de excepția necompetenței funcționale a secției

a VI-a a Tribunalului București.

Tribunalul a reținut

că delimitarea competenței de primă instanță a tribunalului de cea a

judecătoriei se face în speța dedusă judecății după criteriul valorii

obiectului litigiului, în raport de împrejurarea că reclamanții au înțeles să

cheme în judecată prin aceeași acțiune pe pârâți, însă în temeiul unor

raporturi juridice distincte, obiectul și cauza cererilor fiind diferite, pe

cale de consecință, neimpunându-se judecarea împreună a acestor cereri.

Tribunalul a

constatat că în cauză sunt înfățișate judecății pretenții rezultând din trei

raporturi juridice distincte, de sine-stătătoare, competența materială fiind

stabilită în raport de fiecare dintre acestea, iar nu cumulând toate aceste

pretenții.

Cum valoarea

pretențiilor reclamanților pentru fiecare raport juridic este inferioară

pragului valoric stabilit prin dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

respectiv 500.000 de lei, tribunalul a apreciat că judecătoria este competentă

să soluționeze prezenta cauză în primă instanță.

S-a apreciat că

litigiul dedus judecății nu este unul în materie de creație intelectuală și de

proprietate industrială, pentru a fi incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit.

e) C. proc. civ., ci în materia dreptului comun, constatându-se că reclamanții

solicită prețul unor contracte și despăgubiri pentru daune morale ca urmare a

atingerii aduse prin acțiunile pârâților demnității și reputației arhitectului N.D.

și implicit B.I.A., N.D.

Deși reclamanții au

indicat atât în cererea inițială, cât și în cererea modificatoare, articole din

Legea nr. 8/1996 și din C. deontologic al profesiei de arhitect, tribunalul a

apreciat că cererea dedusă judecății este una în pretenții, în executarea a

două contracte și în acordarea unor despăgubiri pentru daune morale ca urmare a

săvârșirii unei fapte ilicite.

În privința

competenței teritoriale, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 9 C.

proc. civ., potrivit cărora cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți

poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei. Pe acest temei

și față de împrejurarea că domiciliul pârâtului H.C. se află în sectorul 2 al

municipiului București, s-a apreciat că instanța competentă să soluționeze

prezenta cerere este Judecătoria sectorului 2 București.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Judecătoria sectorului 2 București sub nr. 9322/300/2013,

iar prin sentința civilă nr. 20347 din 17 decembrie 2013, această instanță a

admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit un

conflict negativ de competență, dosarul a fost înaintat Curții de Apel

București pentru soluționarea conflictului.

Pentru a dispune

astfel, Judecătoria sectorului 2 București a reținut că, prin acțiunea dedusă

judecății, reclamanții solicită obligarea pârâților la plata unor sume de bani

cu titlul de daune compensatorii, la care se adaugă dobânzile legale aferente

și cu titlul de daune morale.

Reclamanții fac

referire la două contracte de încheiate de reclamantul B.I.A., N.D. cu pârâta

SC E. SA, și anume: contractul de proiectare din 20 mai 2008 având ca obiect

elaborarea documentațiilor tehnice de execuție, desenelor „As Built”, urmărire

de șantier și asistență tehnică pentru obiectul de investiție „Reabilitarea

infrastructurii de turism în stațiunea balneoclimaterică Slănic-Prahova-Baia

Verde” și contractul de proiectare din 21 mai 2008 având ca obiect

reproiectarea proiectului „Reabilitarea infrastructurii de turism în stațiunea

balneoclimaterică Slănic-Prahova-Baia Verde”, contracte care au fost reziliate

de către pârâta SC E. SA.

Susținerile

reclamanților sunt în sensul că pârâții SC A.P. SRL și C.H. au încălcat

drepturile de autor ale B.I.A., N.D., prin însușirea planului de reabilitare și

documentației aferente elaborate de reclamant, motiv pentru care pârâta SC E.

SA a reziliat contractul nr. 1276/2008. De asemenea, susțin reclamanții că au

fost preluate de către aceiași pârâți și lucrări aferente proiectului realizat

în cadrul contractului din 21 mai 2008. Reclamanții își întemeiază întreaga

acțiune pe prevederile privind răspunderea civilă delictuală (art. 998, 999 C.

civ.) și pe Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe,

și nu pe răspunderea civilă contractuală, întrucât între reclamanți și pârâții SC

A.P. SRL și C.H. nu a fost încheiat un contract.

În soluționarea

prezentei acțiuni, instanța va trebui așadar să verifice îndeplinirea tuturor

condițiilor de incidență a răspunderii civile delictuale, inclusiv existența

faptei ilicite care, din punctul de vedere al reclamanților, constă în încălcarea

dreptului de autor al reclamantului B.I.A., N.D.

Or, acest aspect, nu

poate fi verificat decât de instanța competentă în materia proprietății

intelectuale, și anume Tribunalul București, motiv pentru care a admis excepția

invocată și a dispus declinarea competenței în favoarea acestei instanțe, în

temeiul art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 29

din 13 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 1490/2/2014 de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel a constatat că în cauză sunt incidente normele de

procedură înscrise în C. proc. civ. de la 1865, în aplicarea art. 3 din Legea nr.

76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 7 ianuarie 2013,

așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 - 15 februarie 2013.

În ceea ce privește

competența de soluționare a cererii în primă instanță, Curtea a reținut

incidența în cauză a prevederilor art. 2 lit. e) C. proc. civ.

După cum rezultă din

cererea introductivă, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamantele

au învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni civile în despăgubiri,

invocând înregistrarea unui prejudiciu material și moral ca urmare a încălcării

de către pârâții SC A.P. SRL și C.H. a unor drepturi de autor deținute de

reclamante asupra unor proiecte de arhitectură.

Astfel, reclamantele

invocă în fapt însușirea și utilizarea, fără drept, de către pârâții SC A.P.

SRL și C.H., a drepturilor lor de autor asupra unui plan de reabilitare și

asupra documentației aferente elaborate de acestea, în temeiul unei obligații

asumate conform contractului din 21 mai 2008 încheiat cu pârâta SC C.E. SA, iar

în drept, incidența art. 138 - 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de

autor și drepturile conexe și a răspunderii civile delictuale reglementată de art.

998 - 999 C. civ.

Este, așadar,

neechivoc faptul că, în cauză, temeiul pretențiilor deduse judecății este

reprezentat de pretinsa însușire și folosire fără drept a unui proiect de

arhitectură și documentației aferente acestuia, de către pârâți, reclamantele

invocând împrejurarea că sunt titulare ale unor drepturi de autor, protejate de

prevederile Legii nr. 8/1996.

Astfel, acestea se

prevalează de dreptul de autor pe care susțin că îl au asupra planului de

reabilitare.

În raport de temeiul

de fapt și de drept al acțiunii introductive, împrejurarea că, în justificarea

cuantumului prejudiciului invocat a fi fost suferit de reclamante, acestea s-au

raportat, în ceea ce privește primele două capete de cerere la contractele

încheiate cu pârâta SC E. SA, respectiv că prin acțiune se solicită și

acordarea unor daune morale, nu este de natură a justifica concluzia că, în

ceea ce privește competența de soluționare a cauzei, sunt incidente normele de

drept comun înscrise în art. 1 și art. 2 lit. b) C. proc. civ., și nu cele speciale,

cuprinse în art. 2 lit. e) din cod, care dau în competența tribunalului

soluționarea oricăror pricini în materie de creație intelectuală și proprietate

industrială.

Astfel, în raport de

prevederile înscrise în art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor asupra

unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de

creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile acestei legi.

Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin

moral și patrimonial. Opera de creație intelectuală este recunoscută și

protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al

realizării ei, chiar în formă nefinalizată, iar potrivit art. 139 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 8/1996, „Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin

prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme

competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării

acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea

prejudiciului cauzat”.

Așadar, Legea nr. 8/1996

este actul normativ-cadru în materia dreptului de creație intelectuală,

definind obiectul, subiectul dreptului de autor, conținutul său, stabilind

regimul juridic ce guvernează cele două componente ale sale, drepturile morale

și cele patrimoniale, utilizarea și exercitarea lor.

Mai mult, art. 2 lit.

e) C. proc. civ. nu distinge în raport de natura despăgubirilor solicitate sau

de modalitatea în care partea reclamantă înțelege să cuantifice prejudiciul

pretins a fi încercat, și nici în raport de valoarea pretențiilor deduse

judecății, or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă.

Întrucât analiza

pretențiilor reclamantelor - prin verificarea dacă proiectul și lucrările aferente

invocate de reclamante reprezintă o operă de creație intelectuală, dacă

reclamantele sunt titulare ale drepturilor de autor invocate, respectiv dacă

s-a produs o încălcare a unor drepturi protejate conform Legii nr. 8/1996, în

modalitatea susținută de reclamante -, impune competența instanței specializate

în soluționarea unor astfel de litigii, în aplicarea art. 2 alin. (1) lit. e) C.

proc. civ., a fost stabilită competența în favoarea Tribunalului București -

completul specializat în soluționarea cauzelor în materie de creație

intelectuală și proprietate industrială.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs, în termen legal pârâții H.C., SC C.E. SA

București și SC A.P. SRL București.

Prin motivele de

recurs, s-a susținut că, în mod greșit, a fost stabilită competența de

soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București (complet specializat

în soluționarea cauzelor în materie de creație intelectuală și proprietate

industrială), în condițiile în care instanța competentă material să judece

speța dedusă judecății este Judecătoria sectorului 2 București.

S-a arătat că Tribunalul

București, Secția a VI-a civilă, a apreciat în mod corect că delimitarea

competenței de primă instanță a tribunalului de cea a judecătoriei se face după

criteriul valorii obiectului litigiului, mai ales datorită faptului că

reclamanta a înțeles să cheme în judecată, prin aceeași acțiune, trei pârâți,

însă în temeiul unor raporturi juridice distincte, obiectul și cauza cererilor

fiind diferite.

Astfel, temeiul

juridic al pretențiilor față de pârâții H.C. și SC A.P. SRL îl reprezintă

delictul civil, acestora fiindu-le imputată săvârșirea unei fapte ilicite ce a

produs presupuse prejudicii materiale și morale reclamantei, în timp ce față de

pârâta SC C.E. SA temeiul juridic al pretențiilor reclamantei îl constituie

delictul contractual (solicitându-se prețul a două contracte încheiate între

aceste două părți, precum și daune morale).

Prin urmare,

competența materială a instanței urma a fi stabilită în funcție de valoarea obiectului

fiecărei cereri ce conține un raport juridic distinct, iar cum valoarea

pretențiilor reclamanților pentru fiecare raport juridic este inferioară

pragului valoric stabilit prin dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) din vechiul C.

proc. civ., respectiv 500.000 lei, urmează ca judecătoria să soluționeze

cererea reclamanților în primă instanță.

Un argument în plus

al faptului că litigiul dedus judecății îl constituie unul de drept comun

(„pretenții”), și nu unul de competența completului specializat în soluționarea

cauzelor în materie de creație intelectuală, îl reprezintă tocmai introducerea

în cauză a SC C.E. SA în urma modificării cererii introductive și completarea

petitului cererii.

Prin cererea

modificatoare, se încearcă de către reclamanți, sub o altă formă, judecarea

unor pretenții contractuale, derivând din contractele din 21 mai 2008, cu

privire la care instanța de judecată (Judecătoria sectorului 1 București și

ulterior, Tribunalul București) s-a pronunțat irevocabil în sensul respingerii

acestora ca neîntemeiate.

De asemenea, pe calea

unei pretinse acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 se încearcă

inclusiv eludarea dispozițiilor Legii nr. 146/1997 cu privire la taxele

judiciare de timbru, având în vedere că pentru pretențiile supuse judecății

s-ar datora o taxa judiciară de timbru (cumulată pentru toate petitele) în

valoare de 12.417,54 lei.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Determinarea

competenței ratione materiae de soluționare a în primă instanță a cererii de

chemare în judecată (formulată anterior intrării în vigoare a noului C. proc.

civ.) depinde de calificarea litigiului de față ca fiind un litigiu în materia

proprietății intelectuale ori unul de drept comun, întrucât, în primul caz,

este atrasă competența materială a tribunalului, independent de eventualul

caracter patrimonial al litigiului și de valoarea obiectului cererii, în

aplicarea art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. (din 1865), ce reprezintă o normă

specială de competență, care derogă de la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a)

sau b) din cod.

O asemenea calificare

a litigiului se realizează de către instanța de judecată în funcție de natura dreptului

subiectiv pe care se întemeiază pretențiile reclamantului și de cauza acțiunii,

inclusiv temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată. Astfel,

se poate vorbi despre un litigiu în materia proprietății intelectuale ori de

câte ori, prin pretențiile formulate, reclamantul tinde la recunoașterea sau

valorificarea unui drept de proprietate intelectuală

reglementat de

legislația națională, comunitară, precum și de tratatele și de convențiile

internaționale în materie la care România este parte

, întemeindu-și

pretențiile pe dispozițiile acestor acte normative sau instrumente

internaționale.

În cauză, reclamantul

Biroul individual de arhitectură N.D. pretinde că este titularul unui drept de

autor asupra unui proiect de arhitectură ce constituie o „operă” în sensul art.

7 lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,

calitate în care poate exercita prerogativele patrimoniale din conținutul

acestui drept, în timp ce reclamanta N.D. este chiar autorul acestei opere, exercitând

prerogativele morale prevăzute de art. 10 lit. a)-d) din Lege.

Prin cererea de

chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, s-a susținut că pârâții au

săvârșit o faptă ilicită de încălcare a dreptului de autor invocat, prin

însușirea și folosirea operei anterior menționate de către pârâții SC A.P. SRL

și H.C., fără acordul titularului, respectiv prin punerea operei la dispoziția

acestor pârâți, în vederea folosirii, de către pârâta SC C.E. SA, fără

consimțământul titularului. Reclamanții au solicitat despăgubiri materiale și

morale constând în contravaloarea prejudiciului produs prin săvârșirea acestei

fapte ilicite, invocând drept temei juridic prevederile Legii nr. 8/1996 și ale

art. 998, 999 C. civ.

Din cele expuse

rezultă, așadar, că reclamanții susțin existența unei răspunderi civile

delictuale în persoana pârâților, prin fapta de încălcare a unui drept de

autor, iar o asemenea cauză a acțiunii prin care se tinde la constatarea

încălcării unui drept de proprietate intelectuală și la repararea prejudiciului

material și moral, astfel creat pe temeiul normelor din legea specială, conduce

la calificarea litigiului ca fiind un litigiu în materia proprietății

intelectuale, după cum, în mod corect, s-a apreciat prin decizia recurată în

cauză.

Pentru determinarea

competenței de judecare a cauzei în primă instanță este lipsit de relevanță

faptul că între reclamanți și pârâta SC E. SA au avut loc și alte litigii al

căror mod de soluționare ar putea influența judecarea pretențiilor din cauza de

față, acest aspect urmând a fi, eventual, avut în vedere de către instanța

competentă în soluționarea cauzei.

Sancționarea

reclamanților pentru eventuala intenție de eludare a dispozițiilor Legii nr. 146/1997

referitoare la timbrajul aferent cererilor evaluabile în bani, prin invocarea

nejustificată a Legii nr. 8/1996 drept temei juridic al pretențiilor, nu se

poate realiza, astfel cum preconizează recurenții, prin calificarea litigiului

de față ca fiind un litigiu de drept comun, și nu unul în materia proprietății

intelectuale, în condițiile în care o asemenea calificare are loc pe baza

criteriilor deja arătate. Inexistența unei opere și, implicit, a unui drept de

autor în patrimoniul reclamanților poate fi sancționată doar prin respingerea

în fond a pretențiilor, după analizarea lor de către instanța competentă.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța care a soluționat

conflictul negativ de competență a făcut o corectă aplicare a legii, motiv

pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții H.C., SC C.E. SA București și SC A.P.

SRL București împotriva sentinței civile nr. 29/F din 13 martie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 17 octombrie 2014.