ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1738/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2013, la 14.02.2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligației de consemnare a sumei de 4.742.576,50 RON la dispoziția executorului judecătoresc B.E.J. D., conform adreselor de poprire din 12.04.2011 și 13.04.2011, și ca urmare a întârzierii executării sentinței nr. 18228 din 21.10.2011 a Judecătoriei sectorului 1 București, de validare a popririi, rămase definitivă prin Decizia nr. 692/A din 16.08.2012 a Tribunalului București, pusă în executare în Dosarul nr. x/2012 al aceluiași B.E.J., despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 220.000 euro.

La 3.10.2013, reclamanții au depus o precizare a acțiunii, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 542.515 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând dobânda legală pentru neplata sumei de 4.742.576,5 RON, aferente perioadei 14.04.2011-14.03.2013, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 542.515 RON, începând cu 15.03.2013 și până la data plății efective, sumă evaluată până la acel moment ca fiind de 16.689 RON.

Prin sentința civilă nr. 1756 din 09.10.2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la dispozițiile art. 371

1

și art. 723

1

C. proc. civ., că este competentă instanța de executare conform art. 403 din același cod.

Prin sentința civilă nr. 2419 din 14.02.2014, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a trimis cauza Curții de Apel București, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 31/F din 19.03.2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, are ca obiect despăgubiri întemeiate pe dreptul comun, iar valoarea obiectului cererii depășește 500.000 RON, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub același număr, instanța dispunând, la 1.10.2014, rectificarea citativului din dosar și a sistemului ECRIS, în sensul menționării, în calitate de pârâtă, a S.C. E. S.A., față de cererea de lărgire a cadrului procesual, formulată de avocatul reclamantei B., și de divizarea pârâtei S.C. C. S.A., patrimoniul acesteia fiind preluat în patrimoniul noii pârâte.

Prin sentința civilă nr. 1631 din 03.12.2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A., reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 341/A din 23.06.2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți în contradictoriu cu S.C. S. S.A. (fostă S.C. C. S.A.) și S.C. E. S.A., a anulat sentința civilă atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Curtea de Apel a reținut că soluția care asigură un just echilibru între interesele părților implicate și realizează o transpunere în plan procesual a dispozițiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este aceea ca toate societățile participante la divizare să participe la proces și în faza judecății, în calitate de pârâte, iar, în cazul admiterii acțiunii, obligația să fie stabilită în sarcina societății căreia i-a fost repartizată prin divizare și, în subsidiar și în limita prevăzută de lege, în sarcina și a celorlalte societăți participante la divizare. Din această perspectivă, se impune menținerea, în cauză, și a S.C. C. S.A., a cărei actuală denumire este S.C. S. S.A. Prin urmare, nu este vorba despre o simplă neîndeplinire a procedurii de citare a acestei societăți, ci negarea de către instanță a calității procesuale pasive a unei părți chemate în judecată de către reclamanți.

Împotriva deciziei mai sus menționate au formulat recurs S.C. S. S.A. și S.C. E. S.A., recursuri soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 2576 din 18.11.2015, în sensul respingerii ca nefondate.

În rejudecarea fondului cauzei, prin sentința civilă nr. 1475 din 17.11.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și i-a obligat pe reclamanți la plata sumei de 6.000 RON către pârâta S.C. E. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat-parțial).

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, astfel că, față de momentul săvârșirii presupusei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și, implicit, al nașterii obligației pârâtelor - începând cu data de 14.04.2011 - raportul juridic dintre părți este guvernat de dispozițiile C. civ. din 1864.

Raportat la dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., instanța a apreciat că, deși reclamanților le incumba proba îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, aceștia nu au reușit să facă dovada faptei ilicite, în lipsa căreia nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtelor.

Suma solicitată de reclamanți cu titlu de despăgubiri reprezintă consecința întârzierii executării hotărârii de validare a popririi, prin formularea cererii de suspendare a executării silite a sentinței civile nr. 18228 din 21.10.2011 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, rămase definitivă; însă, caracterul culpabil al conduitei pârâtelor nu reiese din însăși formularea unei cereri de suspendare a executării silite a unei hotărâri judecătorești, cu atât mai mult cu cât aceasta este un demers procesual legal pentru care a optat partea interesată.

Nu se poate face abstracție de realitatea juridică rezultată în urma sentinței civile nr. 18228 din 21.10.2011, prin care a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de reclamanții A. și B. și s-a dispus obligarea terțului poprit S.C. C. S.A. la plata, către creditori (reclamanții din prezenta cauză), a sumei de 4.742.576,50 RON, datorate inițial debitoarei S.C. G. S.R.L. Prin Decizia civilă nr. 692/A din 16.08.2012, Tribunalul București a respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.A., hotărârea primei instanțe rămânând definitivă și susceptibilă de executare.

În baza dispozițiilor legale ce îi confereau acest drept, S.C. C. S.A. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 692/A din 16.08.2012 și a solicitat suspendarea executării silite, cerere încuviințată de instanța de recurs, cu caracter provizoriu, până la soluționarea recursului.

Or, efectul admiterii de către instanță a cererii de suspendare a executării silite formulate de S.C. C. S.A. nu poate fi interpretat ca fiind o faptă ilicită a terțului poprit, cât timp obligația sa de plată a sumei de bani sus-indicate s-a născut, în temeiul art. 456 C. proc. civ., încă de la 13.04.2011, în sensul de a consemna suma existentă în acel moment în contul debitoarei la dispoziția executorului judecătoresc D., în Dosarul nr. x/2010.

Singura sancțiune ce intervine pentru nerespectarea obligațiilor ce incumbă terțului poprit în derularea procedurii execuționale pentru recuperarea creanței reclamanților este validarea popririi, conform dispozițiilor art. 460 C. proc. civ., soluție adoptată de instanță și intrată în puterea lucrului judecat.

Deși, prin Decizia nr. 206 din 31.01.2013 a Curții de Apel București, a fost respins recursul împotriva Deciziei civile nr. 692/A din 16.08.2012 pronunțate de Tribunalul București, iar, la 13.02.2013, S.C. C. S.A. a executat obligația de plată a sumei stabilite prin hotărârea de validare a popririi, răspunderea civilă delictuală a pârâtelor nu poate fi antrenată nici sub aspectul refuzului de a-și îndeplini obligația de consemnare a sumei de bani poprite prin adresa emisă de B.E.J. D., întrucât sancțiunea legală, în acest caz, este însăși validarea popririi și nici sub aspectul formulării unei cereri de suspendare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 18228 din 21.10.2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, cât timp partea a apelat cu bună credință, în lipsă de dovadă contrară, la remediul procesual legal pentru a-și valorifica propriile pretenții.

În plus, terțul poprit s-a conformat dispozițiilor instanței prin care a fost validată poprirea, astfel că și-a îndeplinit obligația de a face, menționată în sentința civilă nr. 18228 din 21.10.2011 a Judecătoriei sectorului 1 București, cu precizarea că sesizarea oricărei conduite abuzive în cursul executării silite, în procedura validării popririi, putea fi sancționată cu aplicarea unei amenzi judiciare, în sensul art. 460 alin. (2) C. proc. civ., dacă terțul poprit ar fi refuzat, cu rea-credință, îndeplinirea obligațiilor sale.

Totodată, între terțul poprit S.C. C. S.A. și creditorii reclamanți A. și B. nu există raporturi juridice contractuale, așa încât nu există identitate între terțul poprit și debitorul reclamanților, pentru ca obligația de plată, către creditori, a sumei de 4.742.576,50 RON, datorate inițial debitoarei S.C. G. S.R.L., conform adreselor de poprire din 12.04.2011 și 13.04.2011, să fie susceptibilă de dobânzi în sensul art. 1088 C. civ.

Față de aspectele relevate anterior, instanța a constatat că reclamanții nu au făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtelor, care să le angajeze răspunderea civilă în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Raportat la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., întrucât reclamanții au căzut în pretenții prin pierderea procesului, Tribunalul i-a obligat, în solidar, la plata sumei de 6.000 de RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat (parțial) către pârâta S.C. E. S.A., potrivit chitanțelor atașate dosarului, apreciind că, față de complexitatea relativ redusă a cauzei, de apărările formulate în cuprinsul cererilor din dosar, precum și de probele specifice administrate, suma este justificată și proporțională cu activitatea apărătorului ales de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin Decizia nr. 462/A din 22.05.2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții reclamanți, a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, a obligat, în principal, pe pârâta S.C. E. S.A. și, în subsidiar (pentru cazul în care nu se va putea obține realizarea creanței de la S.C. E. S.A.), pe pârâta F. la plata, către reclamanți, a sumei de 603.358 RON cu titlu de despăgubiri.

Au fost obligate pârâtele (în aceeași ordine ca și în cazul obligației de despăgubire) să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum total de 21.278,96 RON.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a considerat că pretențiile formulate de reclamanți prin acțiunea pendinte au fost grefate pe o conduită a S.C. C. S.A., pârâta inițială, pe care aceștia au considerat-o ilicită, conduită descrisă prin cererea de chemare în judecată ca având două componente.

Astfel, prima componentă a faptei ilicite imputate pârâtei a fost descrisă ca fiind reprezentată de refuzul de a se conforma măsurii de executare silită prin poprire, ce i-a fost comunicată de executorul judecătoresc prin adrese emise la 12.04.2011 și 13.04.2011, în cadrul procedurii de executare silită pornite de reclamanții-creditori, în baza filei CEC seria x nr. x, refuz ce a fost manifestat în condițiile în care exista, în contul debitorului poprit, o sumă semnificativă, care ar fi putut fi executată; cea de-a doua componentă a faptei ilicite a fost descrisă ca fiind reprezentată de refuzul unității bancare pârâte de a se conforma hotărârii judecătorești de validare a popririi la momentul la care aceasta a rămas definitivă prin respingerea apelului.

Prima instanță a respins pretențiile formulate, apreciind că faptele astfel descrise nu au caracter ilicit și, ca atare, nu sunt de natură a conduce la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor (succesoare în drepturile și obligațiile fostei S.C. C. S.A.).

Concluzia instanței fondului este incorectă, bazându-se pe o interpretare eronată a prevederilor art. 460 C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

(2) Instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desființarea popririi. Terțul poprit, care, cu rea-credință, a refuzat să-și îndeplinească obligațiile privind efectuarea popririi, va putea fi amendat, prin aceeași hotărâre, cu o sumă cuprinsă între 200 RON și 1.000 RON.

(3) Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadență, cât și pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-și efectele numai la data când sumele devin scadente.

(4) După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu".

Din economia normei juridice enunțate reiese că validarea popririi reprezintă o pârghie procedurală menită să asigure creditorului urmăritor finalizarea executării silite pe care a inițiat-o și în care este implicată o persoană ce este un terț față de titlul executoriu.

Altfel spus, validarea popririi reprezintă un mijloc de constrângere pe care legiuitorul l-a pus la dispoziția creditorului urmăritor spre a-i acorda acestuia posibilitatea de a înlătura pasivitatea ce ar putea fi manifestată de terțul poprit în privința îndeplinirii obligației de a indisponibiliza sumele urmărite și a le remite creditorului.

Astfel fiind, nu există vreun temei spre a se reține că validarea popririi reprezintă o sancțiune aplicată terțului poprit și, cu atât mai mult, nu există temei spre a se aprecia că pronunțarea unei hotărâri de validare a popririi ar epuiza efectele negative ce s-au produs în patrimoniul creditorului urmăritor prin refuzul terțului poprit de a se conforma măsurii popririi.

Reglementarea posibilității instanței de a aplica terțului poprit o amendă în situațiile în care refuzul acestuia de a-și îndeplini obligațiile specifice reprezintă o manifestări de rea-credință apare ca un mijloc de constrângere menit să înlăture refuzul astfel manifestat. Chiar dacă are valențele unei sancțiuni procedurale, scopul amenzii este acela de a determina încetarea conduitei (pasivității) culpabile astfel manifestate de terțul poprit, iar, în condițiile în care legea nu instituie vreo limitare în ceea ce privește remedierea tuturor efectelor negative produse prin respectiva conduită, pretențiile formulate de creditorul urmăritor relativ la repararea prejudiciului cauzat prin conduita terțului poprit nu pot fi respinse ca unele lipsite de fundament.

Terțului poprit îi revin obligații specifice procedurii de poprire, obligații care sunt stabilite explicit prin art. 456 C. proc. civ., în sensul că:

(1) "În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. (1);

b) să plătească direct creditorului suma reținută și cuvenită acestuia, în cazul popririlor prevăzute de art. 453 alin. (2). La cererea creditorului, suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reședința indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.

(2) Dacă sunt înființate mai multe popriri, terțul poprit va proceda potrivit alin. (1), comunicând, după caz, executorului ori creditorilor arătați la lit. a) și b) din același alineat, numele și adresa celorlalți creditori, precum și sumele poprite de fiecare în parte."

În lumina prevederilor art. 456 coroborat cu art. 460 C. proc. civ., parcurgerea procedurii judiciare de validare a popririi și pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a admis o cerere cu acest obiect dovedesc, fără echivoc, săvârșirea de către terțul poprit a unei conduite/fapte contrare legii - deci, ilicite - pentru că, printr-o astfel de hotărâre, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, refuzul acestuia din urmă de a-și îndeplini obligațiile legale care îi reveneau din momentul în care executorul judecătoresc i-a comunicat actul juridic ce se bucură de forța autorității publice, și anume adresa de înființare a popririi (conform art. 452 C. proc. civ.).

În raport de aceste considerente, se constată că prima instanță a apreciat, în mod eronat, că nu ar avea caracter ilicit fapta imputată pârâtelor chemate în judecată - de a nu se conforma măsurii popririi astfel cum a fost luată de executorul judecătoresc - pentru că s-a parcurs procedura judiciară de validare a acestei măsuri.

Din perspectiva celei de-a doua componente a conduitei pe care reclamanții apelanți au imputat-o ca având caracter ilicit, prima instanță a apreciat că nu poate fi astfel caracterizată respectiva conduită, deoarece, deși hotărârea de validare a popririi a rămas definitivă și a devenit executorie prin respingerea apelului, în etapa recursului promovat a fost luată măsura suspendării executării.

Această concluzie a instanței de fond nu poate fi privită ca fiind judicioasă în condițiile în care măsura judecătorească de suspendare a executării nu poate fi privită ca una care poate acoperi viciile conduitei adoptate de partea care a beneficiat de aceasta.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că, în concepția legii, măsurile de suspendare a executării ce pot fi dispuse în condițiile art. 300 raportat la art. 403 C. proc. civ. sunt condiționate de depunerea unei cauțiuni, iar rolul acestei cauțiuni este, potrivit art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ., de a servi reparării prejudiciilor care s-ar cauza prin măsura de suspendare. Având în vedere acest context legislativ relativ la luarea măsurii suspendării executării unei hotărâri judecătorești, concluzia care se desprinde este aceea că o astfel de măsură reprezintă o înlesnire ce se acordă recurentului debitor în ce privește aducerea la îndeplinire a obligației susceptibile de executare silită, înlesnire care constă numai în temporizarea procedurii de executare, iar nu și a eventualelor consecințe prejudiciabile care s-ar produce creditorului aceleași obligații prin amânarea executării (ca efect al suspendării).

Având în vedere aceste considerente, și în privința celei de-a doua componente a faptei imputate terțului poprit S.C. C. S.A. de către reclamanți se impune a se reține că a avut caracter contrar exigențelor legale ce rezidă din dispozițiile art. 460 raportat la art. 456 C. proc. civ., pentru că reprezintă o neconformare față de obligația de a remite creditorilor sumele care se aflau, la data înființării popririi, în contul debitorului urmărit.

În ce privește culpa băncii terț poprit, se constată că aceasta este cu certitudine dovedită prin soluțiile pronunțate în procedura de validare a popririi, pentru că aceste soluții - care se bucură de autoritate de lucru judecat - ilustrează, în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) C. proc. civ., faptul că respectivul terț poprit nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau pentru efectuarea popririi. Mai mult, aceste obligații nu au fost îndeplinite nici la data la care validarea de poprire a devenit definitivă (în august 2012), astfel cum se impunea conform art. 371

1

C. proc. civ., ci starea de pasivitate a terțului poprit s-a prelungit până în luna martie a anului 2013.

Totodată, prin sentința civilă nr. 18228/2011 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în procedura validării popririi, s-a constatat că "(…) creanța reintrată în patrimoniul terțului poprit nu putea fi opusă creditorilor urmăritori până la data de 14.04.2011, iar, pe de altă parte, terțul poprit nu a efectuat o urmărire silită proprie în temeiul legii speciale și, având în vedere că, încă de la data de 13.04.2011, terțul poprit avea obligația prevăzută de art. 456 C. proc. civ., de a consemna suma existentă în acel moment în contul debitoarei la dispoziția executorului judecătoresc, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 C. proc. civ., întrucât terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 456 alin. (1) C. proc. civ."

În ce privește prejudiciul cauzat reclamanților prin întârzierea efectuării popririi asupra disponibilităților bănești ale debitorului urmărit, se constată că și acesta este cert în condițiile în care, fiind vorba despre o sumă de bani, creditorii reclamanți au fost privați de posibilitatea de a dispune de ea (fie sub formă de investiții, fie sub formă de depozite bancare/plasamente financiare) pe întreaga perioadă cuprinsă între momentul înființării popririi - 13.04.2011 - și data la care terțul poprit și-a îndeplinit obligația de a le remite respectiva sumă.

Relativ la întinderea prejudiciului, Curtea a constatat că reclamanții au ales, drept criteriu de determinare, dobânda legală. Criteriul astfel ales apare ca fiind concordant cu prevederile art. 1088 C. civ., normă conform căreia "La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate".

Aplicarea acestei reglementări nu poate fi limitată la materia obligațiilor ce izvorăsc din convenții - astfel cum a apreciat instanța fondului -, de vreme ce textul de lege nu instituie vreo exceptare în ce privește aplicarea lui în materia neexecutării obligațiilor izvorâte din lege - cum este cazul celor specifice executării silite - și prejudiciile cauzate prin aceasta.

Pârâta intimată nu a contestat calculul făcut de reclamanți în privința întinderii despăgubirilor solicitate - chiar în condițiile în care instanța de apel a pus în discuție aspectul legat de modalitatea de determinare a sumelor solicitate -, astfel că va fi apreciată ca fiind corectă determinarea făcută de reclamanți.

În același sens, fiind vorba de o cuantificare ce are la bază criteriul dobânzii legale, sunt aplicabile prevederile art. 1 și 3 din O.G. nr. 13/2011, care prevăd că:

"Art. 1

(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.

(2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie.

(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

(4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare.

(5) Prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului.

Art. 3

(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.

(4) Nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica".

În raport de aceste reglementări și ținând seama că despăgubirile care se cuvin reclamanților se grefează pe neexecutarea unor obligații ce reveneau S.C. C. S.A., se constată că determinarea dobânzii trebuie făcută în condițiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 referitoare la dobânda penalizatoare.

Se constată că rata dobânzii de referință comunicată de B.N.R. a fost cuprinsă între 6,25% și 5,25% în perioada 14.04.2011 - 14.03.2013 (și anume: 6,25% din 14.04.2011 până în 2.11.2011; 6% din 03.11.2011 până în 05.01.2012; 5,75% din 06.01.2012 până la 02.02.2012; 5,5% din 03.02.2012 până la 29.03.2012; 5,25% din 30.03.2012 până la 14.03.2012), iar, la aceasta, se adaugă 4 puncte procentuale - conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 - pentru determinarea dobânzii penalizatoare.

Suma rezultată din aplicarea acestei dobânzi la suma (plătită cu întârziere) de 4.742.576,5 RON are un cuantum superior celui solicitat de reclamanți.

Reținând că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității și că reclamanții au solicitat ca terțul poprit să le plătească suma de 542.515 RON cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea plății în perioada 14.04.2011 - 14.03.2013, urmează a se acorda eficiență dreptului reclamat în coordonatele sumei astfel solicitate.

În ce privește despăgubirile solicitate cu titlu de dobândă legală ce reprezintă echivalentul despăgubirilor cuvenite pentru efectuarea cu întârziere a popririi, respectiv dobânda aferentă sumei de 542.515 RON, pentru perioada 14.03.2013 până la zi, reclamanții le-au cuantificat, inițial, la suma de 16.689 RON, iar, în etapa rejudecării în fond a pricinii, au indicat un alt cuantum al pretențiilor relativ la aceste despăgubiri, respectiv au pretins suma de 60.843 RON, afirmând că "până la data pronunțării din 10.11.2016, suma actualizată pe baza dobânzii de referință a BNR ar fi de 60.483 RON (având în vedere că dobânda de referință a tot scăzut)".

Verificând rata de referință a dobânzii comunicată de B.N.R. pentru perioada 14.03.2011 - 10.11.2016, se constată că nivelul acesteia a fost unul în scădere (de la 5,25% la 1,75%) în perioada de referință, iar, raportat la suma de 542.515 RON, rezultă o dobândă penalizatoare cu un cuantum superior celui reclamat cu titlu de despăgubire.

Ținând seama, și în acest caz, de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, Curtea a constatat eficiența dreptului reclamanților în limitele sumei solicitate.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că reclamanții au depus o singură cerere precizatoare în cursul procesului, respectiv cea din 03.10.2013, prin care au cuantificat pretențiile deduse judecății și au arătat că acestea sunt fundamentate pe prevederile art. 998-999 și art. 1088 C. civ., art. 456 - 460 C. proc. civ.. Totodată, au precizat că "(…) prejudiciul produs, acesta este egal cu dobânda legală pentru perioada în care am fost lipsiți de folosința banilor".

În condițiile în care nu există nicio altă cerere prin care reclamanții să fi extins obiectul pretențiilor deduse judecății, respectiv prin care să fi solicitat, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la despăgubiri pentru beneficiul realizat de aceasta ca urmare a schimbărilor de curs valutar ce au avut loc până la data plății sumei poprite, instanța de fond nu era învestită să analizeze o pretenție astfel fundamentată.

Actele de procedură prin care se poate realiza învestirea instanței și termenele în care pot fi îndeplinite asemenea acte sunt limitativ stabilite de normele procedurale, de esența acestora fiind împrejurarea că trebuie depuse până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului, în fața primei instanțe.

În acest context, referirea făcută de reclamanți, în cadrul concluziilor scrise, pe care le-au depus ulterior închiderii dezbaterilor, în etapa judecării cauzei în primă instanță nu avea aptitudinea de a determina învestirea instanței spre a analiza o atare pretenție și a se pronunța asupra ei.

În consecință, susținerea din finalul motivelor de apel referitoare la menționata " precizare " făcută prin actul de procedură aflat "la fila 90" - care reprezintă concluzii scrise asupra fondului - reprezintă o critică vădit nefondată adusă sentinței apelate, ea tinzând la învestirea directă a instanței de apel cu analiza acestei pretenții, cu nesocotirea exigențelor impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea a constatat caracterul fondat al apelului, dispunând, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea acestuia.

Constatând, în raport de considerentele expuse în precedent, că fapta imputată de reclamanți S.C. C. S.A. are caracter ilicit și că, prin aceasta, s-a produs reclamanților un prejudiciu în coordonatele analizate mai sus, a dispus, în conformitate cu prevederile art. 998 C. civ., obligarea unității bancare ce este succesoare în drepturile și obligațiile S.C. C. S.A., respectiv a S.C. E. S.A., la plata despăgubirilor în cuantum de 603.358 RON.

Prin Decizia nr. 341/A/2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că, urmare a procesului de divizare a S.C. C. S.A., obligațiile acesteia care fac obiect al unor litigii s-au transferat către E., în conformitate cu "Proiectul de divizare a C."

Pe de altă parte, s-a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) al acestui Proiect, a fost aprobată, la 29.03.2013, "divizarea S.C. C. S.A. prin desprinderea unei părți din patrimoniul S.C. C. S.A. și transferul acesteia către S.C. E. S.A."

Prin clauza înscrisă la art. 5.15 din același Proiect s-a stabilit că "Toate obligațiile și pretențiile Ate ce fac obiectul unor litigii vor fi transferate către E., astfel încât, în urma divizării, Ate nu va avea calitatea de reclamantă sau pârâtă sau altă parte la orice litigiu, arbitraj sau proceduri administrative care sunt în desfășurare, iminente sau pe rolul instanțelor, inițiate de, împotriva sau cu privire la aceasta, cu activele sale. Conducerea E. va îndeplini orice formalități de ordin juridic necesare pentru a confirma că E. este oficial recunoscută ca parte în orice astfel de litigii, arbitraje sau proceduri administrative, în locul Ate".

În raport de aceste clauze ale Proiectului de divizare, concluzia care se impune este aceea că pârâta E. a preluat, în integralitate, obligațiile patrimoniale legate de litigiile care se aflau în curs la data divizării, ceea ce înseamnă că a preluat și drepturile și obligațiile care fac obiectul litigiului pendinte.

Ca atare, obligația de plată a despăgubirilor revine pârâtei intimate S.C. E. S.A., în condițiile în care, în urma divizării, S.C. C. S.A. (care, ulterior, și-a schimbat denumirea în F.) nu a mai păstrat, în patrimoniu, vreo obligație ori vreun drept legat de pretențiile care au făcut obiect al litigiului pendinte.

Acordând eficiență dezlegărilor (menționate) date prin Decizia nr. 341/A din 23.06.2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie - decizie în raport de care a fost rejudecat fondul cauzei, prin sentința ce face obiect al prezentului apel - și, ținând seama de faptul că această hotărâre a intrat în puterea lucrului judecat, Curtea a reținut că pârâtei F. îi revine, în subsidiar - în situația în care reclamanții nu vor putea obține realizarea creanței de la S.C. E. S.A.. - obligația de a plăti aceste despăgubiri.

Reținând, față de soluția de admitere a apelului, că intimatele se află în poziția procesuală de părți căzute în pretenții, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a dispus obligarea lor la plata (în aceeași ordine în care operează obligația de plată a despăgubirilor) sumei de 16.201,67 RON reprezentând taxe judiciare de timbru achitate până la data pronunțării sentinței apelate și la plata sumei de 5.077,29 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată pentru apelul pendinte.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele S.C. E. S.A. și S.C. S. S.A., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de apel și menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de Tribunalul București, pentru următoarele motive:

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 460 C. proc. civ., art. 1088, precum și art. 998 și următoarele C. civ.

În primul rând, se impune a se sublinia că, în materia popririi, legea reglementează calea specială care să sancționeze neîndeplinirea obligației terțului poprit de consemnare a sumei de bani, chiar validarea popririi, din acest moment terțul poprit devine direct obligat față de creditor.

Validarea de poprire dă naștere la o cesiune de creanță, iar nu la o novație prin schimbare de debitor.

- existența unei fapte ilicite;

- existența unui prejudiciu;

- existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

- existența vinovăției (vinei celui care a cauzat prejudiciul).

Pentru a obține repararea prejudiciului pretins cauzat, în sistemul C. civ. român, persoana vătămată trebuie să dovedească existența tuturor acestor elemente.

În cauză, reclamanții nu au dovedit existența niciuneia dintre condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește condițiile în care se poate angaja răspunderea în temeiul art. 723

1

C. proc. civ., este necesar ca reclamanții să dovedească, în plus față de o acțiune în despăgubiri de drept comun, că prejudiciul cauzat ar fi fost produs printr-o măsură procesuală adoptată de instanță, cu achitarea unei cauțiuni.

Potrivit unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 7 din 15.04.2013), cu privire la natura juridică a termenului de 3 luni, prevăzut de dispozițiile art. 460 alin. (1) din C. proc. civ., la dispoziția creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanța de executare cu validarea popririi, s-a statuat că, în condițiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terțul poprit a obligațiilor legale, reglementarea unui termen de sesizare a instanței, care nu ar fi supus unei sancțiuni procedurale, prin care să se sancționeze conduita neglijentă a părții care nu și-a exercitat în termen dreptul procedural, ar fi nu numai în dezacord cu dispozițiile art. 103 alin. (1) din C. proc. civ., dar și lipsită de logică, golind de conținut atât scopul legiuitorului de a eficientiza și accelera procedura execuțională, cât și caracterul special al procedurii validării popririi.

Prin urmare, în materia popririi, legea reglementează calea specială care să sancționeze neîndeplinirea obligației terțului poprit de consemnare a sumei de bani, chiar validarea popririi.

Obligațiile ce revin terțului poprit, în procedura de executare silită prin poprire, sunt obligații de a face, și nu de a da, de a plăti o sumă de bani.

În consecință, dispozițiile invocate de apelanții reclamanți referitoare la dobânda legală nu erau incidente, pentru că nu s-au stabilit raporturi obligaționale în intervalul de timp indicat în acțiune, ci numai după pronunțarea hotărârii de validare a popririi și rămânerea ei definitivă, la 16.08.2012.

Art. 1088 C. civ., dispozițiile invocate de reclamanți, nu este aplicabil în cauză, având în vedere că, între părți, nu au existat raporturi obligaționale în intervalul de timp indicat în acțiune, ci numai după pronunțarea hotărârii de validare a popririi și rămânerea ei definitivă, la 16.08.2012.

Ca atare, instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 460 C. proc. civ., ce prevăd că validarea popririi reprezintă o sancțiune aplicabilă terțului poprit, prin însăși acea hotărâre se condamnă terțul ce nu a respectat normele în materia popririi, pe această cale epuizându-se efectele negative ce s-au produs în patrimoniul creditorului urmăritor.

În mod tradițional, în doctrină, se face distincție între efectele substanțiale și cele procesuale ale hotărârii.

Astfel, eficacitatea substanțială este rezultatul aplicării normei de drept la situația de fapt concretă, ea conține dreptul și este, de aceea, rezultatul esențial al hotărârii, deoarece, chiar și atunci când nu creează o situație juridică nouă, ea duce la înlăturarea incertitudinii asupra situației juridice existente înainte de sesizarea instanței.

În privința efectelor procesuale, adică a consecințelor produse de hotărâre ca act procedural final al instanței învestite cu soluționarea unui litigiu concret, ele constau în dezinvestirea instanței de soluționarea procesului, hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, hotărârea constituie titlu executoriu, hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat și face ca orice prescripție privitoare la dreptul la acțiune să fie înlocuită cu o nouă prescripție.

Prin cererea de suspendare formulată de către recurentă, Curtea de Apel București doar a suspendat executorialitatea deciziei apelate până la soluționarea recursului promovat, fără să suprime vreun drept al reclamanților din prezenta cauză, născut din hotărârea a cărei suspendare s-a solicitat.

Prin urmare, analiza instanței de fond era corectă, iar instanța de apel nu a interpretat, în mod judicios, că această faptă ar fi una ilicită, cu atât mai mult cu cât cererea de suspendare formulată a fost admisă, deci, o instanță de judecată a apreciat ca fiind corecte susținerile recurentei privind suspendarea efectelor deciziei din validarea de poprire.

1

C. proc. civ. au fost greșit aplicate dispozițiile art. 998 și următoarele din C. civ.

Considerentele instanței privind întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, la fel ca și susținerile reclamanților, nu pot fi decât false, fiind grefate pe o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 460 C. proc. civ. și art. 1088 din C. civ.

În primul rând, legea consacră dreptul părții interesate la formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală doar atunci când este săvârșită o faptă ilicită, când se produce un prejudiciu, când există o legătură între fapta ilicită și prejudiciu și când există o formă de vinovăție din partea celui care a comis fapta ilicită.

a. În fapt, nu se poate vorbi de existența unei fapte ilicite.

Recurenta a achitat suma de 4.832.315,80 RON plus 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, de bună-voie, după rămânerea irevocabilă a hotărârii din validarea de poprire.

Așa cum a fost definită de doctrină, fapta ilicită este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Prin drept obiectiv se înțelege ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în acte normative care reglementează raporturile sociale, în vreme ce, prin drept subiectiv, se înțelege posibilitatea, facultatea sau prerogativele unui subiect de drept de a avea, de a-și valorifica și apăra, împotriva altuia, un anumit interes protejat de lege.

În aceste condiții, formularea căilor de atac de către recurentă, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, reprezintă doar o exercitare legală a drepturilor acesteia.

Nu se poate considera că simpla exercitare a căilor de atac sau formularea unei cereri de suspendare provizorie a efectelor unei hotărâri judecătorești ar putea constitui o faptă ilicită, mai ales, când cererile de suspendare provizorie promovate au fost admise de instanțele chemate să se pronunțe asupra lor, considerându-le întemeiate.

Așadar, rămânea în sarcina reclamanților să dovedească împrejurarea că simpla exercitare a drepturilor procedurale se constituie într-o faptă pretins ilicită.

Dacă reclamanții ar fi avut convingerea că recurenta și-ar fi exercitat drepturile procedurale cu rea-credință, atunci, cu siguranță, că ar fi învederat aceste aspecte înaintea instanțelor care au judecat cauzele respective, eventual, în sensul obținerii amendării presupusei părți care se făcea vinovată de abuz de drept procedural. Or, niciodată nu a fost ridicată această presupusă atitudine din partea recurentei, astfel că prezenta acțiune reprezintă doar o tentativă de îmbogățire fără just temei din partea reclamanților.

În concluzie, nu se poate reține o faptă ilicită acolo unde normele dreptului obiectiv au fost respectate și unde nu s-a reținut nici măcar o rea-credință în exercitarea drepturilor procedurale a părții față de care se invocă pretinsul ilicit.

b. Lipsa prejudiciului.

Prejudiciul reprezintă consecința faptei ilicite, "rezultatul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o alta persoană".

Pentru ca prejudiciul, astfel cum a fost definit, să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele condiții, și anume: să fie cert și să nu fi fost reparat anterior. Prejudiciul este cert în măsura în care existența lui nu este îndoielnică, precum și dacă există posibilitatea de a se stabili întinderea lui.

Fapta ilicită imputată recurentelor de către reclamanți, prin cererea introductivă de instanță, ar consta în admiterea cererii de suspendare a efectelor hotărârii din cererea de validare a popririi, până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

Prejudiciul invocat de către reclamanți este fondat în mod greșit, chiar pe calcul dobânzii legale, în detrimentul faptului că, prin sentința Judecătoriei sectorului 1 București, instanța nu a stabilit că vor curge dobânzi sau alte accesorii la această sumă, acumulate pe măsura trecerii timpului.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții invocă un beneficiu nerealizat pentru care solicită suma de 542.515 RON, sumă al cărei izvor nu este cunoscut și care, oricum, depășește, cu mult, orice posibile fructe civile, dobânzi legale.

În doctrină, "beneficiul nerealizat" este definit ca fiind "lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită".

Altfel spus, "sporirea patrimonială care ar fi intervenit" trebuie să fie certă sub aspectul existenței sale, neîndoielnică atât sub aspectul intervenirii sale, cât și sub aspectul cuantificării sale. Această condiție a prejudiciului de a fi cert se definește astfel:

"să se fi produs și să poată fi dovedit".

Simpla împrejurare, invocată de către reclamanți, cu privire la faptul că aceștia ar fi suferit daune prin întârzierea executării hotărârii Judecătoriei sectorului 1 București nu poate conduce la concluzia că acest fapt s-a produs, de vreme ce apelanții reclamanți nu au dovedit aceste daune în mod real, simpla trecere a timpului neputând reprezenta cauzarea unui prejudiciu.

De altfel, nu numai că reclamanții nu au dovedit daunele produse de către recurentă, ci nu au dovedit nici existența unui fapt ilicit, suspendarea efectelor unei hotărâri judecătorești neprezentând, prin sine însăși, un fapt ilicit, ci un mijloc procedural adecvat pentru a se preveni un prejudiciu iminent, ce ar fi fost anevoios de reparat, și, mai ales, incert sub aspectul recuperării integrale.

c. Inexistența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca, între faptă și prejudiciu, să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. În speța dedusă judecății, nu există un astfel de raport de cauzalitate.

În condițiile în care recurentele au arătat că nu există o faptă ilicită și că prejudiciul este incert, condiția necesară antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, nu se verifică.

Nu se poate analiza un raport de cauzalitate între o faptă licită și un presupus prejudiciu incert, întrucât este redundant. Vicierea celor două condiții (anterioare) ale răspunderii civile delictuale fac analiza raportului de cauzalitate inutilă.

d. Lipsa vinovăției.

Ultima condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale este vinovăția, și anume ca fapta ilicită să fie imputabilă autorului ei.

Atât în practica judecătorească, cât și în literatura de specialitate, se adoptă un criteriu obiectiv de apreciere a culpei, completat cu unele elemente subiective, ce țin de circumstanțele concrete care decurg din locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, calitățile și pregătirea subiectului activ, precum și din alte asemenea circumstanțe.

Cum celelalte condiții cumulativ obligatorii ale răspunderii civile delictuale sunt neîntrunite, analiza verificării acestei condiții nu se mai impune.

Intimații reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, solicitând obligarea recurentelor la cheltuieli de judecată și actualizarea creanței.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cea de-a doua componentă a faptei licite, astfel cum a fost descrisă de reclamanți, se referă la refuzul unității bancare pârâte de a se conforma hotărârii de validare a popririi la momentul rămânerii definitive, această a doua componentă având legătură cu raporturile juridice directe născute între reclamanți și recurente, cu precizarea că demersul judiciar inițiat de primii nu se limitează la răspunderea doar pentru această faptă.

Prin urmare, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la motivele de fapt și de drept formulate de reclamanți, în mod corect, instanța