ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1297/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1297/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, din examinarea actelor și

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a lll-a civilă, sub nr. 20655/3/2010,

reclamanții S.E. și A.L. au chemat în judecată pe pârâtul T.W., solicitând

instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, ca

urmare a neexecutării de către pârât a obligațiilor asumate cu consecința

repunerii părților în situația anterioară; obligarea pârâtului la restituirea

sumei de 90.000 euro (369.000 lei) achitate cu titlu de avans în temeiul

antecontractului; obligarea pârâtului la plata de daune interese în valoare de

20.000 euro reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin neîndeplinirea

obligațiilor asumate prin înțelegerea dintre părți în acord cu termenii

contractuali; obligarea pârâtului la restituirea sumelor plătite de părți

pentru executarea lucrărilor aferente imobilului în valoare de 112.654 lei

(24.000 euro + 14.254 lei), precum și la cheltuielile de judecată ocazionate de

soluționarea prezentei cauze.

La termenul din

17 noiembrie 2010, pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a

solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare -

cumpărare și să fie obligați reclamanții la diferența de preț în valoare de

185.000 euro din valoarea totală de 275.000 lei reprezentând contravaloarea

imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare - cumpărare datat cu

dată certă 29 iulie 2008 de avocat R.A., precum și la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin sentința

civilă nr. 652 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

lll-a civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată de

reclamanții S.E. și A.L. S-a dispus rezoluțiunea antecontractului de

vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A.; a fost obligat

pârâtul-reclamant T.W. la restituirea, către reclamanții - pârâți, a sumei de

90.000 euro reprezentând avans, a sumei de 20.000 euro reprezentând daune și a

sumei de 24.000 euro. A fost respins ca neîntemeiat capătul din cererea

principală privind obligarea pârâtului-reclamant la plata sumei de 14.254 lei;

a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant în

contradictoriu cu reclamanții-pârâți, ca neîntemeiată, și a fost obligat

pârâtul-reclamant la plata către reclamanții-pârâți, a sumei de 8.338 lei,

reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că la data de 29 iulie 2008, prin

antecontractul de vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A.,

pârâtul-reclamant, în calitate de promitent-vânzător, s-a obligat să vândă

irevocabil reclamanților-pârâți, în cote egale, imobilul „Lotul situat în

Pantelimon, județul Ilfov, compus din teren intravilan în suprafață de 360 mp

din acte și 400 mp din măsurători și construcția edificată pe acesta, aflată în

curs de finalizare, suprafața desfășurată fiind de 300 mp plus garaj, iar

stadiul finisărilor la predarea-primirea construcției fiind cel prevăzut în

Anexa 1, parte integrantă a promisiunii de vânzare-cumpărare".

S-a stipulat în

antecontract că această construcție, nefiind intabulată, este în curs de

autorizare.

Prețul vânzării

a fost convenit de părți la suma de 275.000 euro, din care promitentul-vânzător

a menționat că suma de 90.000 euro o va primi cu titlu de avans în termen de 14

zile de la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, iar diferența de

185.000 euro o va primi de la promitentii cumpărători la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, dar nu mai târziu de 17

iulie 2009.

Totodată,

promitentul vânzător s-a obligat sa obțină toate actele necesare vânzării

(autorizație de construire, proces-verbal de recepția construcției, dosar

cadastral, certificat de atestare fiscala pe teren si construcție și extras de

carte funciara) și să se prezinte la Biroul Notarului Public pentru a încheia

contractul de vânzare cumpărare în formă autentică până pe data de 17 iulie

încheierii în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare, data

încheierii contractului va fi în maxim 30 de zile de la aducerea la cunoștința

promitenților cumpărători a acestui fapt.

De asemenea,

s-a prevăzut că, în situația în care oricare dintre părți, cu rea-credință, nu

încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică în termenul stabilit

sau va încălca vreuna dintre obligațiile asumate prin acest antecontract, va

plăti suma de 20.000 euro cu titlu de daune.

S-a convenit că

oricare dintre părțile actului încheiat are dreptul de a se adresa instanțelor

judecătorești pentru obligarea celuilalt promitent la perfectarea contractului

de vânzare-cumpărare sau la obținerea unei hotărâri care să țină loc de act de

vânzare-cumpărare, dacă cealaltă parte nu-și respectă promisiunea din convenție.

Prin Anexa 1 la

antecontractul de vânzare-cumpărare părțile au stabilit stadiul finisărilor de

predarea-primirea construcției amplasată, teren în suprafață de 360 mp,

precizându-se faptul că, la predare-primire, construcția nu va cuprinde

obiectele sanitare, obiectele electrice (prize, lămpi, întrerupătoare),

panourile gardului și poarta de la intrare.

Instanța de

fond a reținut, în esență, că prin ordinele de încasare în numerar din datele

de 20 august 2008, 29 august 2008 și 12 septembrie 2008, reclamanții-pârâți au

achitat pârâtului-reclamant avansul la imobilul cumpărat în sumă de 90.000

euro. în cursul lunii iulie 2008, reclamantul-pârât a mai plătit suma de 20.000

euro cu titlu de contravaloare lucrări. De asemenea, la data de 05 noiembrie

2008, reclamanta-pârâtă a mai achitat pârâtului-reclamant suma de 14.480 lei

(echivalentul a 4.000 euro) cu titlu de avans casă.

Conform

înțelegerii verbale dintre părți, reclamanții-pârâți s-au mutat în imobilul

menționat la începutul lunii decembrie 2008.

La aproximativ

7 luni de la împlinirea termenului suspensiv prevăzut în antecontract și

necesar pentru ca pârâtul-reclamant să obțină toate actele necesare vânzării,

respectiv data de 17 iulie 2009, reclamanții-pârâți au înțeles să-l notifice pe

pârâtul-reclamant cu mențiunea de a le restitui sumele achitate cu titlu de

avans, precum și cele cauzate de daunele stabilite contractual (fila 14 din

dosar).

Instanța de

fond a reținut din actele existente la dosar, că pârâtul-reclamant a obținut

certificatul de urbanism abia la data de 23 martie 2009, ca urmare a cererii

depuse la sfârșitul lunii ianuarie 2009.

Certificatul de

urbanism a fost solicitat pentru obținerea autorizației de construire necesară

în vederea intrării în legalitate a 5 locuințe și a întocmirii P.U.D.-ului,

printre care se număra și locuința ce a făcut obiectul antecontractului de

vânzare-cumpărare mai sus menționat.

La data de 08

iulie 2009, pârâtul-reclamant a obținut autorizația de construire necesară

pentru intrarea în legalitate a celor 5 locuințe.

La data de 29

martie 2010 proiectantul construcției existente pe terenul identificat prin

antecontract a întocmit un referat cu punctul său de vedere privind intrarea în

legalitate a celor 5 locuințe pentru care s-a solicitat eliberarea autorizației

de construire (din care făcea parte și imobilul promis spre vânzare de către

pârât), recomandând admiterea recepției.

La data de 01

aprilie 2010, s-a încheiat procesul-verbal de recepție.

După

aproximativ 2 luni și jumătate de la primirea notificării formulate de

reclamanții-pârâți, pârâtul-reclamant i-a notificat, la rândul său, pe

reclamanții-pârâți, cărora Ie-a adus la cunoștință faptul că le oferă

posibilitatea de a cumpăra imobilul, ce a făcut obiectul antecontractului de

vânzare-cumpărare, la un preț mai mic, funcție de momentul efectuării plății

diferenței de preț.

Această

notificare a fost înregistrată la B.E.J. B.C. la data de 10 iunie 2010 și

comunicată la data de 11 iunie 2010.

Cu toate

acestea, anterior comunicării notificării menționate, pârâtul-reclamant a

înregistrat la același birou de executor judecătoresc, la data de 09 iunie

2010, o notificare adresată tot reclamanților-pârâți, prin care le aducea

acestora la cunoștință faptul că-i somează ca, în termen de 7 zile de la

primirea acestei notificări, să părăsească imobilul ce a făcut obiectul

antecontractului de vânzare-cumpărare, în caz contrar urmând a apela la calea

justiției.

Această

notificare a fost primită de reclamanții-pârâți la data de 10 iunie 2010, motiv

pentru care, la data de 17 iunie 2010, aceștia, conformându-se, au încheiat un

proces-verbal în care se menționează că imobilul a fost predat de bunăvoie

mandatarului pârâtului-reclamant.

În raport de

considerentele reținute, instanța de fond a apreciat că pârâtul-reclamant se

face vinovat de neîndeplinirea obligațiilor asumate prin antecontractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții-pârâți și care a determinat

neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Pe cale de

consecință, întrucât rezoluțiunea reprezintă o sancțiune a neexecutării

culpabile a antecontractului încheiat în mod valabil de către părțile din

prezenta cauză, tribunalul, în temeiul art. 1020 C. civ., a admis în parte

cererea principală și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare

certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A.

Ca urmare a

rezoluțiunii dispuse, pârâtul-reclamant a fost obligat la restituirea, către

reclamanții-pârâți, a sumei de 90.000 euro reprezentând avans.

Întrucât

părțile au stabilit ca în cazul în care promitentul-vânzător, cu rea-credință,

nu încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică în termenul

prevăzut în antecontract, acesta să restituie, pe lângă avansul primit, și suma

de 20.000 euro cu titlu de daune, prima instanță, în temeiul dispozițiilor art.

969 C. civ., l-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamanții-pârâți

a sumei de 20.000 euro cu titlu de daune.

Pârâtul-reclamant

a fost obligat, totodată, și la restituirea către reclamanții-pârâți a sumei de

24.000 euro, ce a fost plătită de aceștia pentru lucrările efectuate la imobil

de către pârâtul-reclamant și care nu le incumbau reclamanților-pârâți (20.000 euro,

plus echivalentul a 4.000 euro).

În ceea ce

privește suma de 14.254 lei solicitată de reclamanții-pârâți prin cerere, prima

instanță a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit de către reclamanți faptul că,

în afara sumei totale de 24.000 euro plătită pentru efectuarea diferitelor

lucrări la imobil, ar mai fi achitat vreo sumă de bani pentru alte asemenea

lucrări, motiv pentru care, acest capăt de cerere a fost respins ca

neîntemeiat.

Întrucât

pârâtul-reclamant a căzut în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., acesta a fost obligat la plata sumei de 8.338 lei reprezentând taxă

de timbru și timbru judiciar, către reclamanții-pârâți.

În ceea ce

privește cererea reconvențională, față de soluția pronunțată cu privire la

cererea principală, tribunalul a respins cererea reconvențională, ca

neîntemeiată.

împotriva

acestei sentințe, pârâtul T.W. a formulat apel care, prin Decizia civilă nr.

221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IIl-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis, a fost schimbată

în parte sentința civilă în sensul că s-a înlăturat din dispozitivul acesteia

obligația pârâtului reclamant de a plăti către reclamanții pârâți suma de

24.000 euro, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile, și au

fost obligați intimații-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă

totală de 2.550 lei. S-a respins cererea intimatei reclamante A.L., vizând

acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea

hotărârii, sub aspectul competenței funcționale a primei instanțe, instanța de

control judiciar a reținut că acesta nu poate fi primit având în vedere că un

litigiu este caracterizat ca fiind de natură civilă sau comercială în raport de

normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părți. S-a

arătat că dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte

de comerț și comercianți și privește raporturile juridice la care participă

persoanele care au calitatea de comerciant, iar dreptul civil are ca obiect

toate celelalte raporturi patrimoniale, precum și raporturile procesuale

nepatrimoniale.

Mai mult,

contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu și anume

comercialitatea, în sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerț prin

care se stabilesc raporturi juridice comerciale și din care izvorăsc obligații

comerciale.

Or, în cauza de

față, contractul de vânzare-cumpărare nu se circumscrie raporturilor din sfera

comercialului, din acest contract neizvorând obligații comerciale. Pentru

pricina de față este irelevant faptul că imobilul vândut de apelantul pârât în

baza contractului de vânzare-cumpărare formează, potrivit susținerilor

acestuia, fondul său de comerț.

Așa fiind, cum

litigiul dedus judecății are ca obiect, în principal, acțiunea în rezoluțiune a

antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți, în calitate de

promitenți cumpărători și pârât, în calitate de promitent vânzător, respectiv

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare

cumpărare, instanța de control judiciar a apreciat că acesta are natură civilă

și competența de soluționare a revenit, la momentul soluționării acestuia, în

primă instanță, secției civile a tribunalului în raport de valoarea obiectului

cererii.

Referitor la

critica privitoare la faptul că părțile semnatare au stabilit că în caz de

neexecutare contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară

punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă, iar instanța

de judecată poate numai să constate existența neexecutării culpabile,

validitatea pactului comisoriu și corecta sa aplicare, și din acest punct de

vedere nu mai poate fi pus în discuție un contract în vigoare, astfel încât

instanța, în baza dispozițiilor art. 1020 C. civ., să mai poată rezoluționa

convenția respectivă, curtea a avut în vedere incidența art. 294 alin. (1) C.

proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de

procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Instanța de

apel a constatat că prin cererea principală reclamanții au solicitat să se

dispună rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, ca urmare a

neexecutării de către pârât a obligațiilor asumate cu consecința repunerii

părților în situația anterioară, obligarea pârâtului la restituirea sumei de

90.000 euro (369.000 lei) achitate cu titlu de avans în temeiul

antecontractului, obligarea pârâtului la plata de daune interese în valoare de

20.000 euro reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin neîndeplinirea

obligațiilor asumate prin înțelegerea dintre părți în acord cu termenii

contractuali, obligarea pârâtului la restituirea sumelor plătite de părți

pentru executarea lucrărilor aferente imobilului în valoare de 112.654 lei.

De asemenea,

prin cererea reconvențională, pârâtul a solicitat să se pronunțe o hotărâre

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și să fie obligați reclamanții la

diferența de preț în valoare de 185.000 euro din valoarea totală de 275.000 lei

reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de

vânzare-cumpărare datat cu dată certă de 29 iulie 2008 de avocat R.A.

Din analiza

cererilor făcute de părțile implicate, instanța de apel nu poate deduce nicio

solicitare concretă în sensul constatării rezoluțiunii de drept, fără trecerea

unui termen sau notificare prealabilă, intervenite ca urmare a pactului

comisoriu expres înscris în contract pentru neachitarea în termen de 14 zile de

la încheierea convenției a avansului stipulat.

Prin raportare

la obiectul cererii reconvenționale, s-a apreciat că această critică apare ca o

cerere nouă nu numai prin faptul că s-a solicitat constatarea rezoluțiunii de

drept a antecontractului, ci chiar prin însăși invocarea pentru prima dată în

apel a culpei reclamanților de către această parte, pârâtul dorind pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, acesta

neinvocând nici un moment culpa reclamanților ca temei chiar și al rezoluțiunii

judiciare.

Așa fiind,

apreciind că această solicitare înscrisă în prima critică de apel reprezintă o

cerere nouă, respectiv o cerere care are un conținut nou decât cele formulate

în fond, instanța de control judiciar, în aplicarea dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ., critica a fost respinsă.

S-a apreciat ca

fiind nefondată și critica apelantului vizând obligarea sa la plata sumei de

20.000 euro cu titlu de daune.

În acest

context, s-a arătat că potrivit antecontractului de vânzare cumpărare,

promitentul vânzător s-a obligat să obțină toate actele necesare vânzării

(autorizație de construire, proces verbal de recepția construcției, dosar

cadastral, certificat de atestare fiscală pe teren și construcție și extras de

carte funciară) și să se prezinte la Biroul Notarului Public pentru a încheia

contractul de vânzare cumpărare în forma autentică până la data de 17 iulie

2009.

Astfel, s-a

reținut că potrivit adresei din 06 octombrie 2008 emisă de Primăria Orașului

Pantelimon, ca răspuns la cererea înregistrată sub același număr în data de 08

mai 2008, s-a comunicat pârâtului avizul favorabil privind intrarea în

legalitate a locuinței P+1 și utilități, la adresa din str. Ștrandului.

La data de 11

septembrie 2008, a fost emis referatul privind verificarea de calitate la

cerința A, rezistența și stabilitatea, de către un verificator atestat, urmare

a prezentării proiectului pentru verificare în septembrie 2008.

La data de 05

octombrie 2008, a fost întocmit Referatul privind verificarea de calitate la

cerințele proiectului reprezentat de documentația pentru intrarea în legalitate

a locuinței P+1 etaj+M întocmit de un verificator tehnic atestat M.L.P.T.L.,

data prezentării proiectului pentru verificare fiind 04 octombrie 2008.

Astfel cum a

reținut și prima instanță, din actele existente la dosar, a rezultat că

pârâtul-reclamant a solicitat la data de 28 ianuarie 2009, Primăriei Orașului

Pantelimon emiterea unui certificat de urbanism pentru imobilul ce vizează

obiectul litigiului, acesta fiind obținut la data de 23 martie 2009.

Certificatul de urbanism a fost emis putând a fi utilizat pentru obținerea autorizației

de construire necesară în vederea intrării în legalitate a 5 locuințe și a

întocmirii P.U.D.-ului (potrivit mențiunilor înscrise pe verso-ul acestui

certificat), printre care se număra și locuința ce a făcut obiectul

antecontractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat.

La data de 30

aprilie 2009, între pârât și SC R.E.R.S. SRL s-a încheiat contractul de

prestări servicii de salubritate astfel cum s-a prevăzut în certificatul de

urbanism, necesar obținerii autorizației de construire.

Urmare a cererii

din 27 mai 2009, a documentației depuse și a certificatului de urbanism

sus-menționat, a fost emis Acordul de modificare a construcției existente de

către Inspectoratul Teritorial în Construcții București Ilfov, acord care se

referă la lucrările de intervenție solicitate în vederea obținerii autorizației

de construire.

La data de 08

iulie 2009, pârâtul-reclamant a obținut autorizația de construire nr. 155

necesară pentru intrarea în legalitate a celor 5 locuințe, cererea fiind

adresată de către pârât instituției statului competentă să emită acest act la

data de 06 mai 2009.

La data de 29

martie 2010, proiectantul angajat a întocmit un referat cu punctul său de

vedere privind intrarea în legalitate a celor 5 locuințe pentru care s-a

solicitat eliberarea autorizației de construire (din care făcea parte și

imobilul promis spre vânzare de către pârât), recomandând admiterea recepției.

La data de 01

aprilie 2010, s-a încheiat procesul-verbal de recepție.

În consecință,

instanța de apel a constatat că apelantul-pârât a obținut actele necesare

emiterii autorizației de construire, precum și această autorizație anterior

datei până la care trebuia încheiat contractul în forma autentică, respectiv 17

iulie 2009, recepția lucrării efectuându-se însă după această dată.

În calea de

atac a apelului a fost depus extrasul de carte funciară pentru imobilul în

litigiu, urmare cererii adresate de către pârât la data de 30 mai 2011 (fila

136 apel).

S-a reținut,

însă, că apelantul pârât nu a făcut dovada deținerii până la această dată a

certificatului de atestare fiscală pentru terenul și construcția menționate în

acest antecontract, necesar pentru încheierea contractului în forma autentică

și la a cărei obținere s-a obligat prin antecontract.

Apelantul a

recunoscut neîncadrarea sa în această obligație de deținere a tuturor actelor

prevăzute în antecontract pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare

cumpărare până la data de 17 iulie 2009, însă a transferat această culpă în

sarcina instituțiilor abilitate să emită aceste acte.

Or, simpla

susținere fără a fi dovedită, conform art. 1169 C. civ., nu poate convinge

instanța în sensul că apelantul pârât a depus toate diligentele pentru a-și

onora toate obligațiile în termenul stabilit, cu atât mai mult cu cât nu se

poate explica de ce până la această dată apelantul pârât nu a făcut dovada

deținerii certificatului de atestare fiscală, precum și faptului că extrasul de

carte funciară a fost depus doar în faza soluționării apelului.

De altfel,

apelantul pârât a susținut că este comerciant și că în această activitate a sa

este inclusă și vânzarea-cumpărarea de imobile în sensul celor din prezenta

cauză, ceea ce denotă cunoașterea de către acesta a condițiilor și termenelor

în care pot fi procurate actele administrative necesare pentru o astfel de

operațiune, astfel că încă o dată în plus se dovedește că pârâtul în cunoștință

de cauză a înscris termenii și condițiile din antecontractul de vânzare

cumpărare ce face obiectul litigiului.

Mai mult, chiar

martorul propus de către apelant în apel a susținut că, în aprecierea sa

lucrările propuse de către promitenții cumpărători au temporizat obținerea

actelor, ceea ce exclude culpa autorităților emitente. Potrivit declarației

aceluiași martor propus de apelant, modificările cerute de promitenții

cumpărători s-au executat pe o perioadă de 4-6 luni, pentru ca același martor,

în cuprinsul aceleiași declarații, să arate că aceste modificări s-au executat

pe parcursul unui an. Cum diferența de timp este destul de mare, martorul

contrazicându-se cu privire la acest interval, instanța de apel a înlăturat

declarația acestuia în ceea ce privește perioada de timp în care s-au efectuat

aceste modificări.

Din declarația

martorului propus de intimata reclamantă audiată în calea dea atac a apelului,

s-a reținut că aceste modificări s-au făcut pe parcursul a două luni și

jumătate și nu au fost de natură să determine întârzieri în perfectarea

actelor, celălalt martor propus de intimatul reclamant neoferind date în

legătură cu acest aspect, potrivit declarației acestuia, nu a cunoscut de ce nu

s-a putut perfecta contractul.

Constatând

culpa apelantului pârât în neobținerea tuturor actelor menționate în

antecontract până la această dată, deși acestea trebuiau deținute de către

acesta până cel mai târziu la data de 17 iulie 2009, având în vedere, totodată,

că apelantul pârât nu a susținut vreo culpă a intimaților reclamanți în

cuprinsul cererilor adresate primei instanțe, ci doar în calea de atac a

apelului, ceea ce reprezintă o cerere nouă, în sensul dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ., care nu poate fi primită, instanța de apel a apreciat

că instanța de fond în mod corect a dispus rezoluțiunea antecontractului de

vânzare cumpărare certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A., din culpa

pârâtului și a obligat pe acesta la restituirea către reclamanții pârâți a

sumei de 90.000 euro reprezentând avans, precum și la plata sumei de 20.000

euro reprezentând daune potrivit termenilor contractuali.

Nu a putut fi

primită susținerea apelantului în sensul că în antecontractul de vânzare

cumpărare a fost înscrisă clauza penală în sensul că va suporta dauna de 20.000

euro doar pentru situația în care pârâtul putea să obțină actele necesare în

termenul convenit însă nu procedat în acest mod, întrucât nu mai dorea să

încheie contractul de vânzare cumpărare, din interpretarea termenilor înscriși

în antecontract nerezultând această interpretare.

Argumentul

apelantului în sensul că situația invocată își găsește aplicabilitate motivat

de faptul că promitenții cumpărători aveau posesia construcției nu poate fi

primit întrucât prin antecontract nu s-a prevăzut ca aceștia să locuiască în

imobil de la data perfectării construcției, acest fapt nefiind nici posibil dat

fiind stadiul lucrărilor, reclamanții mutându-se în imobil la abia la începutul

lunii decembrie 2008, aspect recunoscut de intimata reclamantă la

interogatoriul luat de către partea adversă, reținut în considerentele

instanței de fond și necontestat de către apelant.

Instanța de

apel a considerat ca fiind fondată critica vizând plata sumei de 24.000 euro

sumă ce a fost plătită de către intimații-reclamanți pentru lucrările efectuate

la imobil.

S-a constatat

că potrivit antecontractului de vânzare cumpărare, pârâtul a fost reprezentat

la încheierea contractului de către fiul său, T.B., acesta fiind mandatat prin

procura autentificată din 13 decembrie 2005 de B.N.P. F.D. (fila 148 dosar

apel) doar pentru a-l reprezenta la organele competente pentru lotizarea

terenului în suprafață de 6.191,89 mp, situat în Comuna Pantelimon, sat

Cernica, județul Ilfov, obținerii acordului unic, autorizației de construire și

certificatului de urbanism. Totodată, prin această procură a fost mandatat T.B.

să se prezinte la Primăria Comunei Pantelimon, Administrația Financiară la O.J.C.G.C.,

la Biroul Notarial pentru perfectarea actului de lotizare, va face cererile și

declarațiile necesare, va prezenta înscrisurile doveditoare, va da relațiile

cerute, va achita taxele aferente și va semna în numele său și pentru mandant

oriunde va fi nevoie, în limitele acestui mandat.

Din analiza

acestei procuri, instanța de apel nu a putut reține mandatarea numitului T.B.

de către apelantul pârât de a încasa sume de bani în numele acestuia pentru

efectuarea unor lucrări de construcție, de modernizare a construcției ce a

făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare. S-a apreciat că

reclamanții au dat dovadă de lipsă de diligentă în cunoașterea calității

persoanei cu care au convenit pentru efectuarea unor lucrări la construcția în

litigiu, aceștia putând printr-o simplă solicitare făcută pârâtului sau chiar a

mandatarului din antecontract să cunoască conținutul acestei procuri.

Cu privire la

suma de 24.000 euro, s-a reținut că reclamanții au solicitat obligarea

pârâtului la restituirea acesteia, motivat de faptul că a fost înaintată pentru

executarea lucrărilor aferente imobilului, acest petit ca și celelalte fiind

întemeiate pe dispoziții care reglementează aspecte contractuale, art. 943,

art. 969, art. 1020 și următoarele C. civ., art. 1294 și următoarele C. civ.

Or, prin

antecontractul de vânzare cumpărare, s-a prevăzut ca stadiul finisărilor la

predarea primirea construcției trebuie să fie cel prevăzut în Anexa 1, parte

integrantă a promisiunii de vânzare, fără ca promitenții cumpărători să fie

obligați să avanseze sume de bani pentru efectuarea acestor lucrări.

Din analiza

acestei Anexe, instanța de apel a constatat că părțile s-au înțeles cu privire

anumite finisaje pe care trebuie să le aibă construcția, constând în gresie,

faianță, parchet, uși, balustradă, calorifere, ușa de garaj, tencuială exterioară,

centrala termică, fundația de gard. Totodată, s-a prevăzut că la predarea

primirea construcției, stadiul finisărilor nu se vor avea în vedere obiectele

sanitare, obiectele electrice, panourile gardului și poarta de intrare.

Din analiza

chiar a actului de sesizare al instanței, a rezultat că reclamanții au

recunoscut că au avansat suma de 24.000 euro pentru efectuare lucrări, dovadă

fiind și consemnările din procesul-verbal din 30 iulie 2008 (fila 11 dosar

fond).

Cum aceste

cheltuieli nu au fost efectuate în temeiul unui contract, față de faptul că

acțiunea a fost întemeiată doar pe dispoziții contractuale, fără a exista vreun

temei al acțiunii de îmbogățire fără just temei, curtea a apreciat că apelantul

nu poate fi obligat la restituirea acestei sume în acest cadru procesual.

În acest sens,

având în vedere incidența art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de control

judiciar a constatat aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la

dispozițiile contractuale la situația de fapt reținută.

În consecință,

față de considerentele de fapt și de drept reținute în temeiul art. 296 C.

proc. civ., apelul a fost admis, a fost schimbată în parte sentința civilă în

sensul că a fost înlăturat din dispozitivul acesteia obligația

pârâtului-reclamant de a plăti către reclamanții-pârâți suma de 24.000 euro,

fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile.

Au fost

obligați intimații-reclamanți plata sumei de 2.550 lei cheltuieli de judecată,

în raport de împrejurarea că apelantul-pârât a solicitat cheltuieli de judecată

numai în ceea ce privește onorariul de avocat, dar și faptul că pretențiile

apelantului au fost găsite numai în parte fondate, acest cuantum al

cheltuielilor fiind apreciat ca fiind rezonabil, față de problemele de drept

dezlegate, miza procesului pentru părți, munca prestată de avocat și, totodată,

necesar având drept scop susținerea și apărarea apelantului în procesul

pendinte față de pretențiile intimaților.

Totodată, a

fost respinsă cererea intimatei-reclamante A.L. de acordare a cheltuielilor de

judecată, având în vedere că această parte a căzut în pretenții prin admiterea

apelului părții adverse.

În termen

legal, împotriva acestei decizii atât reclamantul S.E. și reclamanta A.L., cât

și pârâtul T.W. au declarat recurs.

Recurentul-reclamant

S.E. a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civila

atacate, cu consecința respingerii apelului și menținerea sentinței primei

instanțe ca temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă

A.L. a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a Deciziei civile

nr. 221/ A din 03 mai 2012 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a

lll-a civila și pentru cauze cu minori și de familie, și rejudecând, să se

dispună respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de apelantul-intimat T.W.

și menținerea în totalitate a dispozițiilor sentinței civile nr. 652 pronunțată

la data de 13 aprilie 2011 de Tribunalul București, secția a lll-a civilă. A

solicitat, totodată, obligarea aplelantului-pârât la plata cheltuielilor de

judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.

Recurentul-pârât

T.W. a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei civile

recurate, în sensul de a admite apelul, schimbarea în parte a hotărârii de la

fondul cauzei, în sensul obligării pârâtului de a achita doar suma de 90.000 euro

ce reprezintă avansul primit de la intimații reclamanți, cu cheltuieli de

judecată.

În argumentarea

recursului, reclamantul S.E. susține, în esență, că instanța de apel a apreciat

în mod eronat împrejurarea că T.B. a acționat în nume propriu și nu în calitate

de mandatar, iar în privința lipsei diligentei, susține că aceasta nu poate fi

reținută dat fiind faptul că fiul mandantului a încheiat actele în baza

aceleași procuri.

Apreciază că

instanța de apel a făcut o interpretare eronată a temeiului de drept,

considerând în baza art. 129 alin. (1) C. proc. civ. că neîntemeierea acțiunii

și pe îmbogățirea fără just temei duce la inadmisibilitatea acestui capăt de

cerere.

În opinia

recurentului-reclamant, în cauză, izvorul obligațional îl reprezintă

antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, plata sumei de 24.000

euro fiind solicitată de către apelantul-pârât prin mandatar tocmai pentru a se

putea aduce la îndeplinire obiectul actului menționat. Conchizând, reclamantul

susține că instanța a stabilit în mod eronat situația de fapt și a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor legale și a principiilor invocate.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

recurenta-reclamantă A.L. critică decizia atacată pentru nelegalitate din

perspeciva motivelor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Susține, în

esență, în referire la plata sumei de 24.000 euro, că instanța în mod incorect

a reținut critica intimatului-pârât ca fiind fondată având în vedere

împrejurările semnării antecontractului, faptul că niciuna dintre părți nu a

contestat existenta procurii dată pe numele T.B.'

Referitor la

recursul declarat de pârâtul T.W., în dezvoltarea motivului instituit de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține, în

esență, că au fost nesocotite atât dispozițiile art. 129 C. proc. civ., cât și

dispozițiile art. 295 și 297 C. proc. civ. Apreciază că instanța de apel a

interpretat, în mod nelegal, clauza penală, analizând actul împotriva

principiilor de interpretare prevăzute de dispozițiile art. 977-985 C. civ.

Totodată, consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii în

referire la art. 1298 C. civ. și la dispozițiile Legii nr. 7/1996 privind

cartea funciară.

În ceea ce

privește criticile de recurs subsumate pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., în

opinia recurentului-pârât, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că, din

rea credință, nu a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare la termenul

stipulat în contract. Sub acest aspect, pârâtul a menționat că a încercat în

mod repetat și continuu să întocmească toate actele necesare încheierii

contractului în formă autentică, dar din diferite motive, independente de

voința sa acest lucru nu a fost posibil în termenul trecut în contract.

Recurenta-reclamantă

A.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea

recursului pârâtului, ca nefondat.

Recursul

declarat de reclamantul S.E.:

Cum problema

timbrajului este prioritară oricărei excepții, cereri sau motive de casare, Înalta

Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la 20 alin. (1) - (3)

din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, și la dispozițiile art. 3021

alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „la cererea de recurs se va atașa

dovada achitării taxei de timbru", a luat în examinare excepția

netimbrării cererii de recurs formulată de reclamantul S.E. și a reținut:

Prin art. 1 din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul

potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești

sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe

datorate, atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se

plătesc anticipat sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de

instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit

dispozițiilor art. 9 din Ordonanța din 1995 a Guvernului României, art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act

normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbru

judiciar, cererea părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau ca

insuficient timbrată.

Recurentui-reclamant

S.E. a fost legal citat pentru termenul de astăzi, 27 martie 2013, cu mențiunea

de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 1.899,9 lei și 5 lei timbru

judiciar (fila 32 dosar recurs), dar acesta, nu și-a îndeplinit obligația

legală a timbrării recursului.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurentul nu s-a conformat obligației

de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de judecată din 27

martie 2013, când procedura a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează

scutirea legală de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale

art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii și ale art. 9

din O.G. nr. 32/1995 și să dispună anularea recursului declarat de reclamantul

S.E., ca netimbrat.

Analizând

decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile

declarate de reclamanta A.L. și de pârâtul T.W. sunt nefondate pentru

considerentele care succed.

Recursul

declarat de reclamanta A.L.

Criticile

recurentei-reclamante vizează înlăturarea din dispozitivul sentinței apelate a

obligației pârâtului T.W. de a plăti reclamanților suma de 24.000 euro, ca urmare

a admiterii apelului declarat de pârât.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii".

Din considerentele

Deciziei civile nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

rezultă cu evidență că instanța de control judiciar a analizat motivele

invocate de către pârâtul T.W. și a admis motivat critica referitoare la plata

sumei de 24.000 euro, pe baza înscrisurilor și probatoriilor administrate.

Se constată că

instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care

fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și

concisă.

Criticile

recurentei-reclamante pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în

niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea

situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului

devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar

și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute,

în raport de voința părților litigante, conform clauzele contractuale agreate

de către acestea.

Amplu

argumentat și bine motivat, contrar susținerilor recurentei-reclamante, a fost

lămurit și corect reținut faptul că la momentul semnării antecontractului de

vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008 numitul T.B. a acționat în

calitate de mandatar al pârâtului T.W. (fila 4 dosar de fond), în convenție

nefiind menționată și împrejurarea că T.B. a primit suma de 24.000 euro în

calitate de mandatar al pârâtului, motiv pentru care, s-a apreciat cu justețe

că suma respectivă nu trebuie restituită de către pârâtul T.W.

În raport de

această împrejurare, susținerile recurentei în sensul că nu a existat

mandatarea numitului T.B., fiul intimatului-pârât, pentru încheierea vreunui

act de administrare a imobilului în discuție, respectiv nici pentru încheierea

antecontractului în discuție, sunt lipsite de justificare.

De asemenea, nu

se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine

de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o

înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a

fundamentat soluția pronunțată, soluția instanței de apel fiind egală sub

aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Art. 304 pct. 8

C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea

unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă,

clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea

motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în

discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor

cauzei, aspect ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., astfel că se impune

respingerea de plano a criticilor de netemeinicie („se impune ca instanța să

aibă în vedere susținerile noastre coroborate cu probatoriul administrat în

cauză"), care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Simpla

nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la

argumentele care au format convingerea instanței neînsușirea de către instanța

de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamanți sunt aspecte

care nu pot fi asimilate unei nemotivări și nici nu justifică invocarea

motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor dispoziții contractuale

ori aplicarea greșită a legii, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în

ce constă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății în înțelesul

pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. și nici nu a demonstrat vreuna dintre cele

două ipoteze reglementate de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv că

hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau că hotărârea atacată este

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În consecință,

constatând că nu se verifică motivele de nelegalitate instituite de prevederile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte,

în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamanta A.L. împotriva Deciziei civile nr. 221/ A din 3

mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Recursul

declarat de pârâtul T.W.:

Contrar

susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel s-a pronunțat în raport de

voința reală a părților, cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ., fiind

nefondate criticile recurentului sub aspectul instituit de prevederile art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Este de

necontestat că între părțile litigante a fost încheiat, în condițiile art. 969

C. civ., antecontractul de vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008, prin

care, pârâtul-reclamant, în calitate de promitent-vânzător, s-a obligat să

vândă reclamanților-pârâți, în cote egale, imobilul „Lotul nr. 4 situat în

Pantelimon, județul Ilfov, compus din teren intravilan în suprafață de 360 mp

din acte și 400 mp din măsurători și construcția P+1+M edificată pe acesta,

aflată în curs de finalizare, suprafața desfășurată fiind de 300 mp plus garaj,

iar stadiul finisărilor la predarea-primirea construcției fiind cel prevăzut în

Anexa 1, parte integrantă a promisiunii de vânzare-cumpărare".

S-a stipulat în

antecontract că această construcție, nefiind intabulată, este în curs de

autorizare.

Totodată, în

cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat s-a prevăzut că, în

situația în care oricare dintre părți, cu rea-credință, nu încheie contractul

de vânzare-cumpărare în forma autentică în termenul stabilit sau va încălca

vreuna dintre obligațiile asumate prin acest antecontract, va plăti suma de

20.000 euro cu titlu de daune (fila 6 dosar de fond).

Schimbarea

situației de fapt stabilită în cauză nu se mai poate produce în recurs, ceea ce

tinde să obțină recurentul-pârât, aceasta nemaifiind posibilă odată cu

abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/200 și pct. 10

al art. 304 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005 și nu justifică

invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea sau interpretarea greșită a

unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a „legii părților".

Interpretând și

aplicând corect dispozițiile legale incidente prin raportare la clauzele

contractuale, instanța de apel în mod corect a menținut dispozițiile instanței

de fond vizând obligarea pârâtului și la plata sumei de 20.000 euro

reprezentând daune potrivit termenilor contractuali, constatând culpa acestuia

în neobtinerea tuturor actelor menționate în antecontract, deși acestea

trebuiau deținute de către pârât până cel târziu la data de 17 septembrie 2009,

acte necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă

autentică și la a cărei obținere s-a obligat prin antecontract.

Reiterând

susținerile din apel, recurentul-pârât se prevalează de faptul că în

antecontractul încheiat a fost înscrisă clauza penală conform căreia va suporta

daune de 20.000 euro doar pentru situația în care putea să obțină actele

necesare în termenul convenit, dar nu proceda în acest sens, arătând, totodată,

că s-a preocupat în mod constant de procurarea actelor necesare încheierii

contractului în formă autentică, or din interpretarea termenilor înscriși în

antecontract nu se poate reține această interpretare, aspect ce a fost reținut

cu justețe de instanța de control judiciar.

Instanța de

apel, suverană în aprecierea și interpretarea probelor administrate în cauză, a

reținut cu justețe că simpla susținere fără a fi dovedită, conform art. 1169 C.

civ., nu poate convinge instanța în sensul că pârâtul ar fi depus toate

diligentele pentru a-și onora obligațiile contractuale în termenul stabilit, nu

poate explica de ce pârâtul nu a făcut dovada deținerii certificatului de

atestare fiscală, precum și faptul că extrasul de carte funciară a fost depus

abia în faza soluționăriin apelului.

Culpa pârâtului

în neonorarea obligațiilor asumate în termenul stabilit nu poate fi transferată

în sarcina instituțiilor abilitate să emită actele necesare perfectării

contractului, iar procedura descrisă de recurent, în raport de prevederile

Legii nr. 7/199 privind cartea funciară nu are relevanță, în condițiile în

care, în speță, a rezultat cu evidență neîndeplinirea de către pârât a

obligațiilor contractuale asumate.

Totodată, culpa

recurentului în neonorarea obligațiilor asumate în baza antecontractului

încheiat nu poate fi înlăturată de împrejurarea că promitenții cumpărători

aveau posesia construcției, că aceștia „au locuit aproximativ încă un an de la

expirarea termenului contractual și încă 3 luni de la când au anunțat că

înțeleg să rezoluționeze antecontractul de vânzare-cumpărare", întrucât,

astfel cum în mod legal a reținut și instanța de apel, prin antecontract

încheiat nu s-a prevăzut ca reclamanții să locuiască în imobil de la data

perfectării construcției, acest fapt nefiind nici posibil dat fiind stadiul

lucrărilor, iar aspectele de netemeinicie invocate de recurent exced

controlului de legalitate al instanței de recurs.

Astfel, sunt

nefondate criticile recurentului vizând încălcarea, respectiv

„nesocotirea" dispozițiilor art. 977, art. 979, art. 982, art. 1298 C.

civ., iar ipoteza lansată de pârât în calea de atac a recursului în sensul că

„în oricare dintre situații, chiar și în cazul apariției unei forțe majore"

trebuia să suporte clauza penală, nu are nicio justificare, câtă vreme o atare

împrejurare nici nu s-a pus în discuție.

În cauză, nu se

poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în

condițiile în care, instanța de apel a verificat, cu respectarea textului legal

menționat, aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul

urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantul-pârât a înțeles

să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile,

ținând cont și de apărările formulate de reclamanți.

Prin urmare,

instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat

legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de

apel formulate de apelantul-pârât, a avut în vedere apărările reclamanților,

respectând prevederile art. 129 C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub

toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția

pronunțată de instanța de apel nu a corespuns în totalitate voinței pârâtului,

nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau

casarea decizie recurate.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența, decizia atacată fiind la

adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de argumentele evocate,

în aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de pârâtul T.W. împotriva Deciziei civile nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează

recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva Deciziei civile nr. 221/ A din

3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, ca netimbrat.

Respinge

recursurile declarate de reclamanta A.L. și de pârâtul T.W. împotriva Deciziei civile

nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 27 martie 2013.