ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2563/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 27 ianuarie 2009 reclamanții W.R. și Z.H. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Municipiul Sighișoara prin primar, Ș.D. și Ș.M., SC I. SRL prin administrator Ș.D.L., pentru a se constata că 40/48 părți din imobilul situat în Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C1, C2, C3, C4 a trecut în patrimoniul statului, fără titlu valabil, de la proprietara W.G.S. mama reclamantului W.R., solicitându-se ca pârâta SC I. SRL să fie obligată să recunoască reclamanților dreptul de proprietate și să le predea în deplină proprietate posesie și pașnică folosință cota de 40/48 din imobilul situat în Sighișoara str. I.C., intabulat în CF nr. xx Sighișoara, top C2, C3, pârâții Ș.D.

și M. să fie obligați să-i recunoască dreptul de proprietate reclamantului și să-i predea în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință cota de 40/48 din imobilul situat în Sighișoara str. I.C., jud. Mureș înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C4, ap. nr. III, să se constate că 8/48 părți din imobilul din Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C2, C3, C5, 258, C6 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil de la reclamanta Z.H., născută E., să fie obligată pârâta SC I. SRL să-i recunoască reclamantei Z.H. dreptul de proprietate și să-i predea în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință cota de 8/48 din imobilul situat în Sighișoara str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C2, C3, să fie obligați pârâții Ș.D.

și M. să-i recunoască reclamantei Z.H.

dreptul de proprietate și să-i lase în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință cota de 8/48 părți din același imobil, cu referire la top C4, ap. III, să fie obligat Statul Român să le recunoască ambilor reclamanți dreptul de proprietate și să le predea în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință întreg terenul înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C7, potrivit cotelor lor de proprietate În considerentele acțiunii reclamanții au arătat că, anterior preluării abuzive de către stat a imobilului din Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, top C7, imobilul a format coproprietatea mamei reclamanților W.R., W.G.S., în cotă de 40/48 părți, și a reclamantei Z.H., născută E. în cotă de 8/48 părți, că imobilul, din dispoziția statului a fost dezmembrat în cinci apartamente: nr. top C2 spațiu cu altă destinație (spațiu comercial) C3 spații cu altă destinație (spațiu comercial) C4 ap. nr. III, C5 ap. nr. IV, C6 ap. nr. V, că ap. nr. III cu top C4 a fost vândut prin contract de vânzare cumpărare nr. AA/1996 pârâților Ș.D.

și M., iar spațiile au altă destinație-spații comerciale au fost cumpărate în baza Legii nr. 550/2002, prin contract de vânzare cumpărare nr. GG/2005 și KK/2005, de către pârâta SC I. SRL, ap. IV și V cu top nr. C5, C6 nefăcând obiectul vreunui act de înstrăinare.

Cu referire la ap. IV și V reclamanții au arătat că, urmare a acțiunii civile promovată de reclamantul W.R., în Dosarul nr. 1023/308/2007 al Judecătoriei Sighișoara s-a pronunțat sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului la Tribunalul Mureș și respectiv Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin care s-a admis acțiunea reclamantului și s-a constatat preluarea fără titlu valabil a cotei de 40/48 părți din imobil, statul fiind obligat să-i recunoască reclamantului dreptul de proprietate și să-i lase în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință cota de 40/48 părți din imobil, top C5 ap. IV și C6 și respectiv C6 ap. nr. V cu terenul aferent și că, în baza acestei hotărâri, reclamantul W.R.

a intabulat dreptul de proprietate asupra acestei părți din imobil pe numele său, iar Statul Român a rămas în continuare proprietar asupra cotei de 8/48 părți. Referitor la cota de 40/48 părți din imobilul de sub nr. top C2, C3, C4 și a terenului aferent, reclamanții au arătat că Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 40/48 părți de la proprietara W.G.S. în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, actul normativ încălcând normele constituționale, tratatele la care România era parte și Declarația Universală a Drepturilor Omului și că aceste aspecte coroborate cu dispozițiile art. 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, examinate prin prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 atrag calificarea de imobil preluat de Statul Român ca fiind fără titlu valabil.

În ce privește cota de 8/48 părți din dreptul de proprietate asupra imobilului, teren și construcții, se arată că a fost preluată în baza art. 841 C. civ. și Decretul nr. 467/1979, că procedura sistării stării de indiviziune reglementată de Decretul nr. 841/1964 proteja pe unul din coproprietari, Statul Român, în defavoarea coproprietarului persoană fizică căruia i se impunea să predea cota sa la un preț modic stabilit, impus și dictat de stat, iar procedura de sistare a indiviziunii era doar una administrativă. În aceste condiții, reclamanta Z.H. a fost ținta unui abuz din partea statului, primind 13634 RON pentru 1/6 din imobilul compus din 2 spații comerciale, la parter, cinci camere, trei bucătării și două holuri la etaj și una cameră la mansardă și 903 m.p.

teren. Reclamanții au mai arătat că acțiunea este admisibilă chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480, 481 C. civ. Prin întâmpinare Municipiului Sighișoara a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii, arătând pe de o parte că proprietarii înscriși în CF sunt W.G.S. și E.H., iar pe de altă parte, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dispozițiile dreptului comun referitoare la obiectul legii speciale române fără aplicabilitate dezvoltând motivele inadmisibilității unei astfel de acțiuni. Prin întâmpinare și acțiunea reconvențională Ș.D. și M. au solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii și constatarea faptului că au cumpărat cu bună-credință ap. III din imobil, cu obligarea pârâților reconvenționali la cheltuieli de judecată.

În considerente reclamanții-reconvenționali au arătat că au avut calitate de chiriași ai imobilului ap. III cu nr. top C4 pe care l-au dobândit prin cumpărare în 1997, dreptul de proprietate fiind intabulat pe numele lor, că Decretul nr. 233/1974 nu a fost considerat titlu nevalabil de preluare de către stat a imobilului și nu s-ar putea face dreptate reclamanților printr-o nedreptate făcută pârâților - reclamanți - reconvenționali, că reclamanții - pârâți - reconvenționali nu au uzat de procedura instituită de legea specială, iar ei sunt cumpărători de bună credință. Prin întâmpinare și acțiunea reconvențională pârâta SC I. SRL a solicitat respingerea acțiunii principale și constatarea faptului că a devenit proprietar a imobilului cu număr topografic C2, C3, fiind cumpărător de bună credință.

În considerente, reclamanta-reconvențională a arătat că societatea a ocupat cu titlu de chiriaș spațiile menționate, care au aparținut Statului Român și în temeiul Legii nr. 550/2002 a dobândit prin cumpărare spațiile pentru care a plătit prețul integral, astfel că titlul ei de proprietate este valabil, iar pe de altă parte pârâții reconvenționali nu au parcurs procedura prevăzută de legea specială. Prin completarea la acțiune din 19 martie 2009 reclamanții au solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de pârât solicitând ca, în cazul în care imobilul nu poate fi restituit în natură, în tot sau în parte, Statul Român să fie obligat la plata contravalorii imobilului, motivând pe reaua credință și îmbogățirea fără justă cauză a statului.

Prin întâmpinarea la acțiunea reconvențională municipiul Sighișoara a arătat că nu se opune acțiunii reconvenționale, motivele fiind cele arătate în întâmpinarea formulată față de la acțiunea principală. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii reclamanților W.R. și Z.H., invocând pe calea excepției lipsa calității sale procesuale pasive, iar pe fond solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că imobilul nu a aparținut domeniului public al statului, ci domeniului privat local, respectiv Municipiului Sighișoara și astfel Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate în procesul de față.

Prin sentința civilă nr. 541 din 6 aprilie 2010 a Judecătoriei Sighișoara s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sighișoara și s-a declinat competența de soluționare a acțiunii civile, precum și a acțiunilor reconvenționale exercitate de reclamanții reconvenționali Ș.D., Ș.M., SC I. SRL împotriva pârâților reconvenționali W.R. și Z.H. în favoarea Tribunalului Mureș. La data de 4 noiembrie 2010 reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că au cerut, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sighișoara și SC A. SA, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. AA/1996 încheiat de pârâții Ș.D. și Ș.M.

în calitate de cumpărători cu pârâta SC A. SA, privind apartamentul nr. III, din Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C4, a celui cu nr. BB din 30 noiembrie 2004 încheiat de pârâta SC I. SRL, în calitate de cumpărătoare, cu pârâta SC A. SA, cu privire la apartamentul nr. II, din Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C3 și a celui cu nr. CC din 30 noiembrie 2004 încheiat de pârâta SC I. SRL, în calitate de cumpărătoare, cu pârâta SC A. SA, cu privire la apartamentul nr. I, din Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C2. În motivarea acțiunii modificate reclamanții au arătat că după preluarea de către stat a imobilului acesta a fost dezmembrat în 5 apartamente dintre care 3 au fost vândute.

Aceste contracte de vânzare cumpărare sunt lovite de nulitate absolută întrucât imobilul fiind preluat de stat fără titlu nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995 și prețul de vânzare al apartamentelor a fost neserios, fiind derizoriu, față de valorile de circulație ale acestora. Pârâta SC A. SA a depus întâmpinare cerând respingerea acțiunii ca prescrisă sau ca nefondată. Municipiul Sighișoara a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, potrivit deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 490 din 23 februarie 2012, Tribunalul Mureș, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de reclamantul W.R., împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Sighișoara, și în consecință: A constatat că cota de 40/48 părți din imobilul situat în municipiul Sighișoara, str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu numere topografice C2; C3; C4, a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S. A respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâtul Municipiul Sighișoara. A respins cererea reclamantului W.R.

formulată împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL, având ca obiect revendicare imobiliară. A admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, invocată de pârâții Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M. și SC A. SA și a respins cererea reclamantului W.R. formulată împotriva acestora. A respins cererea reclamantului W.R. formulată împotriva pârâților Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL, SC A. SA având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. BB/2004 și nr. CC/2004. A respins cererea reclamantului W.R.

formulată împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Sighișoara și SC A. SA având ca obiect plata de despăgubiri egale cu contravaloarea cotei părți de 40/48 din imobilele în litigiu.

A respins acțiunea civilă exercitată de reclamanta Z.H., împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL, și SC A. SA, având ca obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, de către Statul Român, a cotei de 8/48 părți din imobilul situat în municipiul Sighișoara, str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu numere topografice C2; C3; C4, revendicare imobiliară, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, nr. BB/2004 și nr. CC/2004 și obligarea pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, municipiul Sighișoara și SC A. SA la plata de despăgubiri egale cu contravaloarea cotei părți de 8/48 din imobilele în litigiu.

A respins acțiunea reconvențională exercitată de reclamanții reconvenționali Ș.D. și Ș.M. împotriva pârâților reconvenționali W.R. și Z.H. având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin cumpărare. A respins acțiunea reconvențională exercitată de reclamanta reconvențională SC I. SRL împotriva pârâților reconvenționali W.R. și Z.H., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin cumpărare. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că imobilul situat în Municipiul Sighișoara str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, a aparținut lui W.G.S. și Z.H. în cote de 40/48 părți, respectiv 8/48 părți. Acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 după care a fost dezmembrat în 5 apartamente, 2 reprezentând spații comerciale (ap. I și II) iar celelalte 3 având destinația de locuință.

Reclamanții nu au solicitat restituirea imobilului, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, nici în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici în temeiul Legii nr. 10/2001. Apartamentul nr. III a fost vândut de către SC A. SA, în calitate de administrator al fondului locativ de stat, pârâților Ș.D. și Ș.M., chiriași ai acestuia, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare nr. AA/1996. Spațiile comerciale reprezentând ap. I și II au fost vândute pârâtei SC I. SRL în temeiul Legii nr. 550/2002. Prin sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara, devenită irevocabilă, s-a admis acțiunea reclamantului W.R. și s-a constatat că cota de 40/48 părți din ap. IV și V din imobilul în litigiu a fost trecută în proprietatea statului fără titlu valabil și a fost obligat pârâtul Municipiul Sighișoara să recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra acestora și să le predea în posesie.

Cele reținute prin sentința civilă nr. 1389/2007 a Judecătoriei Sighișoara se impun cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, fiind vorba despre alte apartamente situate în același imobil, care au aceeași situație juridică, ceea ce a determinat admiterea cererii reclamantului W.R. și constatarea faptului că cota de 40/48 părți din imobilul situat în Municipiul Sighișoara, str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu numere topografice C2; C3; C4, a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S.

În privința excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare a reclamanților, invocată de pârâtul Municipiul Sighișoara, tribunalul apreciază că acesta este nefondată, în aplicarea deciziei nr. XXXIII/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu observarea faptului că acțiunea în revendicare imobiliară este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, pe când respingerea ca inadmisibilă a unei asemenea acțiuni, prin prisma neurmării procedurii prealabile administrative, trebuia desfășurată în contradictoriu cu un alt subiect de drept și nu cu posesorul actual al imobilului. Împotriva menționatei sentințe au formulat apel, în termen legal, reclamanții W.R. și Z.H.

Prin decizia civilă nr. 6 din 1 februarie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș a fost admis apelul reclamanților, a fost casată sentința civilă nr. 490 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Mureș, secția civilă, și cauza a fost reținută pentru rejudecare în considerarea faptului că prima instanță de fond nu a soluționat cererile reclamantei Z.H. de constatare a faptului că a avut loc o trecere fără titlu în proprietatea statului a cotei de 8/48 din imobilul în litigiu și de revendicare a acestei cote în contradictoriu cu SC I. SRL și nu s-a răspuns tuturor excepțiilor invocate.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 99/A din 12 februarie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA Sighișoara, a tardivității completării acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighișoara. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul W.R., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș și Municipiul Sighișoara, și în consecință: S-a constatat că, cota de 40/48 părți din imobilul situat în Sighișoara, str. I.C., ap. 1, 2, 3, județul Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu nr. top.

C2, C3, C4 a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S. Au fost respinse celelalte pretenții formulate de același reclamant în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, Municipiul Sighișoara, SC A. SA Sighișoara, Ș.D., Ș.M. și SC I. SRL. A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul Z.H., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL și SC A. SA Sighișoara. Au fost respinse acțiunile reconvenționale formulate de reclamanții reconvenționali Ș.D., Ș.M. și SC I. SRL în contradictoriu cu pârâții reconvenționali W.R.

și Z.H. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 6/A din 1 februarie 2013, s-a admis apelul declarat de W.R. și Z.H., împotriva sentinței civile nr. 490 din 23 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Mureș, s-a anulat sentința atacată și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului, întrucât, prin sentința civilă nr. 490 din 23 februarie 2012, Tribunalul Mureș, ca primă instanță de fond, a omis să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate prin acțiunea dedusă judecății.

Astfel, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat „să se constate că cota de 8/48 parte din imobilul situat în Sighișoara str. I.C., județul Mureș, intabulat în CF nr. xx Sighișoara, nr. C2; C3; C4; C5; C6, a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu valabil, de la (...) Z.H.” și să fie obligată pârâta SC I. SRL să recunoască acestei reclamante și să-i predea în deplină proprietate și posesie această cotă parte, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra acestei cereri. Faptul că în mod generic, în dispozitivul hotărârii atacate se menționează că aceste cereri sunt respinse fără ca în considerente să se regăsească motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, echivalează cu o nepronunțare.

Instanța nu a răspuns celor solicitate de reclamanți și nu a arătat care sunt argumentele pentru care susținerile, respectiv pretențiile acestora au fost respinse, soluția adoptată de instanță și concretizată în dispozitiv fiind astfel lipsită de fundament. Mai mult, deși pe parcursul soluționării procesului, în fața instanței de fond au fost invocate mai multe excepții fie de fond fie de procedură, instanța a omis să se pronunțe asupra acestora și nu s-a stabilit în cauză nici cadrul procesual Examinând actele și lucrările dosarului, în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor invocate în cauză.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care anterior promovării prezentei acțiuni, prin sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighișoara, rămasă irevocabilă, s-a recunoscut nevalabilitatea titlului Statului asupra unei părți din imobilul în cauză iar asupra celeilalte părți se invocă faptul că Statul, în calitate de proprietar nu deține un titlu valabil, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ce presupune compararea titlurilor părților, este admisibilă chiar și ulterior apariției Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece se îndreaptă împotriva actualilor deținători, în condițiile în care reclamanții dețin un bun în sensul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului - art. 1 din Primul Protocol.

Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este exclusivistă și nu poate constitui un fine de neprimire a acțiunii în revendicare, care să vizeze un bun preluat în mod abuziv de către stat, iar părțile împotriva cărora se îndreaptă acțiunea sunt persoanele cumpărătoare ale acestui bun și nu unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantului, calitatea acestuia a fost în mod irevocabil stabilită prin sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighișoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 164 din 3 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Mureș, prin care s-a stabilit că reclamantul W.R.

este moștenitorul lui W.G.S., proprietara tabulară a cotei de 40/48 parte din imobilul în cauză, anterior preluării în baza Decretului nr. 223/1974, iar Z.H. a fost proprietara tabulară a cotei de 8/48, anterior preluării de către stat a acestei cote în baza Decretului nr. 841/1964. Având în vedere hotărârile judecătorești mai sus menționate, instanța a reținut că reclamanții au justificat legitimare procesuală în calitate de moștenitor al fostului proprietar tabular, respectiv de fost proprietar tabular, astfel că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere precizarea de acțiune formulată de reclamanți în fața instanței de fond, și această excepție a fost respinsă.

A fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighișoara, în calitate de reprezentant al Statului Român, dat fiind calitatea acestuia de proprietar tabular astfel cum rezultă din CF nr. xx Sighișoara. Fiind vorba de o acțiune în revendicare îndreptată împotriva actualilor deținători ai imobilului în cauză, Municipiul Sighișoara are calitate procesuală pasivă în cauză. De asemenea, a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, câtă vreme prin completarea la acțiune din 4 noiembrie 2010 s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, contracte ce au fost încheiate de SC A. SA în calitate de vânzător.

În ceea ce privește excepția tardivității completării de acțiune, a fost respinsă dat fiind mai întâi că aceasta a intervenit după declinarea cauzei, prevederile art. 132 C. proc. civ., raportându-se astfel la instanța legal învestită cu soluționarea cererii, iar în al doilea rând fiind vorba de o cerere ce privește constatarea nulității absolute a titlului proprietarilor posesori, această cerere trebuie examinată de instanță chiar dacă partea a formulat-o după prima zi de înfățișare, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor părților. A fost respinsă și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, dat fiind că se invoca drept motiv de nulitate cauza ilicită existentă la încheierea contractelor (ambele părți știind că vânzătorul nu este proprietar al imobilului ce face obiectul contractului), situație în care acțiunea este imprescriptibilă.

În ceea ce privește fondul cauzei, fiind vorba de o acțiune în revendicare, instanța a procedat la compararea titlurilor părților. Reclamanții au investit instanța cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., solicitând restituirea în natură a cotei de 40/48 din imobilul situat în Sighișoara str. I.C. respectiv a cotei de 8/48 din același imobil (împărțit în apartamentele aferente). În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată de reclamantul W.R., instanța a reținut că, efect al sentinței civile nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighișoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 164/2008 a Tribunalului Mureș, că cota de 40/48 parte din imobilul în cauză a fost preluată de stat de la antecesoarea reclamantului fără titlu.

În aceste condiții, dat fiind sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighișoara, definitivă și irevocabilă și principiul puterii lucrului judecat și pentru că prin această hotărâre, în limitele învestirii, instanța a dispus numai în ceea ce privește apartamentele IV și V din imobil (nr. top C5 și C6) în considerente reținându-se că a fost preluată abuziv cota de 40/48 asupra întregului imobil, instanța a admis cererea reclamantului și a constatat că și cota de 40/48 din celelalte trei apartamente, a fost preluată în mod abuziv de la antecesoarea reclamantului. Așadar, numai de la data pronunțării hotărârii judecătorești s-a putut reține calitatea de titular al dreptului de proprietate, în privința reclamantului.

Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior acestui moment, respectiv în 1996 și 2004, deci într-o perioadă în care statul era proprietar necontestat al imobilului. Aceasta deoarece până în 2007 reclamantul nu și-a manifestat în nici un fel intenția de a-i fi recunoscut dreptul de proprietate sau de a beneficia de măsuri reparatorii. În aceste condiții, analizarea cererii în revendicare nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor de drept comun în baza art. 480 C. civ. ci, au fost luate în considerare și dispozițiile Legii nr. 10/2001 și normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză, fără titlu, premisă rezultată din hotărârea judecătorească pronunțată în 2007, precum și cea a menținerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți anterior acestei date, nedesființate până în prezent, s-a apreciat că prevederile Legii nr. 112/1995 nu pot fi ignorate în compararea titlurilor, comparare impusă de art. 480 C. civ. Relevante sub acest aspect au fost considerentele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, în care se arată importanța stabilirii dacă cumpărătorii aveau cum să își dea seama, la momentul cumpărării imobilului, că statul nu era proprietarul bunului precum și importanța conduitei fostului proprietar care trebuia să depună diligențele conferite de lege pentru a-și redobândi bunul.

Din această perspectivă, s-a apreciat că titlul pârâților este preferabil la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, aceștia fiind de bună-credință. În conflictul de interese legitim dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, este preferat cel din urmă, pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, rațiuni exprimate în adagiul error communis facit ius. În cauză pârâții au fost de bună-credință deoarece la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, statul era proprietar neexistând vreun indiciu în ceea ce privește voința reclamantului de a-și revendica bunul. Pentru aceste considerente cauza de nulitate absolută invocată de reclamanți, nu poate fi reținută.

Prin aceasta nu se încalcă nici prevederile art. 44 din Constituție, nici art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., întrucât jurisprudența C.E.D.O. a stabilit în mod constant că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, urmează să i se acorde fostului proprietar celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege. Unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar pârâții beneficiază de un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene, de care nu mai pot fi lipsiți prin promovarea unei acțiuni în revendicare. Garanțiile conferite de Convenție protejează atât pe reclamant cât și pe pârâți, deoarece și unii și ceilalți sunt titularii unui „bun”, în sensul Convenției.

Pentru reclamant acest lucru îl reprezintă hotărârea judecătorească pronunțată de Judecătoria Sighișoara în anul 2007, prin care s-a constatat că a fost preluată fără titlu cota de 40/48 aparținând antecesoarei reclamantului, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietar al reclamantului. În egală măsură și pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor a fost recunoscută, implicit, prin neatacarea lor de către reclamant pe calea acțiunii în nulitate prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel fiind s-a dat preferabilitate titlurilor pârâților pentru că altfel, așa cum s-a arătat deja, s-ar aduce atingere justului echilibru ce trebuie menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general, precum și securității raporturilor juridice.

Respingerea acțiunii reclamantului a fost în concordanță și cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care s-ar aduce astfel atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În ceea ce privește acțiunea în revendicare promovată de reclamanta Z.H. având ca obiect cota de 8/48 parte din același imobil s-a reținut că această cotă a devenit proprietatea statului ca efect al deciziei nr. 315 din 13 iulie 1985, în urma sistării stării de indiviziune, cu plata în favoarea reclamantei a despăgubirilor în cuantum de 13.634 RON, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 841/1964.

Nu numai că în cazul acestei reclamante nu se poate vorbi de o preluare abuzivă a cotei de proprietate, aceasta fiind de altfel și despăgubită, dar în cauză nu se poate vorbi nici de existența unui „bun” în sensul Convenției. Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții W.R. și Z.H., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța nu a motivat în niciun fel soluția de respingere a cererii împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea acestuia la plata contravalorii imobilului, în situația în care nu se poate dispune restituirea în natură.

S-a reținut că o cotă de 40/48 părți din imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, fapt constatat prin sentința civilă nr. 1389/2007 a Judecătoriei Sighișoara, devenită irevocabilă, care se impune cu autoritate de lucru judecat și în această cauză. Urmare a preluării de către stat a imobilului fără titlu valabil, se reține, de asemenea, calitatea de titular al dreptului de proprietate pentru cota de 40/48 părți în privința subsemnatului W.R. Cu toate acestea, în urma comparării titlurilor, după ce se constată că titlul cumpărătorilor apartamentelor este preferabil, este respinsă cererea de pretenții formulată împotriva Statului Român, fără nicio argumentare. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 s-a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când a apreciat că se poate reține calitatea de titular al dreptului de proprietate în privința lui W.R.

doar de la data pronunțării sentinței civile nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara prin care s-a constatat că a avut loc o preluare fără titlu valabil a cotei deținute de acesta asupra imobilului în litigiu. Potrivit practicii constante a C.E.D.O., în situația în care printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că un bun a fost preluat fără titlu valabil, cum este cazul în speță, se apreciază că persoana abuziv deposedată și-a păstrat dreptul de proprietate în toată perioada în care a pierdut posesia și folosința bunului, iar statul nu a fost niciodată un autentic proprietar. Prin urmare, autoarea recurentului și apoi recurentul nu au pierdut niciodată proprietatea imobilului de care, fără titlu, au fost deposedați, iar statul nu a avut cu referire la acest imobil un act autentic drept de proprietate.

Instanța a făcut o greșită aplicare a legii și când a constatat că și cumpărătorii apartamentelor constituite în urma dezmembrării imobilului au un "bun" în sensul Convenției europene, întrucât puteau face obiectul vânzării-cumpărării în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 550/2002 doar bunurile preluate cu titlu valabil de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil și astfel toate contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 550/2002, cu privire la apartamente din acest imobil sunt lovite de nulitate absolută. În ceea ce privește compararea titlurilor, recurenții precizează că s-a făcut o greșită aplicare a legii atunci când s-a dat preferința titlului cumpărătorilor deoarece vânzătorul nu a fost de bună-credință, deoarece au știut cum a fost preluat imobilul în litigiu.

Față de cumpărători nu există elemente care să omită buna lor credință, astfel că devin aplicabile regulile din materia vânzării bunului altuia, caz în care, dacă cumpărătorul a fost de bună-credință, împotriva lui poate fi promovată de adevăratul proprietar acțiunea în revendicare, el fiind un terț față de părțile contractului de vânzare - cumpărare. Cumpărătorul se poate apăra doar prin invocarea uzucapiunii sau prin excepția trasă din art. 1909-1910 C. civ. Recurenții apreciază că titlul lor este cel preferabil, fiind mai vechi, nu este și nu poate fi contestat, spre deosebire de cel opus de cumpărători. Cu privire la cererea în pretenții formulată împotriva Statului Român se arată că instanța de fond nu a fost consecventă.

Deși a constatat că recurentul are un "bun" în sensul Convenției europene, nu a dat eficiență faptului că deposedarea fără drept de acest bun îi deschide acestuia calea acțiunii în pretenții față de Statul Român. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, a arătat că în cazul unei acțiuni în revendicare, când ambele părți se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanța este pusă în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt. Însă aplicarea principiului securității raporturilor juridice trebuie să aibă în vedere că privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se arată că, atunci când statul nu mai poate restitui în natură un asemenea "bun", deoarece acesta a fost transmis unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, urmează să se plătească reclamantului deposedat drepturi bănești. De asemenea, în decizia nr. 33/2008 se menționează că, "Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală". Prin urmare, instanța de fond a greșit, întrucât ar fi trebuit să admită acțiunea în pretenții față de stat, din moment ce o parte a imobilului în litigiu a fost vândută, Statul Român a încasat un preț și acest bun a intrat iremediabil în patrimoniul intimaților, cumpărători ai apartamentelor.

Sub aceste aspecte hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea legii. Cu privire la modul de soluționare a acțiunii formulată de Z.H. de către instanța de apel este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a considerat că nu se poate vorbi de o preluare abuzivă a cotei de proprietate de 8/48 părți, ca efect al deciziei nr. 315 din 13 iulie 1985, emisă conform Decretului nr. 841/1964, întrucât actul prin care statul a preluat cota de 8/48 părți a fost un act abuziv, recurenta fiind deposedată de bun printr-o măsura obligatorie, impusă, cu o despăgubire modică, la fel impusă, fără a avea posibilitatea unui proces corect, care să ducă la sistarea stării de indiviziune.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Imobilul în litigiu a fost deținut în proprietate, în cotă de 40/48, de autoarea reclamantului W.R. și în cotă de 8/48 de reclamanta Z.H. și a fost dezmembrat, ulterior trecerii în proprietatea statului, în trei apartamente, purtând numerele III, IV și V, și două spații comerciale. Prin sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara, devenită irevocabilă, s-a constatat, numai în contradictoriu cu W.R., trecerea în proprietatea statului fără titlu valabil a cotei acestuia de 40/48 din imobilul situat în Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, iar Statul Român, reprezentat prin Municipiul Sighișoara, a fost obligat să recunoască lui W.R.

dreptul de proprietate și să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele cu nr. IV și V, cu terenul aferent. Obiectul prezentei acțiuni îl constituie restul imobilului, respectiv cele două spații comerciale, deținute în proprietate de SC I. SRL și ap. III aflat în proprietatea lui Ș.D. și Ș.M., astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare și din extrasul de carte funciară. Asupra cotei de 40/48 din imobil s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara, că preluarea a fost realizată de către Statul Român fără titlu valabil, însă regimul juridic al cotei de 8/48 aparținând reclamantei Z.H.

este altul, această cotă devenind proprietate a statului ca efect al deciziei nr. 315/1985 emisă în urma sistării stării de indiviziune cu statul și încasării de către reclamantă a unei despăgubiri, corespunzătoare cotei sale de proprietate, în aplicarea Decretului nr. 841/1964 privind reglementarea ieșirii din indiviziune a statului. Acest decret reprezintă un titlu valabil, care respecta Constituția de la acea epocă, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării sale de către stat, întrucât a fost aplicat cu plata unei despăgubiri corespunzătoare cotei reclamantei de 8/48 din imobil. Deși se susține că ieșirea din indiviziune a fost o măsura impusă, iar despăgubirea a fost modică, recurenta nu a făcut această dovadă.

Prin urmare, preluarea de către stat a cotei de 8/48 din imobil s-a realizat cu titlu valabil, astfel cum este definit în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Întrucât reclamanta Z.H. nu poate invoca o preluare fără titlu valabil a cotei sale de proprietate din imobil și nu a obținut pe cale judecătorească restituirea în natură a bunului, potrivit acestei cote, nu deține un bun actual asupra celor două spații comerciale sau a apartamentului nr. III. Ambii recurenți invocă jurisprudența C.E.D.O. conform căreia, în situația în care printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că un bun a fost preluat fără titlu valabil, se apreciază că persoana abuziv deposedată și-a păstrat dreptul de proprietate în toată perioada în care a pierdut posesia și folosința bunului, iar statul nu a fost niciodată un autentic proprietar.

Caracterul nefondat al acestor apărări derivă din faptul că niciunul dintre recurenți nu deține un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu constând într-un „bun actual”, în accepțiunea dată acestei noțiuni de C.E.D.O. în cauza pilot Atanasiu împotriva României în care s-a precizat că „ existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” ( parag.

140) . Se observă că, deși constatarea preluării fără titlu valabil a vizat întreaga cotă de 40/48 din imobilul în litigiu, în privința reclamantului W.R., acestuia i-au fost restituite în natură numai apartamentele nr. IV și V, cu terenul aferent, astfel încât acesta nu deține un „bun actual” și asupra celor două spații comerciale și a apartamentului nr. III, care fac obiectul prezentei cauze. Nici reclamanta Z.H. nu a invocat deținerea unei hotărâri judecătorești cu un astfel de conținut asupra vreunuia dintre aceste bunuri. Ca atare, în mod greșit, în rejudecare, instanța de apel a considerat că reclamantul W.R. deține un bun actual, care intră în domeniul de protecție al art. 1 din Primul Protocol la Convenție, întemeindu-se pe sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara, câtă vreme prin această hotărâre nu s-a dispus și restituirea bunurilor care fac obiectul prezentei cauze către reclamant.

Constatarea preluării fără titlu valabil a cotei de 40/48 poate da naștere cel mult unei speranțe legitime, în ceea ce îl privește pe reclamantul W.R. Speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. Cât privește valoarea patrimonială, C.E.D.O. a statuat în hotărârea pilot Atanasiu împotriva României că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În această cauză C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, deci o speranță legitimă, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. Întrucât nici unul dintre reclamanți nu deține o astfel de dispoziție de restituire, deci un bun actual asupra imobilelor în litigiu, în mod corect acțiunea în revendicare a fost respinsă, urmând a se avea în vedere considerentele expuse anterior, care înlocuiesc argumentele instanței de apel. În absența unui bun actual, deci și a unui titlu de proprietate, reclamanții nu pot fi preferați în acțiunea în revendicare, întrucât aceasta presupune o comparare de titluri, care nu se mai poate realiza în lipsa unuia dintre termenii supuși comparației.

Rămân astfel fără obiect criticile invocate de recurenți cu privire la criteriile care stau la baza comparării titlurilor și pe care aceștia le apreciază ca relevante pentru admiterea acțiunii în revendicare. Cu privire la cererea completatoare din 19 martie 2009, prin care reclamanții au solicitat ca Statul Român să fie obligat la plata contravalorii imobilului, motivată de reaua credință și de îmbogățirea fără justă cauză a statului, se constată că instanța de apel a respins această cerere, fără a preciza argumentele care susțin această soluție, însă această omisiune urmează a fi suplinită prin argumentele de mai jos.

Astfel cum s-a demonstrat anterior, reclamanții nu dețin un bun actual, situație care i-ar îndreptăți să formuleze o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, dacă sunt îndeplinite condițiile menționate în decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Statul, prin puterea legislativă, a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 27/2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Între cele două decizii amintite este evidentă similitudinea problemei de drept privind acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, singura deosebire constând în natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant, astfel că și argumentele instanței supreme aduse în susținerea celor două decizii sunt obligatorii pentru instanțe.

În considerarea acestora, în dispozitivul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 27/2011 s-a menționat că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”. Întrucât cererea completatoare din 19 martie 2009 avea ca obiect obligarea Statului Român la plata contravalorii imobilului preluat de stat, în temeiul dreptului comun, respingerea cererii completatoare se impunea pentru a respecta dezlegările aduse prin decizia nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorii pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. În considerarea celor expuse anterior, se constată că motivele de recurs invocate nu sunt incidente și, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții W.R. și Z.H. împotriva deciziei nr. 99/A din 12 februarie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2014.