ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876/2014

Instanța de apel a reținut că banca a formulat o contestație la executare la 19 decembrie 2003, însă introducerea în cauză a BEJ K.A.Z. s-a făcut la termenul din 22 ianuarie 2004, nu "pentru că cererea de chemare în judecată nu era suficient de clară", cum eronat s-a reținut, ci evident, în scopul atragerii răspunderii civile delictuale a acestuia pentru prejudiciul produs băncii prin actele de executare silită contestate și realizate de BEJ K.A:Z. în dauna acesteia în calitate de creditoare. Astfel, ca urmare a precizării băncii la termenul de judecată din 22 ianuarie 2004, instanța a restabilit cadrul procesual și față de BEJ K.A.Z., pe care nu l-a observat din context la primul termen de judecată.

Instanța de apel induce ideea potrivit căreia, deși este adevărat că BEJ K.A.Z. a fost chemat în judecată în termenul de prescripție, totuși aceasta nu poate fi reținută întrucât s-a invocat un alt temei de drept decât al răspunderii delictuale și că, în mod expres, aceasta a fost precizată în 5 aprilie 2012, când dreptul de chemare în judecată era prescris. Recurenta susține că lipsa motivelor de drept din cerere, în ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale față de BEJ K.A.Z. nu atrage după sine anularea cererii. Dacă s-ar reține că cererea de chemare în judecată a BEJ K.A.Z. este lipsită de obiect, deși acesta este chiar scopul chemării în judecată, respectiv dezdăunarea băncii pentru prejudiciul produs prin actele de executare silită, recurenta susține că se constată că obiectul cererii chemării în judecată din anul 2003 și valoarea prejudiciului au fost precizate în timpul judecății, chiar dacă ulterior acelei date. Așa încât, această lipsă chiar dacă ar fi atras nulitatea cererii a fost complinită.

Recurenta arată că în anul 2003, la data contestației la executare, nu au putut fi estimate valoric consecințele actelor de executare silită ce au prejudiciat banca, nu s-a putut face o prețuire a prejudiciului, de altfel, potrivit prevederilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. această prețuire a obiectului cererii nu era obligatorie ori condiție de validitate a cererii. Dacă avem în vedere prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., precizarea cererii din anul 2012 nu poate fi reținută ca o modificare, întrucât este o precizare a valorii obiectului prin micșorarea câtimii acestuia. Prin urmare, recurenta consideră că în mod greșit a reținut instanța de apel că precizarea din anul 2012 în dosarul cauzei este o cerere nouă în raport cu cererea de chemare în judecată a BEJ K.A.Z. din anul 2003.

Recurenta susține că, contestația la executare este o cerere de chemare în judecată, potrivit art. 109 și 112 C. proc. civ., care, în sensul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 are ca efect și întreruperea prescripției. Așadar, consideră că nu se poate trece peste această normă de drept, imperativă, și a nu se reține că cererea băncii de chemare în judecată a BEJ K.A.Z., din anul 2003, chiar și în ipoteza că a fost introdusă la o altă instanță de judecată, aceasta nu ar fi întrerupt prescripția, cum greșit a stabilit instanța de apel.

Mai susține recurenta faptul că în mod greșit instanța de fond a calculat termenul de prescripție de la data de 17 noiembrie 2003, fără a reține în cuprinsul hotărârii la ce fapt juridic se raportează acea dată. Instanța de fond a apreciat că data de 17 noiembrie 2003 (când au intrat încheierile CF cu nr. X2-X3/2003, care privesc admiterea cererii L. SRL de întabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului din CF X1) este data de referință în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție, dar această prezumție este în contra prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În speță, banca a cunoscut paguba, cât și păgubitul la data de 4 decembrie 2003 (data ștampilei Oficiului Poștal Brașov pe adresa/comunicarea instanței către bancă), când i s-au comunicat de către instanța de carte funciară încheierile nr. X2-X3/2003 din 17 noiembrie 2003. Astfel, recurenta arată că data de referință de la care curge termenul de prescripție de 3 ani este data de 4 decembrie 2003, și nu 17 noiembrie 2003, cum greșit au reținut instanțele fondului. Totodată, recurenta arată că raportarea la plângerea penală din 2005 ca fiind un fapt întrerupător al prescripției este reținută în mod greșit de către instanța de judecată, întrucât banca a chemat în judecată Biroul executorului judecătoresc K.A:Z., iar plângerea penală este îndreptată împotriva persoanei fizice K.A.Z. Oricum, nu mai putea avea efect întrerupător al prescripției întrucât plângerea penală în cauză împotriva persoanei fizice K.A.Z. a fost soluționată cu NUP, rămânând nesoluționată latura civilă din acea plângere penală. Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada intervenirii întreruperii prescripției, dar nu a reținut că acest fapt nu a fost posibil până la termenul de judecată pentru că relații/dovezi în acel sens urmau a fi eliberate de către entități de stat, la care aceasta s-a adresat. Având în vedere că Judecătoria Sighișoara s-a învestit, în baza legii, cu judecarea contestației la executare, că instanța de executare, iar după ce a luat act, la 22 ianuarie 2004, că aceasta are accesorie și acțiunea în răspundere civilă delictuală asupra BEJ K.A.Z., și cu judecarea acesteia, cum cauza a fost pe rolul instanțelor de judecata până în prezent, recurenta apreciază că nu poate fi reținută prescripția. Drept urmare, acțiunea băncii și împotriva BEJ K.A.Z., deși a fost adresată greșit în anul 2003 către o instanță de executare și nu către o instanță civilă, nu este prescrisă, rămânând nesoluționată în fața acelei instanțe de executare până în prezent, mai precis până la data 29 iunie 2012, data disjungerii și declinării competenței către o instanță competentă, în speță Tribunalul Mureș.

Instanța de apel în mod greșit a respins apărările băncii cu privire la neregularitățile procedurale invocate (art. 105 C. proc. civ.) referitoare la faptul că instanța de fond a încălcat normele de procedură în sensul că s-a pronunțat pe excepție mai înainte de a fi soluționată cererea băncii nr. 377 din 26 aprilie 2013 și înregistrată la instanța de judecată în data de 29 aprilie 2013, data pronunțării, prin care se solicita repunerea cauzei pe rol fiind necesare noi lămuriri/probatorii în ceea ce privește judecarea excepției prescripției acțiunii invocate din oficiu. De altfel, instanța de judecată nu s-a pronunțat pe acea cerere, respingând neîntemeiat acțiunea băncii ca prescrisă. În concluzie, recurenta apreciind că i-a fost încălcat grav dreptul la apărare prin acele neregularități comise de instanța de fond, arată că a invocat și motivele de nulitate, care, total nejustificat, nu au fost reținute de instanța de apel. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: Procedând la analiza particulară a cererii de chemare în judecată, se constată că obiectul acestei cereri îl reprezintă atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului BEJ K.A.Z., în conformitate cu art. 48 din Legea nr. 188/2000 coroborat cu art. 55 din Statutul U.N.E.J. și art. 1357 C. civ., pentru repararea unui prejudiciu de 122.968,55 euro cauzat reclamantei B.R.S. SA - prin lichidator F.G.D.S.B., ca urmare a nerespectării atribuțiilor conferite de lege în Dosarul execuțional nr. 49/2003. Instanța a rămas învestită cu această cerere ca urmare a pronunțării Sentinței nr. 1408 din 29 iunie 2012 a Judecătoriei Sighișoara, prin care s-a disjuns cauza având ca obiect contestația la executare formulată de reclamanta B.R.S. SA - prin lichidator F.G.D.S.B. în contradictoriu cu SC L. SA Moeciu de Jos, împotriva actelor de executare silită efectuate de către executorul judecătoresc K.A.Z. în Dosarul execuțional nr. 49/2003, constând în vânzarea imobilului înscris în CF X1 Sighișoara. În cadrul contestației la executare, banca s-a îndreptat atât împotriva executării silite propriu-zise, cât și - ca urmare a precizării de acțiune de la termenul de judecată din 22 ianuarie 2004 și stabilirii cadrului procesual - împotriva actelor de executare silită individuale, precum și împotriva BEJ K.A.Z., titularul actelor de executare silită contestate în scopul atragerii răspunderii civile delictuale față de acesta. Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În mod greșit instanța de apel a menținut soluția tribunalului privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, întrucât prezentul demers judiciar era legat indisolubil de modul de soluționare al contestației la executare. Astfel, instanțele fondului au apreciat eronat că termenul de prescripție curge de la data de 17 noiembrie 2003, respectiv de la data la care s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea SC L. SA Moeciu de Jos asupra imobilului înscris în CF nr. X1 Sighișoara, dată la care reclamanta ar fi cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea. Prescripția dreptului la acțiune, definită ca mijloc juridic de stingere a dreptului la acțiune în sens material prin neexercitarea acestuia în termenul stabilit de lege, face ca titularul unui drept subiectiv care a rămas inactiv în termenul impus de legiuitor pentru valorificarea dreptului său, să piardă ocrotirea conferită de lege prin posibilitatea de a se adresa justiției și constituie în aceeași măsură și o sancțiune instituită de lege pentru pasivitatea și neglijența titularului dreptului de a-l exercita un timp îndelungat. Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenta susține nelegalitatea modului de soluționare a apelului, în condițiile în care instanța nu a cercetat fondul cauzei, reținând în mod greșit că judecarea contestației la executare, prin care se solicită întoarcerea executării silite, este un demers judiciar care nu întrerupe prescripția. Înalta Curte apreciază că dreptul la acțiune împotriva executorului judecătoresc ca titular al actelor pretins ilegale de executare silită se naște numai în momentul în care contestația la executare este respinsă, partea pierzând orice mijloc legal de restabilire a legalității în privința pierderii suferite. Prin urmare, dreptul la acțiune al reclamantei curge de la data soluționării contestației la executare, dosar nefinalizat la momentul judecării apelului promovat în prezenta cauză, astfel că aceasta a introdus acțiunea împotriva pârâtului înăuntrul termenului de prescripție extinctivă. Având în vedere cele de mai sus, este evident că menținând soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune, curtea de apel în mod greșit nu a intrat în soluționarea fondului cauzei, ceea ce face necesară aplicarea de către Înalta Curte a sancțiunii prevăzute de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă la aceeași instanță de apel, cu luarea în considerare a motivelor invocate care vizează fondul cauzei.