ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1297/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a lll-a civilă, sub nr. 20655/3/2010, reclamanții S.E. și A.L.

au chemat în judecată pe pârâtul T.W., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, ca urmare a neexecutării de către pârât a obligațiilor asumate cu consecința repunerii părților în situația anterioară; obligarea pârâtului la restituirea sumei de 90.000 euro (369.000 lei) achitate cu titlu de avans în temeiul antecontractului; obligarea pârâtului la plata de daune interese în valoare de 20.000 euro reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin înțelegerea dintre părți în acord cu termenii contractuali; obligarea pârâtului la restituirea sumelor plătite de părți pentru executarea lucrărilor aferente imobilului în valoare de 112.654 lei (24.000 euro + 14.254 lei), precum și la cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

La termenul din 17 noiembrie 2010, pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare - cumpărare și să fie obligați reclamanții la diferența de preț în valoare de 185.000 euro din valoarea totală de 275.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare - cumpărare datat cu dată certă 29 iulie 2008 de avocat R.A., precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 652 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanții S.E. și A.L. S-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A.; a fost obligat pârâtul-reclamant T.W.

la restituirea, către reclamanții - pârâți, a sumei de 90.000 euro reprezentând avans, a sumei de 20.000 euro reprezentând daune și a sumei de 24.000 euro. A fost respins ca neîntemeiat capătul din cererea principală privind obligarea pârâtului-reclamant la plata sumei de 14.254 lei; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant în contradictoriu cu reclamanții-pârâți, ca neîntemeiată, și a fost obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanții-pârâți, a sumei de 8.338 lei, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că la data de 29 iulie 2008, prin antecontractul de vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A., pârâtul-reclamant, în calitate de promitent-vânzător, s-a obligat să vândă irevocabil reclamanților-pârâți, în cote egale, imobilul „Lotul situat în Pantelimon, județul Ilfov, compus din teren intravilan în suprafață de 360 mp din acte și 400 mp din măsurători și construcția edificată pe acesta, aflată în curs de finalizare, suprafața desfășurată fiind de 300 mp plus garaj, iar stadiul finisărilor la predarea-primirea construcției fiind cel prevăzut în Anexa 1, parte integrantă a promisiunii de vânzare-cumpărare". S-a stipulat în antecontract că această construcție, nefiind intabulată, este în curs de autorizare.

Prețul vânzării a fost convenit de părți la suma de 275.000 euro, din care promitentul-vânzător a menționat că suma de 90.000 euro o va primi cu titlu de avans în termen de 14 zile de la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, iar diferența de 185.000 euro o va primi de la promitentii cumpărători la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, dar nu mai târziu de 17 iulie 2009. Totodată, promitentul vânzător s-a obligat sa obțină toate actele necesare vânzării (autorizație de construire, proces-verbal de recepția construcției, dosar cadastral, certificat de atestare fiscala pe teren si construcție și extras de carte funciara) și să se prezinte la Biroul Notarului Public pentru a încheia contractul de vânzare cumpărare în formă autentică până pe data de 17 iulie 2009. Excepțional, dacă promitentul vânzător obține toate actele necesare încheierii în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare, data încheierii contractului va fi în maxim 30 de zile de la aducerea la cunoștința promitenților cumpărători a acestui fapt.

De asemenea, s-a prevăzut că, în situația în care oricare dintre părți, cu rea-credință, nu încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică în termenul stabilit sau va încălca vreuna dintre obligațiile asumate prin acest antecontract, va plăti suma de 20.000 euro cu titlu de daune. S-a convenit că oricare dintre părțile actului încheiat are dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești pentru obligarea celuilalt promitent la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare sau la obținerea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, dacă cealaltă parte nu-și respectă promisiunea din convenție.

Prin Anexa 1 la antecontractul de vânzare-cumpărare părțile au stabilit stadiul finisărilor de predarea-primirea construcției amplasată, teren în suprafață de 360 mp, precizându-se faptul că, la predare-primire, construcția nu va cuprinde obiectele sanitare, obiectele electrice (prize, lămpi, întrerupătoare), panourile gardului și poarta de la intrare. Instanța de fond a reținut, în esență, că prin ordinele de încasare în numerar din datele de 20 august 2008, 29 august 2008 și 12 septembrie 2008, reclamanții-pârâți au achitat pârâtului-reclamant avansul la imobilul cumpărat în sumă de 90.000 euro. în cursul lunii iulie 2008, reclamantul-pârât a mai plătit suma de 20.000 euro cu titlu de contravaloare lucrări.

De asemenea, la data de 05 noiembrie 2008, reclamanta-pârâtă a mai achitat pârâtului-reclamant suma de 14.480 lei (echivalentul a 4.000 euro) cu titlu de avans casă. Conform înțelegerii verbale dintre părți, reclamanții-pârâți s-au mutat în imobilul menționat la începutul lunii decembrie 2008. La aproximativ 7 luni de la împlinirea termenului suspensiv prevăzut în antecontract și necesar pentru ca pârâtul-reclamant să obțină toate actele necesare vânzării, respectiv data de 17 iulie 2009, reclamanții-pârâți au înțeles să-l notifice pe pârâtul-reclamant cu mențiunea de a le restitui sumele achitate cu titlu de avans, precum și cele cauzate de daunele stabilite contractual (fila 14 din dosar).

Instanța de fond a reținut din actele existente la dosar, că pârâtul-reclamant a obținut certificatul de urbanism abia la data de 23 martie 2009, ca urmare a cererii depuse la sfârșitul lunii ianuarie 2009. Certificatul de urbanism a fost solicitat pentru obținerea autorizației de construire necesară în vederea intrării în legalitate a 5 locuințe și a întocmirii P.U.D.-ului, printre care se număra și locuința ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat. La data de 08 iulie 2009, pârâtul-reclamant a obținut autorizația de construire necesară pentru intrarea în legalitate a celor 5 locuințe.

La data de 29 martie 2010 proiectantul construcției existente pe terenul identificat prin antecontract a întocmit un referat cu punctul său de vedere privind intrarea în legalitate a celor 5 locuințe pentru care s-a solicitat eliberarea autorizației de construire (din care făcea parte și imobilul promis spre vânzare de către pârât), recomandând admiterea recepției. La data de 01 aprilie 2010, s-a încheiat procesul-verbal de recepție. După aproximativ 2 luni și jumătate de la primirea notificării formulate de reclamanții-pârâți, pârâtul-reclamant i-a notificat, la rândul său, pe reclamanții-pârâți, cărora Ie-a adus la cunoștință faptul că le oferă posibilitatea de a cumpăra imobilul, ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, la un preț mai mic, funcție de momentul efectuării plății diferenței de preț.

Această notificare a fost înregistrată la B.E.J. B.C. la data de 10 iunie 2010 și comunicată la data de 11 iunie 2010. Cu toate acestea, anterior comunicării notificării menționate, pârâtul-reclamant a înregistrat la același birou de executor judecătoresc, la data de 09 iunie 2010, o notificare adresată tot reclamanților-pârâți, prin care le aducea acestora la cunoștință faptul că-i somează ca, în termen de 7 zile de la primirea acestei notificări, să părăsească imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, în caz contrar urmând a apela la calea justiției. Această notificare a fost primită de reclamanții-pârâți la data de 10 iunie 2010, motiv pentru care, la data de 17 iunie 2010, aceștia, conformându-se, au încheiat un proces-verbal în care se menționează că imobilul a fost predat de bunăvoie mandatarului pârâtului-reclamant.

În raport de considerentele reținute, instanța de fond a apreciat că pârâtul-reclamant se face vinovat de neîndeplinirea obligațiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții-pârâți și care a determinat neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Pe cale de consecință, întrucât rezoluțiunea reprezintă o sancțiune a neexecutării culpabile a antecontractului încheiat în mod valabil de către părțile din prezenta cauză, tribunalul, în temeiul art. 1020 C. civ., a admis în parte cererea principală și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A. Ca urmare a rezoluțiunii dispuse, pârâtul-reclamant a fost obligat la restituirea, către reclamanții-pârâți, a sumei de 90.000 euro reprezentând avans.

Întrucât părțile au stabilit ca în cazul în care promitentul-vânzător, cu rea-credință, nu încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică în termenul prevăzut în antecontract, acesta să restituie, pe lângă avansul primit, și suma de 20.000 euro cu titlu de daune, prima instanță, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., l-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 20.000 euro cu titlu de daune. Pârâtul-reclamant a fost obligat, totodată, și la restituirea către reclamanții-pârâți a sumei de 24.000 euro, ce a fost plătită de aceștia pentru lucrările efectuate la imobil de către pârâtul-reclamant și care nu le incumbau reclamanților-pârâți (20.000 euro, plus echivalentul a 4.000 euro).

În ceea ce privește suma de 14.254 lei solicitată de reclamanții-pârâți prin cerere, prima instanță a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit de către reclamanți faptul că, în afara sumei totale de 24.000 euro plătită pentru efectuarea diferitelor lucrări la imobil, ar mai fi achitat vreo sumă de bani pentru alte asemenea lucrări, motiv pentru care, acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat. Întrucât pârâtul-reclamant a căzut în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., acesta a fost obligat la plata sumei de 8.338 lei reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar, către reclamanții-pârâți. În ceea ce privește cererea reconvențională, față de soluția pronunțată cu privire la cererea principală, tribunalul a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

împotriva acestei sentințe, pârâtul T.W. a formulat apel care, prin Decizia civilă nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis, a fost schimbată în parte sentința civilă în sensul că s-a înlăturat din dispozitivul acesteia obligația pârâtului reclamant de a plăti către reclamanții pârâți suma de 24.000 euro, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile, și au fost obligați intimații-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 2.550 lei. S-a respins cererea intimatei reclamante A.L., vizând acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea hotărârii, sub aspectul competenței funcționale a primei instanțe, instanța de control judiciar a reținut că acesta nu poate fi primit având în vedere că un litigiu este caracterizat ca fiind de natură civilă sau comercială în raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părți. S-a arătat că dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerț și comercianți și privește raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant, iar dreptul civil are ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum și raporturile procesuale nepatrimoniale. Mai mult, contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu și anume comercialitatea, în sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerț prin care se stabilesc raporturi juridice comerciale și din care izvorăsc obligații comerciale.

Or, în cauza de față, contractul de vânzare-cumpărare nu se circumscrie raporturilor din sfera comercialului, din acest contract neizvorând obligații comerciale. Pentru pricina de față este irelevant faptul că imobilul vândut de apelantul pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare formează, potrivit susținerilor acestuia, fondul său de comerț. Așa fiind, cum litigiul dedus judecății are ca obiect, în principal, acțiunea în rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți, în calitate de promitenți cumpărători și pârât, în calitate de promitent vânzător, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, instanța de control judiciar a apreciat că acesta are natură civilă și competența de soluționare a revenit, la momentul soluționării acestuia, în primă instanță, secției civile a tribunalului în raport de valoarea obiectului cererii.

Referitor la critica privitoare la faptul că părțile semnatare au stabilit că în caz de neexecutare contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă, iar instanța de judecată poate numai să constate existența neexecutării culpabile, validitatea pactului comisoriu și corecta sa aplicare, și din acest punct de vedere nu mai poate fi pus în discuție un contract în vigoare, astfel încât instanța, în baza dispozițiilor art. 1020 C. civ., să mai poată rezoluționa convenția respectivă, curtea a avut în vedere incidența art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Instanța de apel a constatat că prin cererea principală reclamanții au solicitat să se dispună rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, ca urmare a neexecutării de către pârât a obligațiilor asumate cu consecința repunerii părților în situația anterioară, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 90.000 euro (369.000 lei) achitate cu titlu de avans în temeiul antecontractului, obligarea pârâtului la plata de daune interese în valoare de 20.000 euro reprezentând contravaloarea daunelor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin înțelegerea dintre părți în acord cu termenii contractuali, obligarea pârâtului la restituirea sumelor plătite de părți pentru executarea lucrărilor aferente imobilului în valoare de 112.654 lei.

De asemenea, prin cererea reconvențională, pârâtul a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și să fie obligați reclamanții la diferența de preț în valoare de 185.000 euro din valoarea totală de 275.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare datat cu dată certă de 29 iulie 2008 de avocat R.A. Din analiza cererilor făcute de părțile implicate, instanța de apel nu poate deduce nicio solicitare concretă în sensul constatării rezoluțiunii de drept, fără trecerea unui termen sau notificare prealabilă, intervenite ca urmare a pactului comisoriu expres înscris în contract pentru neachitarea în termen de 14 zile de la încheierea convenției a avansului stipulat.

Prin raportare la obiectul cererii reconvenționale, s-a apreciat că această critică apare ca o cerere nouă nu numai prin faptul că s-a solicitat constatarea rezoluțiunii de drept a antecontractului, ci chiar prin însăși invocarea pentru prima dată în apel a culpei reclamanților de către această parte, pârâtul dorind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, acesta neinvocând nici un moment culpa reclamanților ca temei chiar și al rezoluțiunii judiciare. Așa fiind, apreciind că această solicitare înscrisă în prima critică de apel reprezintă o cerere nouă, respectiv o cerere care are un conținut nou decât cele formulate în fond, instanța de control judiciar, în aplicarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., critica a fost respinsă. S-a apreciat ca fiind nefondată și critica apelantului vizând obligarea sa la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune. În acest context, s-a arătat că potrivit antecontractului de vânzare cumpărare, promitentul vânzător s-a obligat să obțină toate actele necesare vânzării (autorizație de construire, proces verbal de recepția construcției, dosar cadastral, certificat de atestare fiscală pe teren și construcție și extras de carte funciară) și să se prezinte la Biroul Notarului Public pentru a încheia contractul de vânzare cumpărare în forma autentică până la data de 17 iulie 2009. Astfel, s-a reținut că potrivit adresei din 06 octombrie 2008 emisă de Primăria Orașului Pantelimon, ca răspuns la cererea înregistrată sub același număr în data de 08 mai 2008, s-a comunicat pârâtului avizul favorabil privind intrarea în legalitate a locuinței P+1 și utilități, la adresa din str. Ștrandului.

La data de 11 septembrie 2008, a fost emis referatul privind verificarea de calitate la cerința A, rezistența și stabilitatea, de către un verificator atestat, urmare a prezentării proiectului pentru verificare în septembrie 2008. La data de 05 octombrie 2008, a fost întocmit Referatul privind verificarea de calitate la cerințele proiectului reprezentat de documentația pentru intrarea în legalitate a locuinței P+1 etaj+M întocmit de un verificator tehnic atestat M.L.P.T.L., data prezentării proiectului pentru verificare fiind 04 octombrie 2008. Astfel cum a reținut și prima instanță, din actele existente la dosar, a rezultat că pârâtul-reclamant a solicitat la data de 28 ianuarie 2009, Primăriei Orașului Pantelimon emiterea unui certificat de urbanism pentru imobilul ce vizează obiectul litigiului, acesta fiind obținut la data de 23 martie 2009. Certificatul de urbanism a fost emis putând a fi utilizat pentru obținerea autorizației de construire necesară în vederea intrării în legalitate a 5 locuințe și a întocmirii P.U.D.-ului (potrivit mențiunilor înscrise pe verso-ul acestui certificat), printre care se număra și locuința ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat.

La data de 30 aprilie 2009, între pârât și SC R.E.R.S. SRL s-a încheiat contractul de prestări servicii de salubritate astfel cum s-a prevăzut în certificatul de urbanism, necesar obținerii autorizației de construire. Urmare a cererii din 27 mai 2009, a documentației depuse și a certificatului de urbanism sus-menționat, a fost emis Acordul de modificare a construcției existente de către Inspectoratul Teritorial în Construcții București Ilfov, acord care se referă la lucrările de intervenție solicitate în vederea obținerii autorizației de construire.

La data de 08 iulie 2009, pârâtul-reclamant a obținut autorizația de construire nr. 155 necesară pentru intrarea în legalitate a celor 5 locuințe, cererea fiind adresată de către pârât instituției statului competentă să emită acest act la data de 06 mai 2009. La data de 29 martie 2010, proiectantul angajat a întocmit un referat cu punctul său de vedere privind intrarea în legalitate a celor 5 locuințe pentru care s-a solicitat eliberarea autorizației de construire (din care făcea parte și imobilul promis spre vânzare de către pârât), recomandând admiterea recepției. La data de 01 aprilie 2010, s-a încheiat procesul-verbal de recepție. În consecință, instanța de apel a constatat că apelantul-pârât a obținut actele necesare emiterii autorizației de construire, precum și această autorizație anterior datei până la care trebuia încheiat contractul în forma autentică, respectiv 17 iulie 2009, recepția lucrării efectuându-se însă după această dată.

În calea de atac a apelului a fost depus extrasul de carte funciară pentru imobilul în litigiu, urmare cererii adresate de către pârât la data de 30 mai 2011 (fila 136 apel). S-a reținut, însă, că apelantul pârât nu a făcut dovada deținerii până la această dată a certificatului de atestare fiscală pentru terenul și construcția menționate în acest antecontract, necesar pentru încheierea contractului în forma autentică și la a cărei obținere s-a obligat prin antecontract. Apelantul a recunoscut neîncadrarea sa în această obligație de deținere a tuturor actelor prevăzute în antecontract pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare până la data de 17 iulie 2009, însă a transferat această culpă în sarcina instituțiilor abilitate să emită aceste acte.

Or, simpla susținere fără a fi dovedită, conform art. 1169 C. civ., nu poate convinge instanța în sensul că apelantul pârât a depus toate diligentele pentru a-și onora toate obligațiile în termenul stabilit, cu atât mai mult cu cât nu se poate explica de ce până la această dată apelantul pârât nu a făcut dovada deținerii certificatului de atestare fiscală, precum și faptului că extrasul de carte funciară a fost depus doar în faza soluționării apelului. De altfel, apelantul pârât a susținut că este comerciant și că în această activitate a sa este inclusă și vânzarea-cumpărarea de imobile în sensul celor din prezenta cauză, ceea ce denotă cunoașterea de către acesta a condițiilor și termenelor în care pot fi procurate actele administrative necesare pentru o astfel de operațiune, astfel că încă o dată în plus se dovedește că pârâtul în cunoștință de cauză a înscris termenii și condițiile din antecontractul de vânzare cumpărare ce face obiectul litigiului.

Mai mult, chiar martorul propus de către apelant în apel a susținut că, în aprecierea sa lucrările propuse de către promitenții cumpărători au temporizat obținerea actelor, ceea ce exclude culpa autorităților emitente. Potrivit declarației aceluiași martor propus de apelant, modificările cerute de promitenții cumpărători s-au executat pe o perioadă de 4-6 luni, pentru ca același martor, în cuprinsul aceleiași declarații, să arate că aceste modificări s-au executat pe parcursul unui an. Cum diferența de timp este destul de mare, martorul contrazicându-se cu privire la acest interval, instanța de apel a înlăturat declarația acestuia în ceea ce privește perioada de timp în care s-au efectuat aceste modificări.

Din declarația martorului propus de intimata reclamantă audiată în calea dea atac a apelului, s-a reținut că aceste modificări s-au făcut pe parcursul a două luni și jumătate și nu au fost de natură să determine întârzieri în perfectarea actelor, celălalt martor propus de intimatul reclamant neoferind date în legătură cu acest aspect, potrivit declarației acestuia, nu a cunoscut de ce nu s-a putut perfecta contractul. Constatând culpa apelantului pârât în neobținerea tuturor actelor menționate în antecontract până la această dată, deși acestea trebuiau deținute de către acesta până cel mai târziu la data de 17 iulie 2009, având în vedere, totodată, că apelantul pârât nu a susținut vreo culpă a intimaților reclamanți în cuprinsul cererilor adresate primei instanțe, ci doar în calea de atac a apelului, ceea ce reprezintă o cerere nouă, în sensul dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., care nu poate fi primită, instanța de apel a apreciat că instanța de fond în mod corect a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare certificat din 29 iulie 2008 de avocat R.A., din culpa pârâtului și a obligat pe acesta la restituirea către reclamanții pârâți a sumei de 90.000 euro reprezentând avans, precum și la plata sumei de 20.000 euro reprezentând daune potrivit termenilor contractuali. Nu a putut fi primită susținerea apelantului în sensul că în antecontractul de vânzare cumpărare a fost înscrisă clauza penală în sensul că va suporta dauna de 20.000 euro doar pentru situația în care pârâtul putea să obțină actele necesare în termenul convenit însă nu procedat în acest mod, întrucât nu mai dorea să încheie contractul de vânzare cumpărare, din interpretarea termenilor înscriși în antecontract nerezultând această interpretare.

Argumentul apelantului în sensul că situația invocată își găsește aplicabilitate motivat de faptul că promitenții cumpărători aveau posesia construcției nu poate fi primit întrucât prin antecontract nu s-a prevăzut ca aceștia să locuiască în imobil de la data perfectării construcției, acest fapt nefiind nici posibil dat fiind stadiul lucrărilor, reclamanții mutându-se în imobil la abia la începutul lunii decembrie 2008, aspect recunoscut de intimata reclamantă la interogatoriul luat de către partea adversă, reținut în considerentele instanței de fond și necontestat de către apelant. Instanța de apel a considerat ca fiind fondată critica vizând plata sumei de 24.000 euro sumă ce a fost plătită de către intimații-reclamanți pentru lucrările efectuate la imobil.

S-a constatat că potrivit antecontractului de vânzare cumpărare, pârâtul a fost reprezentat la încheierea contractului de către fiul său, T.B., acesta fiind mandatat prin procura autentificată din 13 decembrie 2005 de B.N.P. F.D. (fila 148 dosar apel) doar pentru a-l reprezenta la organele competente pentru lotizarea terenului în suprafață de 6.191,89 mp, situat în Comuna Pantelimon, sat Cernica, județul Ilfov, obținerii acordului unic, autorizației de construire și certificatului de urbanism. Totodată, prin această procură a fost mandatat T.B. să se prezinte la Primăria Comunei Pantelimon, Administrația Financiară la O.J.C.G.C., la Biroul Notarial pentru perfectarea actului de lotizare, va face cererile și declarațiile necesare, va prezenta înscrisurile doveditoare, va da relațiile cerute, va achita taxele aferente și va semna în numele său și pentru mandant oriunde va fi nevoie, în limitele acestui mandat.

Din analiza acestei procuri, instanța de apel nu a putut reține mandatarea numitului T.B. de către apelantul pârât de a încasa sume de bani în numele acestuia pentru efectuarea unor lucrări de construcție, de modernizare a construcției ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare. S-a apreciat că reclamanții au dat dovadă de lipsă de diligentă în cunoașterea calității persoanei cu care au convenit pentru efectuarea unor lucrări la construcția în litigiu, aceștia putând printr-o simplă solicitare făcută pârâtului sau chiar a mandatarului din antecontract să cunoască conținutul acestei procuri.

Cu privire la suma de 24.000 euro, s-a reținut că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la restituirea acesteia, motivat de faptul că a fost înaintată pentru executarea lucrărilor aferente imobilului, acest petit ca și celelalte fiind întemeiate pe dispoziții care reglementează aspecte contractuale, art. 943, art. 969, art. 1020 și următoarele C. civ., art. 1294 și următoarele C. civ. Or, prin antecontractul de vânzare cumpărare, s-a prevăzut ca stadiul finisărilor la predarea primirea construcției trebuie să fie cel prevăzut în Anexa 1, parte integrantă a promisiunii de vânzare, fără ca promitenții cumpărători să fie obligați să avanseze sume de bani pentru efectuarea acestor lucrări.

Din analiza acestei Anexe, instanța de apel a constatat că părțile s-au înțeles cu privire anumite finisaje pe care trebuie să le aibă construcția, constând în gresie, faianță, parchet, uși, balustradă, calorifere, ușa de garaj, tencuială exterioară, centrala termică, fundația de gard. Totodată, s-a prevăzut că la predarea primirea construcției, stadiul finisărilor nu se vor avea în vedere obiectele sanitare, obiectele electrice, panourile gardului și poarta de intrare. Din analiza chiar a actului de sesizare al instanței, a rezultat că reclamanții au recunoscut că au avansat suma de 24.000 euro pentru efectuare lucrări, dovadă fiind și consemnările din procesul-verbal din 30 iulie 2008 (fila 11 dosar fond).

Cum aceste cheltuieli nu au fost efectuate în temeiul unui contract, față de faptul că acțiunea a fost întemeiată doar pe dispoziții contractuale, fără a exista vreun temei al acțiunii de îmbogățire fără just temei, curtea a apreciat că apelantul nu poate fi obligat la restituirea acestei sume în acest cadru procesual. În acest sens, având în vedere incidența art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de control judiciar a constatat aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la dispozițiile contractuale la situația de fapt reținută. În consecință, față de considerentele de fapt și de drept reținute în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost admis, a fost schimbată în parte sentința civilă în sensul că a fost înlăturat din dispozitivul acesteia obligația pârâtului-reclamant de a plăti către reclamanții-pârâți suma de 24.000 euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile.

Au fost obligați intimații-reclamanți plata sumei de 2.550 lei cheltuieli de judecată, în raport de împrejurarea că apelantul-pârât a solicitat cheltuieli de judecată numai în ceea ce privește onorariul de avocat, dar și faptul că pretențiile apelantului au fost găsite numai în parte fondate, acest cuantum al cheltuielilor fiind apreciat ca fiind rezonabil, față de problemele de drept dezlegate, miza procesului pentru părți, munca prestată de avocat și, totodată, necesar având drept scop susținerea și apărarea apelantului în procesul pendinte față de pretențiile intimaților. Totodată, a fost respinsă cererea intimatei-reclamante A.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că această parte a căzut în pretenții prin admiterea apelului părții adverse.

În termen legal, împotriva acestei decizii atât reclamantul S.E. și reclamanta A.L., cât și pârâtul T.W. au declarat recurs. Recurentul-reclamant S.E. a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civila atacate, cu consecința respingerii apelului și menținerea sentinței primei instanțe ca temeinică și legală. Recurenta-reclamantă A.L. a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a Deciziei civile nr. 221/ A din 03 mai 2012 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a lll-a civila și pentru cauze cu minori și de familie, și rejudecând, să se dispună respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de apelantul-intimat T.W. și menținerea în totalitate a dispozițiilor sentinței civile nr. 652 pronunțată la data de 13 aprilie 2011 de Tribunalul București, secția a lll-a civilă.

A solicitat, totodată, obligarea aplelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat. Recurentul-pârât T.W. a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul de a admite apelul, schimbarea în parte a hotărârii de la fondul cauzei, în sensul obligării pârâtului de a achita doar suma de 90.000 euro ce reprezintă avansul primit de la intimații reclamanți, cu cheltuieli de judecată. În argumentarea recursului, reclamantul S.E. susține, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod eronat împrejurarea că T.B. a acționat în nume propriu și nu în calitate de mandatar, iar în privința lipsei diligentei, susține că aceasta nu poate fi reținută dat fiind faptul că fiul mandantului a încheiat actele în baza aceleași procuri.

Apreciază că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a temeiului de drept, considerând în baza art. 129 alin. (1) C. proc. civ. că neîntemeierea acțiunii și pe îmbogățirea fără just temei duce la inadmisibilitatea acestui capăt de cerere. În opinia recurentului-reclamant, în cauză, izvorul obligațional îl reprezintă antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, plata sumei de 24.000 euro fiind solicitată de către apelantul-pârât prin mandatar tocmai pentru a se putea aduce la îndeplinire obiectul actului menționat. Conchizând, reclamantul susține că instanța a stabilit în mod eronat situația de fapt și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale și a principiilor invocate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă A.L. critică decizia atacată pentru nelegalitate din perspeciva motivelor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Susține, în esență, în referire la plata sumei de 24.000 euro, că instanța în mod incorect a reținut critica intimatului-pârât ca fiind fondată având în vedere împrejurările semnării antecontractului, faptul că niciuna dintre părți nu a contestat existenta procurii dată pe numele T.B.' Referitor la recursul declarat de pârâtul T.W., în dezvoltarea motivului instituit de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține, în esență, că au fost nesocotite atât dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., cât și dispozițiile art. 295 și 297 C. proc. civ. Apreciază că instanța de apel a interpretat, în mod nelegal, clauza penală, analizând actul împotriva principiilor de interpretare prevăzute de dispozițiile art. 977-985 C. civ. Totodată, consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii în referire la art. 1298 C. civ. și la dispozițiile Legii nr. 7/1996 privind cartea funciară. În ceea ce privește criticile de recurs subsumate pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., în opinia recurentului-pârât, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că, din rea credință, nu a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare la termenul stipulat în contract. Sub acest aspect, pârâtul a menționat că a încercat în mod repetat și continuu să întocmească toate actele necesare încheierii contractului în formă autentică, dar din diferite motive, independente de voința sa acest lucru nu a fost posibil în termenul trecut în contract.

Recurenta-reclamantă A.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului pârâtului, ca nefondat. Recursul declarat de reclamantul S.E.: Cum problema timbrajului este prioritară oricărei excepții, cereri sau motive de casare, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, și la dispozițiile art. 3021 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru", a luat în examinare excepția netimbrării cererii de recurs formulată de reclamantul S.E.

și a reținut: Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate, atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 9 din Ordonanța din 1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau ca insuficient timbrată.

Recurentui-reclamant S.E. a fost legal citat pentru termenul de astăzi, 27 martie 2013, cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 1.899,9 lei și 5 lei timbru judiciar (fila 32 dosar recurs), dar acesta, nu și-a îndeplinit obligația legală a timbrării recursului. Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurentul nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de judecată din 27 martie 2013, când procedura a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii și ale art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 și să dispună anularea recursului declarat de reclamantul S.E., ca netimbrat. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A.L. și de pârâtul T.W. sunt nefondate pentru considerentele care succed. Recursul declarat de reclamanta A.L. Criticile recurentei-reclamante vizează înlăturarea din dispozitivul sentinței apelate a obligației pârâtului T.W. de a plăti reclamanților suma de 24.000 euro, ca urmare a admiterii apelului declarat de pârât. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Din considerentele Deciziei civile nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rezultă cu evidență că instanța de control judiciar a analizat motivele invocate de către pârâtul T.W. și a admis motivat critica referitoare la plata sumei de 24.000 euro, pe baza înscrisurilor și probatoriilor administrate. Se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă.

Criticile recurentei-reclamante pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, în raport de voința părților litigante, conform clauzele contractuale agreate de către acestea. Amplu argumentat și bine motivat, contrar susținerilor recurentei-reclamante, a fost lămurit și corect reținut faptul că la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008 numitul T.B.

a acționat în calitate de mandatar al pârâtului T.W. (fila 4 dosar de fond), în convenție nefiind menționată și împrejurarea că T.B. a primit suma de 24.000 euro în calitate de mandatar al pârâtului, motiv pentru care, s-a apreciat cu justețe că suma respectivă nu trebuie restituită de către pârâtul T.W. În raport de această împrejurare, susținerile recurentei în sensul că nu a existat mandatarea numitului T.B., fiul intimatului-pârât, pentru încheierea vreunui act de administrare a imobilului în discuție, respectiv nici pentru încheierea antecontractului în discuție, sunt lipsite de justificare. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, soluția instanței de apel fiind egală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei, aspect ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie („se impune ca instanța să aibă în vedere susținerile noastre coroborate cu probatoriul administrat în cauză"), care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc.

civ. Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamanți sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a legii, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în ce constă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății în înțelesul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. și nici nu a demonstrat vreuna dintre cele două ipoteze reglementate de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv că hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În consecință, constatând că nu se verifică motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A.L. împotriva Deciziei civile nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Recursul declarat de pârâtul T.W.: Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel s-a pronunțat în raport de voința reală a părților, cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ., fiind nefondate criticile recurentului sub aspectul instituit de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Este de necontestat că între părțile litigante a fost încheiat, în condițiile art. 969 C. civ., antecontractul de vânzare-cumpărare certificat din 29 iulie 2008, prin care, pârâtul-reclamant, în calitate de promitent-vânzător, s-a obligat să vândă reclamanților-pârâți, în cote egale, imobilul „Lotul nr. 4 situat în Pantelimon, județul Ilfov, compus din teren intravilan în suprafață de 360 mp din acte și 400 mp din măsurători și construcția P+1+M edificată pe acesta, aflată în curs de finalizare, suprafața desfășurată fiind de 300 mp plus garaj, iar stadiul finisărilor la predarea-primirea construcției fiind cel prevăzut în Anexa 1, parte integrantă a promisiunii de vânzare-cumpărare". S-a stipulat în antecontract că această construcție, nefiind intabulată, este în curs de autorizare.

Totodată, în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat s-a prevăzut că, în situația în care oricare dintre părți, cu rea-credință, nu încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică în termenul stabilit sau va încălca vreuna dintre obligațiile asumate prin acest antecontract, va plăti suma de 20.000 euro cu titlu de daune (fila 6 dosar de fond). Schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se mai poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurentul-pârât, aceasta nemaifiind posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/200 și pct. 10 al art. 304 C. proc. civ.

prin dispozițiile Legii nr. 219/2005 și nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea sau interpretarea greșită a unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a „legii părților". Interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente prin raportare la clauzele contractuale, instanța de apel în mod corect a menținut dispozițiile instanței de fond vizând obligarea pârâtului și la plata sumei de 20.000 euro reprezentând daune potrivit termenilor contractuali, constatând culpa acestuia în neobtinerea tuturor actelor menționate în antecontract, deși acestea trebuiau deținute de către pârât până cel târziu la data de 17 septembrie 2009, acte necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și la a cărei obținere s-a obligat prin antecontract.

Reiterând susținerile din apel, recurentul-pârât se prevalează de faptul că în antecontractul încheiat a fost înscrisă clauza penală conform căreia va suporta daune de 20.000 euro doar pentru situația în care putea să obțină actele necesare în termenul convenit, dar nu proceda în acest sens, arătând, totodată, că s-a preocupat în mod constant de procurarea actelor necesare încheierii contractului în formă autentică, or din interpretarea termenilor înscriși în antecontract nu se poate reține această interpretare, aspect ce a fost reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

Instanța de apel, suverană în aprecierea și interpretarea probelor administrate în cauză, a reținut cu justețe că simpla susținere fără a fi dovedită, conform art. 1169 C. civ., nu poate convinge instanța în sensul că pârâtul ar fi depus toate diligentele pentru a-și onora obligațiile contractuale în termenul stabilit, nu poate explica de ce pârâtul nu a făcut dovada deținerii certificatului de atestare fiscală, precum și faptul că extrasul de carte funciară a fost depus abia în faza soluționăriin apelului. Culpa pârâtului în neonorarea obligațiilor asumate în termenul stabilit nu poate fi transferată în sarcina instituțiilor abilitate să emită actele necesare perfectării contractului, iar procedura descrisă de recurent, în raport de prevederile Legii nr. 7/199 privind cartea funciară nu are relevanță, în condițiile în care, în speță, a rezultat cu evidență neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor contractuale asumate.

Totodată, culpa recurentului în neonorarea obligațiilor asumate în baza antecontractului încheiat nu poate fi înlăturată de împrejurarea că promitenții cumpărători aveau posesia construcției, că aceștia „au locuit aproximativ încă un an de la expirarea termenului contractual și încă 3 luni de la când au anunțat că înțeleg să rezoluționeze antecontractul de vânzare-cumpărare", întrucât, astfel cum în mod legal a reținut și instanța de apel, prin antecontract încheiat nu s-a prevăzut ca reclamanții să locuiască în imobil de la data perfectării construcției, acest fapt nefiind nici posibil dat fiind stadiul lucrărilor, iar aspectele de netemeinicie invocate de recurent exced controlului de legalitate al instanței de recurs.

Astfel, sunt nefondate criticile recurentului vizând încălcarea, respectiv „nesocotirea" dispozițiilor art. 977, art. 979, art. 982, art. 1298 C. civ., iar ipoteza lansată de pârât în calea de atac a recursului în sensul că „în oricare dintre situații, chiar și în cazul apariției unei forțe majore" trebuia să suporte clauza penală, nu are nicio justificare, câtă vreme o atare împrejurare nici nu s-a pus în discuție. În cauză, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care, instanța de apel a verificat, cu respectarea textului legal menționat, aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantul-pârât a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de reclamanți.

Prin urmare, instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-pârât, a avut în vedere apărările reclamanților, respectând prevederile art. 129 C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns în totalitate voinței pârâtului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate. Așa fiind, Înalta Curte constată că nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de argumentele evocate, în aplicarea prevederilor art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârâtul T.W. împotriva Deciziei civile nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva Deciziei civile nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca netimbrat. Respinge recursurile declarate de reclamanta A.L. și de pârâtul T.W. împotriva Deciziei civile nr. 221/ A din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2013.