ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2563/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2563/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de

27 ianuarie 2009 reclamanții W.R. și Z.H. au chemat în judecată pe pârâții Statul

Român prin Municipiul Sighișoara prin primar, Ș.D. și Ș.M., SC I. SRL prin

administrator Ș.D.L., pentru a se constata că 40/48 părți din imobilul situat

în Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C1,

C2, C3, C4 a trecut în patrimoniul statului, fără titlu valabil, de la

proprietara W.G.S. mama reclamantului W.R., solicitându-se ca pârâta SC I. SRL

să fie obligată să recunoască reclamanților dreptul de proprietate și să le

predea în deplină proprietate posesie și pașnică folosință cota de 40/48 din

imobilul situat în Sighișoara str. I.C., intabulat în CF nr. xx Sighișoara, top

C2, C3, pârâții Ș.D. și M. să fie obligați să-i recunoască dreptul de proprietate

reclamantului și să-i predea în deplină proprietate, posesie și pașnică

folosință cota de 40/48 din imobilul situat în Sighișoara str. I.C., jud. Mureș

înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C4, ap. nr. III, să se

constate că 8/48 părți din imobilul din Sighișoara, str. I.C., înscris în CF

nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C2, C3, C5, 258, C6 a trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil de la reclamanta Z.H., născută E., să

fie obligată pârâta SC I. SRL să-i recunoască reclamantei Z.H. dreptul de

proprietate și să-i predea în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință

cota de 8/48 din imobilul situat în Sighișoara str. I.C., înscris în CF nr. xx

Sighișoara, cu număr topografic C2, C3, să fie obligați pârâții Ș.D. și M. să-i

recunoască reclamantei Z.H. dreptul de proprietate și să-i lase în deplină

proprietate, posesie și pașnică folosință cota de 8/48 părți din același

imobil, cu referire la top C4, ap. III, să fie obligat Statul Român să le

recunoască ambilor reclamanți dreptul de proprietate și să le predea în deplină

proprietate, posesie și pașnică folosință întreg terenul înscris în CF nr. xx  Sighișoara,

cu număr topografic C7, potrivit cotelor lor de proprietate

În considerentele acțiunii

reclamanții au arătat că, anterior preluării abuzive de către stat a imobilului

din Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, top C7, imobilul a format

coproprietatea mamei reclamanților W.R., W.G.S., în cotă de 40/48 părți, și a reclamantei

Z.H., născută E. în cotă de 8/48 părți, că imobilul, din dispoziția statului a fost

dezmembrat în cinci apartamente: nr. top C2 spațiu cu altă destinație (spațiu comercial)

C3 spații cu altă destinație (spațiu comercial) C4 ap. nr. III, C5 ap. nr. IV, C6

ap. nr. V, că ap. nr. III cu top C4 a fost vândut prin contract de vânzare cumpărare

nr. AA/1996 pârâților Ș.D. și M., iar spațiile au altă destinație-spații comerciale

au fost cumpărate în baza Legii nr. 550/2002, prin contract de vânzare cumpărare

nr. GG/2005 și KK/2005, de către pârâta SC I. SRL, ap. IV și V cu top nr. C5, C6

nefăcând obiectul vreunui act de înstrăinare.

Cu referire la ap. IV

și V reclamanții au arătat că, urmare a acțiunii civile promovată de reclamantul

W.R., în Dosarul nr. 1023/308/2007 al Judecătoriei Sighișoara s-a pronunțat sentința

civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, definitivă și irevocabilă prin respingerea

apelului și recursului la Tribunalul Mureș și respectiv Curtea de Apel Târgu-Mureș,

prin care s-a admis acțiunea reclamantului și s-a constatat preluarea fără titlu

valabil a cotei de 40/48 părți din imobil, statul fiind obligat să-i recunoască

reclamantului dreptul de proprietate și să-i lase în deplină proprietate, posesie

și pașnică folosință cota de 40/48 părți din imobil, top C5 ap. IV și C6 și respectiv

C6 ap. nr. V cu terenul aferent și că, în baza acestei hotărâri, reclamantul W.R.

a intabulat dreptul de proprietate asupra acestei părți din imobil pe numele său,

iar Statul Român a rămas în continuare proprietar asupra cotei de 8/48 părți.

Referitor la cota de 40/48

părți din imobilul de sub nr. top C2, C3, C4 și a terenului aferent, reclamanții

au arătat că Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 40/48

părți de la proprietara W.G.S. în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, actul

normativ încălcând normele constituționale, tratatele la care România era parte

și Declarația Universală a Drepturilor Omului și că aceste aspecte coroborate cu

dispozițiile art. 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, examinate prin prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998

atrag calificarea de imobil preluat de Statul Român ca fiind fără titlu valabil.

În ce privește cota de

8/48 părți din dreptul de proprietate asupra imobilului, teren și construcții, se

arată că a fost preluată în baza art. 841 C. civ. și Decretul nr. 467/1979, că procedura

sistării stării de indiviziune reglementată de Decretul nr. 841/1964 proteja pe

unul din coproprietari, Statul Român, în defavoarea coproprietarului persoană fizică

căruia i se impunea să predea cota sa la un preț modic stabilit, impus și dictat

de stat, iar procedura de sistare a indiviziunii era doar una administrativă. În

aceste condiții, reclamanta Z.H. a fost ținta unui abuz din partea statului, primind

13634 RON pentru 1/6 din imobilul compus din 2 spații comerciale, la parter, cinci

camere, trei bucătării și două holuri la etaj și una cameră la mansardă și 903 m.p.

teren.

Reclamanții au mai arătat

că acțiunea este admisibilă chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480, 481 C. civ.

Prin întâmpinare Municipiului

Sighișoara a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

și excepția inadmisibilității acțiunii, arătând pe de o parte că proprietarii înscriși

în CF sunt W.G.S. și E.H., iar pe de altă parte, că după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 dispozițiile dreptului comun referitoare la obiectul legii speciale

române fără aplicabilitate dezvoltând motivele inadmisibilității unei astfel de

acțiuni.

Prin întâmpinare și acțiunea

reconvențională Ș.D. și M. au solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii și

constatarea faptului că au cumpărat cu bună-credință ap. III din imobil, cu obligarea

pârâților reconvenționali la cheltuieli de judecată.

În considerente reclamanții-reconvenționali

au arătat că au avut calitate de chiriași ai imobilului ap. III cu nr. top C4 pe

care l-au dobândit prin cumpărare în 1997, dreptul de proprietate fiind intabulat

pe numele lor, că Decretul nr. 233/1974 nu a fost considerat titlu nevalabil de

preluare de către stat a imobilului și nu s-ar putea face dreptate reclamanților

printr-o nedreptate făcută pârâților - reclamanți - reconvenționali, că reclamanții

- pârâți - reconvenționali nu au uzat de procedura instituită de legea specială,

iar ei sunt cumpărători de bună credință.

Prin întâmpinare și acțiunea

reconvențională pârâta SC I. SRL a solicitat respingerea acțiunii principale și

constatarea faptului că a devenit proprietar a imobilului cu număr topografic C2,

C3, fiind cumpărător de bună credință.

În considerente, reclamanta-reconvențională

a arătat că societatea a ocupat cu titlu de chiriaș spațiile menționate, care au

aparținut Statului Român și în temeiul Legii nr. 550/2002 a dobândit prin cumpărare

spațiile pentru care a plătit prețul integral, astfel că titlul ei de proprietate

este valabil, iar pe de altă parte pârâții reconvenționali nu au parcurs procedura

prevăzută de legea specială.

Prin completarea la acțiune

din 19 martie 2009 reclamanții au solicitat introducerea în cauză a Ministerului

Finanțelor Publice, în calitate de pârât solicitând ca, în cazul în care imobilul

nu poate fi restituit în natură, în tot sau în parte, Statul Român să fie obligat

la plata contravalorii imobilului, motivând pe reaua credință și îmbogățirea fără

justă cauză a statului.

Prin întâmpinarea la acțiunea

reconvențională municipiul Sighișoara a arătat că nu se opune acțiunii reconvenționale,

motivele fiind cele arătate în întâmpinarea formulată față de la acțiunea principală.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii reclamanților W.R. și

Z.H., invocând pe calea excepției lipsa calității sale procesuale pasive, iar pe

fond solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că imobilul nu a aparținut

domeniului public al statului, ci domeniului privat local, respectiv Municipiului

Sighișoara și astfel Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate în procesul

de față.

Prin sentința civilă

nr. 541 din 6 aprilie 2010 a Judecătoriei Sighișoara s-a admis excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Sighișoara și s-a declinat competența de soluționare a

acțiunii civile, precum și a acțiunilor reconvenționale exercitate de reclamanții

reconvenționali Ș.D., Ș.M., SC I. SRL împotriva pârâților reconvenționali W.R. și

Z.H. în favoarea Tribunalului Mureș.

La data de 4 noiembrie

2010 reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că au cerut, în contradictoriu

cu pârâții Municipiul Sighișoara și SC A. SA, să se constate nulitatea absolută

a contractelor de vânzare cumpărare nr. AA/1996 încheiat de pârâții Ș.D. și Ș.M.

în calitate de cumpărători cu pârâta SC A. SA, privind apartamentul nr. III, din

Sighișoara, str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C4,

a celui cu nr. BB din 30 noiembrie 2004 încheiat de pârâta SC I. SRL, în calitate

de cumpărătoare, cu pârâta SC A. SA, cu privire la apartamentul nr. II, din Sighișoara,

str. I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C3 și a celui cu

nr. CC din 30 noiembrie 2004 încheiat de pârâta SC I. SRL, în calitate de cumpărătoare,

cu pârâta SC A. SA, cu privire la apartamentul nr. I, din Sighișoara, str. I.C.,

înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu număr topografic C2.

În motivarea acțiunii

modificate reclamanții au arătat că după preluarea de către stat a imobilului acesta

a fost dezmembrat în 5 apartamente dintre care 3 au fost vândute. Aceste contracte

de vânzare cumpărare sunt lovite de nulitate absolută întrucât imobilul fiind preluat

de stat fără titlu nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995 și prețul de vânzare

al apartamentelor a fost neserios, fiind derizoriu, față de valorile de circulație

ale acestora.

Pârâta SC A. SA a depus

întâmpinare cerând respingerea acțiunii ca prescrisă sau ca nefondată.

Municipiul Sighișoara

a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, potrivit deciziei

nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă

nr. 490 din 23 februarie 2012, Tribunalul Mureș, secția civilă, a admis în parte

acțiunea civilă exercitată de reclamantul W.R., împotriva pârâților Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Sighișoara, și în consecință:

A constatat că cota de

40/48 părți din imobilul situat în municipiul Sighișoara, str. I.C., ap. I, II,

III, jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu numere topografice C2; C3;

C4, a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de

la proprietarul W.G.S.

A respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare invocată de pârâtul Municipiul Sighișoara.

A respins cererea reclamantului

W.R. formulată împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL, având ca obiect revendicare

imobiliară.

A admis excepția prescripției

dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr. AA/1996, invocată de pârâții Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M. și SC A. SA și

a respins cererea reclamantului W.R. formulată împotriva acestora.

A respins cererea reclamantului

W.R. formulată împotriva pârâților Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL,

SC A. SA având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare

cumpărare nr. BB/2004 și nr. CC/2004.

A respins cererea reclamantului

W.R. formulată împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, Municipiul Sighișoara și SC A. SA având ca obiect plata de despăgubiri

egale cu contravaloarea cotei părți de 40/48 din imobilele în litigiu.

A respins acțiunea civilă

exercitată de reclamanta Z.H., împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL, și

SC A. SA, având ca obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, de

către Statul Român, a cotei de 8/48 părți din imobilul situat în municipiul Sighișoara,

str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu numere

topografice C2; C3; C4, revendicare imobiliară, constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, nr. BB/2004 și nr. CC/2004 și obligarea

pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, municipiul

Sighișoara și SC A. SA la plata de despăgubiri egale cu contravaloarea cotei părți

de 8/48 din imobilele în litigiu.

A respins acțiunea reconvențională

exercitată de reclamanții reconvenționali Ș.D. și Ș.M. împotriva pârâților reconvenționali

W.R. și Z.H. având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin

cumpărare.

A respins acțiunea reconvențională

exercitată de reclamanta reconvențională SC I. SRL împotriva pârâților reconvenționali

W.R. și Z.H., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin

cumpărare.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că imobilul situat în Municipiul Sighișoara str. I.C., ap. I, II, III,

jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, a aparținut lui W.G.S. și Z.H. în cote

de 40/48 părți, respectiv 8/48 părți. Acesta a trecut în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr. 223/1974 după care a fost dezmembrat în 5 apartamente, 2

reprezentând spații comerciale (ap. I și II) iar celelalte 3 având destinația de

locuință.

Reclamanții nu au solicitat

restituirea imobilului, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, nici

în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici în temeiul Legii nr. 10/2001.

Apartamentul nr. III a

fost vândut de către SC A. SA, în calitate de administrator al fondului locativ

de stat, pârâților Ș.D. și Ș.M., chiriași ai acestuia, în temeiul Legii nr. 112/1995,

prin contractul de vânzare cumpărare nr. AA/1996.

Spațiile comerciale reprezentând

ap. I și II au fost vândute pârâtei SC I. SRL în temeiul Legii nr. 550/2002.

Prin sentința civilă

nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara, devenită irevocabilă,

s-a admis acțiunea reclamantului W.R. și s-a constatat că cota de 40/48 părți din

ap. IV și V din imobilul în litigiu a fost trecută în proprietatea statului fără

titlu valabil și a fost obligat pârâtul Municipiul Sighișoara să recunoască reclamantului

dreptul de proprietate asupra acestora și să le predea în posesie.

Cele reținute prin sentința

civilă nr. 1389/2007 a Judecătoriei Sighișoara se impun cu putere de lucru judecat

și în prezenta cauză, fiind vorba despre alte apartamente situate în același imobil,

care au aceeași situație juridică, ceea ce a determinat admiterea cererii reclamantului

W.R. și constatarea faptului că cota de 40/48 părți din imobilul situat în Municipiul

Sighișoara, str. I.C., ap. I, II, III, jud. Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara,

cu numere topografice C2; C3; C4, a trecut în proprietatea Statului Român în mod

abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S.

În privința excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare a reclamanților, invocată de pârâtul Municipiul

Sighișoara, tribunalul apreciază că acesta este nefondată, în aplicarea deciziei

nr. XXXIII/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu observarea faptului

că acțiunea în revendicare imobiliară este îndreptată de proprietarul neposesor

împotriva posesorului neproprietar, pe când respingerea ca inadmisibilă a unei asemenea

acțiuni, prin prisma neurmării procedurii prealabile administrative, trebuia desfășurată

în contradictoriu cu un alt subiect de drept și nu cu posesorul actual al imobilului.

Împotriva menționatei

sentințe au formulat apel, în termen legal, reclamanții W.R. și Z.H.

Prin decizia civilă

nr. 6 din 1 februarie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș a fost admis apelul reclamanților,

a fost casată sentința civilă nr. 490 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Mureș,

secția civilă, și cauza a fost reținută pentru rejudecare în considerarea faptului

că prima instanță de fond nu a soluționat cererile reclamantei Z.H. de constatare

a faptului că a avut loc o trecere fără titlu în proprietatea statului a cotei de

8/48 din imobilul în litigiu și de revendicare a acestei cote în contradictoriu

cu SC I. SRL și nu s-a răspuns tuturor excepțiilor invocate.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 99/A din 12 februarie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, au fost respinse

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, inadmisibilității

acțiunii, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, a prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității procesuale

pasive a SC A. SA Sighișoara, a tardivității completării acțiunii și a lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighișoara. A fost admisă în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul W.R., în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș și Municipiul Sighișoara, și în consecință:

S-a constatat că, cota

de 40/48 părți din imobilul situat în Sighișoara, str. I.C., ap. 1, 2, 3, județul

Mureș, înscris în CF nr. xx Sighișoara, cu nr. top. C2, C3, C4 a trecut în proprietatea

Statului Român în mod abuziv, fără titlu valabil, de la proprietarul W.G.S.

Au fost respinse celelalte

pretenții formulate de același reclamant în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș,

Municipiul Sighișoara, SC A. SA Sighișoara, Ș.D., Ș.M. și SC I. SRL.

A fost respinsă acțiunea

civilă formulată de reclamantul Z.H., în contradictoriu cu pârâții Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, municipiul Sighișoara, Ș.D., Ș.M., SC I. SRL

și SC A. SA Sighișoara.

Au fost respinse acțiunile

reconvenționale formulate de reclamanții reconvenționali Ș.D., Ș.M. și SC I. SRL

în contradictoriu cu pârâții reconvenționali W.R. și Z.H.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 6/A din 1 februarie 2013,

s-a admis apelul declarat de W.R. și Z.H., împotriva sentinței civile nr. 490

din 23 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Mureș, s-a anulat sentința atacată

și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului, întrucât, prin sentința civilă

nr. 490 din 23 februarie 2012, Tribunalul Mureș, ca primă instanță de fond, a omis

să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate prin acțiunea dedusă judecății.

Astfel, deși prin cererea

de chemare în judecată reclamanții au solicitat „să se constate că cota de 8/48

parte din imobilul situat în Sighișoara str. I.C., județul Mureș, intabulat în CF

nr. xx Sighișoara, nr. C2; C3; C4; C5; C6, a trecut în proprietatea Statului Român

fără titlu valabil, de la (...) Z.H.” și să fie obligată pârâta SC I. SRL să recunoască

acestei reclamante și să-i predea în deplină proprietate și posesie această cotă

parte, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra acestei cereri.

Faptul că în mod generic,

în dispozitivul hotărârii atacate se menționează că aceste cereri sunt respinse

fără ca în considerente să se regăsească motivele de fapt și de drept ce au format

convingerea instanței, echivalează cu o nepronunțare.

Instanța nu a răspuns

celor solicitate de reclamanți și nu a arătat care sunt argumentele pentru care

susținerile, respectiv pretențiile acestora au fost respinse, soluția adoptată de

instanță și concretizată în dispozitiv fiind astfel lipsită de fundament.

Mai mult, deși pe parcursul

soluționării procesului, în fața instanței de fond au fost invocate mai multe excepții

fie de fond fie de procedură, instanța a omis să se pronunțe asupra acestora și

nu s-a stabilit în cauză nici cadrul procesual

Examinând actele și lucrările

dosarului, în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat

mai întâi asupra excepțiilor invocate în cauză.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care anterior promovării

prezentei acțiuni, prin sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunțată

de Judecătoria Sighișoara, rămasă irevocabilă, s-a recunoscut nevalabilitatea titlului

Statului asupra unei părți din imobilul în cauză iar asupra celeilalte părți se

invocă faptul că Statul, în calitate de proprietar nu deține un titlu valabil, acțiunea

în revendicare formulată de reclamanți, ce presupune compararea titlurilor părților,

este admisibilă chiar și ulterior apariției Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece

se îndreaptă împotriva actualilor deținători, în condițiile în care reclamanții

dețin un bun în sensul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului - art. 1 din

Primul Protocol.

Procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 nu este exclusivistă și nu poate constitui un fine de neprimire

a acțiunii în revendicare, care să vizeze un bun preluat în mod abuziv de către

stat, iar părțile împotriva cărora se îndreaptă acțiunea sunt persoanele cumpărătoare

ale acestui bun și nu unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea

notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește lipsa

calității procesuale active a reclamantului, calitatea acestuia a fost în mod irevocabil

stabilită prin sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria

Sighișoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 164 din 3 iunie 2008 pronunțată

de Tribunalul Mureș, prin care s-a stabilit că reclamantul W.R. este moștenitorul

lui W.G.S., proprietara tabulară a cotei de 40/48 parte din imobilul în cauză, anterior

preluării în baza Decretului nr. 223/1974, iar Z.H. a fost proprietara tabulară

a cotei de 8/48, anterior preluării de către stat a acestei cote în baza Decretului

nr. 841/1964.

Având în vedere hotărârile

judecătorești mai sus menționate, instanța a reținut că reclamanții au justificat

legitimare procesuală în calitate de moștenitor al fostului proprietar tabular,

respectiv de fost proprietar tabular, astfel că excepția lipsei calității procesuale

active a fost respinsă.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, având în vedere precizarea de acțiune formulată de reclamanți în fața instanței

de fond, și această excepție a fost respinsă.

A fost respinsă și excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighișoara, în calitate

de reprezentant al Statului Român, dat fiind calitatea acestuia de proprietar tabular

astfel cum rezultă din CF nr. xx Sighișoara. Fiind vorba de o acțiune în revendicare

îndreptată împotriva actualilor deținători ai imobilului în cauză, Municipiul Sighișoara

are calitate procesuală pasivă în cauză.

De asemenea, a fost respinsă

și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, câtă vreme prin completarea

la acțiune din 4 noiembrie 2010 s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, contracte ce au fost încheiate

de SC A. SA în calitate de vânzător.

În ceea ce privește excepția

tardivității completării de acțiune, a fost respinsă dat fiind mai întâi că aceasta

a intervenit după declinarea cauzei, prevederile art. 132 C. proc. civ., raportându-se

astfel la instanța legal învestită cu soluționarea cererii, iar în al doilea rând

fiind vorba de o cerere ce privește constatarea nulității absolute a titlului proprietarilor

posesori, această cerere trebuie examinată de instanță chiar dacă partea a formulat-o

după prima zi de înfățișare, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor părților.

A fost respinsă și excepția

prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, dat fiind că se invoca drept motiv

de nulitate cauza ilicită existentă la încheierea contractelor (ambele părți știind

că vânzătorul nu este proprietar al imobilului ce face obiectul contractului), situație

în care acțiunea este imprescriptibilă.

În ceea ce privește fondul

cauzei, fiind vorba de o acțiune în revendicare, instanța a procedat la compararea

titlurilor părților.

Reclamanții au investit

instanța cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ., solicitând restituirea în natură a cotei de 40/48 din imobilul situat în Sighișoara

str. I.C. respectiv a cotei de 8/48 din același imobil (împărțit în apartamentele

aferente).

În ceea ce privește acțiunea

în revendicare formulată de reclamantul W.R., instanța a reținut că, efect al sentinței

civile nr. 1389 din 27 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighișoara, rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 164/2008 a Tribunalului Mureș, că cota de 40/48

parte din imobilul în cauză a fost preluată de stat de la antecesoarea reclamantului

fără titlu. În aceste condiții, dat fiind sentința civilă nr. 1389 din 27

decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighișoara, definitivă și irevocabilă

și principiul puterii lucrului judecat și pentru că prin această hotărâre, în limitele

învestirii, instanța a dispus numai în ceea ce privește apartamentele IV și V din

imobil (nr. top C5 și C6) în considerente reținându-se că a fost preluată abuziv

cota de 40/48 asupra întregului imobil, instanța a admis cererea reclamantului și

a constatat că și cota de 40/48 din celelalte trei apartamente, a fost preluată

în mod abuziv de la antecesoarea reclamantului.

Așadar, numai de la data

pronunțării hotărârii judecătorești s-a putut reține calitatea de titular al dreptului

de proprietate, în privința reclamantului.

Contractele de vânzare-cumpărare

au fost încheiate anterior acestui moment, respectiv în 1996 și 2004, deci într-o

perioadă în care statul era proprietar necontestat al imobilului. Aceasta deoarece

până în 2007 reclamantul nu și-a manifestat în nici un fel intenția de a-i fi recunoscut

dreptul de proprietate sau de a beneficia de măsuri reparatorii.

În aceste condiții, analizarea

cererii în revendicare nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza

criteriilor de drept comun în baza art. 480 C. civ. ci, au fost luate în considerare

și dispozițiile Legii nr. 10/2001 și normele europene privind protecția dreptului

de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, premisă

impusă de altfel și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Pornindu-se de la premisa

preluării imobilului în cauză, fără titlu, premisă rezultată din hotărârea judecătorească

pronunțată în 2007, precum și cea a menținerii contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți anterior acestei date, nedesființate până în prezent, s-a apreciat

că prevederile Legii nr. 112/1995 nu pot fi ignorate în compararea titlurilor, comparare

impusă de art. 480 C. civ.

Relevante sub acest aspect

au fost considerentele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Păduraru contra României, în care se arată importanța stabilirii dacă cumpărătorii

aveau cum să își dea seama, la momentul cumpărării imobilului, că statul nu era

proprietarul bunului precum și importanța conduitei fostului proprietar care trebuia

să depună diligențele conferite de lege pentru a-și redobândi bunul. Din această

perspectivă, s-a apreciat că titlul pârâților este preferabil la momentul încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, aceștia fiind de bună-credință.

În conflictul de interese

legitim dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului

său imobil, este preferat cel din urmă, pentru asigurarea securității circuitului

civil și a stabilității raporturilor juridice, rațiuni exprimate în adagiul error

communis facit ius. În cauză pârâții au fost de bună-credință deoarece la momentul

încheierii contractelor de vânzare cumpărare, statul era proprietar neexistând vreun

indiciu în ceea ce privește voința reclamantului de a-și revendica bunul. Pentru

aceste considerente cauza de nulitate absolută invocată de reclamanți, nu poate

fi reținută.

Prin aceasta nu se încalcă

nici prevederile art. 44 din Constituție, nici art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O.,

întrucât jurisprudența C.E.D.O. a stabilit în mod constant că, în cazul în care

nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, urmează să

i se acorde fostului proprietar celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.

Unul din elementele fundamentale

ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice,

iar pârâții beneficiază de un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene, de

care nu mai pot fi lipsiți prin promovarea unei acțiuni în revendicare.

Garanțiile conferite de

Convenție protejează atât pe reclamant cât și pe pârâți, deoarece și unii și ceilalți

sunt titularii unui „bun”, în sensul Convenției.

Pentru reclamant acest

lucru îl reprezintă hotărârea judecătorească pronunțată de Judecătoria Sighișoara

în anul 2007, prin care s-a constatat că a fost preluată fără titlu cota de 40/48

aparținând antecesoarei reclamantului, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității

de proprietar al reclamantului.

În egală măsură și pârâții

dețin un „bun” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în

baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor a fost recunoscută, implicit,

prin neatacarea lor de către reclamant pe calea acțiunii în nulitate prevăzută de

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind s-a dat preferabilitate

titlurilor pârâților pentru că altfel, așa cum s-a arătat deja, s-ar aduce atingere

justului echilibru ce trebuie menținut între protecția proprietății și cerințele

interesului general, precum și securității raporturilor juridice.

Respingerea acțiunii reclamantului

a fost în concordanță și cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care a statuat că prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care s-ar aduce astfel

atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește acțiunea

în revendicare promovată de reclamanta Z.H. având ca obiect cota de 8/48 parte din

același imobil s-a reținut că această cotă a devenit proprietatea statului ca efect

al deciziei nr. 315 din 13 iulie 1985, în urma sistării stării de indiviziune, cu

plata în favoarea reclamantei a despăgubirilor în cuantum de 13.634 RON, în conformitate

cu prevederile Decretului nr. 841/1964.

Nu numai că în cazul acestei

reclamante nu se poate vorbi de o preluare abuzivă a cotei de proprietate, aceasta

fiind de altfel și despăgubită, dar în cauză nu se poate vorbi nici de existența

unui „bun” în sensul Convenției.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții W.R. și Z.H.,

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța

nu a motivat în niciun fel soluția de respingere a cererii împotriva Statului Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea acestuia

la plata contravalorii imobilului, în situația în care nu se poate dispune restituirea

în natură.

S-a reținut că o cotă

de 40/48 părți din imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil,

fapt constatat prin sentința civilă nr. 1389/2007 a Judecătoriei Sighișoara, devenită

irevocabilă, care se impune cu autoritate de lucru judecat și în această cauză.

Urmare a preluării de

către stat a imobilului fără titlu valabil, se reține, de asemenea, calitatea de

titular al dreptului de proprietate pentru cota de 40/48 părți în privința subsemnatului

W.R.

Cu toate acestea, în urma

comparării titlurilor, după ce se constată că titlul cumpărătorilor apartamentelor

este preferabil, este respinsă cererea de pretenții formulată împotriva Statului

Român, fără nicio argumentare.

În dezvoltarea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 s-a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare

a legii, atunci când a apreciat că se poate reține calitatea de titular al dreptului

de proprietate în privința lui W.R. doar de la data pronunțării sentinței civile

nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara prin care s-a constatat

că a avut loc o preluare fără titlu valabil a cotei deținute de acesta asupra imobilului

în litigiu.

Potrivit practicii constante

a C.E.D.O., în situația în care printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că un

bun a fost preluat fără titlu valabil, cum este cazul în speță, se apreciază că

persoana abuziv deposedată și-a păstrat dreptul de proprietate în toată perioada

în care a pierdut posesia și folosința bunului, iar statul nu a fost niciodată un

autentic proprietar.

Prin urmare, autoarea

recurentului și apoi recurentul nu au pierdut niciodată proprietatea imobilului

de care, fără titlu, au fost deposedați, iar statul nu a avut cu referire la acest

imobil un act autentic drept de proprietate.

Instanța a făcut o greșită

aplicare a legii și când a constatat că și cumpărătorii apartamentelor constituite

în urma dezmembrării imobilului au un "bun" în sensul Convenției europene,

întrucât puteau face obiectul vânzării-cumpărării în baza Legii nr. 112/1995 și

a Legii nr. 550/2002 doar bunurile preluate cu titlu valabil de către stat, iar

imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil și astfel toate contractele

de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 550/2002,

cu privire la apartamente din acest imobil sunt lovite de nulitate absolută.

În ceea ce privește compararea

titlurilor, recurenții precizează că s-a făcut o greșită aplicare a legii atunci

când s-a dat preferința titlului cumpărătorilor deoarece vânzătorul nu a fost de

bună-credință, deoarece au știut cum a fost preluat imobilul în litigiu.

Față de cumpărători nu

există elemente care să omită buna lor credință, astfel că devin aplicabile regulile

din materia vânzării bunului altuia, caz în care, dacă cumpărătorul a fost de bună-credință,

împotriva lui poate fi promovată de adevăratul proprietar acțiunea în revendicare,

el fiind un terț față de părțile contractului de vânzare - cumpărare. Cumpărătorul

se poate apăra doar prin invocarea uzucapiunii sau prin excepția trasă din art.

1909-1910 C. civ.

Recurenții apreciază că

titlul lor este cel preferabil, fiind mai vechi, nu este și nu poate fi contestat,

spre deosebire de cel opus de cumpărători.

Cu privire la cererea

în pretenții formulată împotriva Statului Român se arată că instanța de fond nu

a fost consecventă. Deși a constatat că recurentul are un "bun" în sensul

Convenției europene, nu a dat eficiență faptului că deposedarea fără drept de acest

bun îi deschide acestuia calea acțiunii în pretenții față de Statul Român.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, a arătat că

în cazul unei acțiuni în revendicare, când ambele părți se pot prevala de existența

unui bun în sensul Convenției, instanța este pusă în situația de a da preferabilitate

unuia în detrimentul celuilalt. Însă aplicarea principiului securității raporturilor

juridice trebuie să aibă în vedere că privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri,

constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului se arată că, atunci când statul nu mai poate

restitui în natură un asemenea "bun", deoarece acesta a fost transmis

unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, urmează să se plătească

reclamantului deposedat drepturi bănești.

De asemenea, în decizia

nr. 33/2008 se menționează că, "Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă

uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil

proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție

de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".

Prin urmare, instanța

de fond a greșit, întrucât ar fi trebuit să admită acțiunea în pretenții față de

stat, din moment ce o parte a imobilului în litigiu a fost vândută, Statul Român

a încasat un preț și acest bun a intrat iremediabil în patrimoniul intimaților,

cumpărători ai apartamentelor. Sub aceste aspecte hotărârea instanței de fond a

fost dată cu încălcarea legii.

Cu privire la modul de

soluționare a acțiunii formulată de Z.H. de către instanța de apel este incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de fond a făcut

o greșită aplicare a legii atunci când a considerat că nu se poate vorbi de o preluare

abuzivă a cotei de proprietate de 8/48 părți, ca efect al deciziei nr. 315 din

13 iulie 1985, emisă conform Decretului nr. 841/1964, întrucât actul prin care statul

a preluat cota de 8/48 părți a fost un act abuziv, recurenta fiind deposedată de

bun printr-o măsura obligatorie, impusă, cu o despăgubire modică, la fel impusă,

fără a avea posibilitatea unui proces corect, care să ducă la sistarea stării de

indiviziune.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a

fost deținut în proprietate, în cotă de 40/48, de autoarea reclamantului

W.R. și în cotă de 8/48

de reclamanta Z.H. și a fost dezmembrat, ulterior trecerii în proprietatea statului,

în trei apartamente, purtând numerele III, IV și V, și două spații comerciale.

Prin sentința civilă

nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara, devenită irevocabilă,

s-a constatat, numai în contradictoriu cu

W.R., trecerea în proprietatea statului fără

titlu valabil a cotei acestuia de 40/48 din imobilul situat în Sighișoara, str.

I.C., înscris în CF nr. xx Sighișoara, iar Statul Român, reprezentat prin Municipiul

Sighișoara, a fost obligat să recunoască lui W.R. dreptul de proprietate și să-i

lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele cu nr. IV și V, cu

terenul aferent.

Obiectul prezentei acțiuni

îl constituie restul imobilului, respectiv cele două spații comerciale, deținute

în proprietate de SC I. SRL și ap. III aflat în proprietatea lui Ș.D. și Ș.M., astfel

cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare și din extrasul de carte funciară.

Asupra cotei de 40/48

din imobil s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 1389

din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara, că preluarea a fost realizată de

către Statul Român fără titlu valabil, însă regimul juridic al cotei de 8/48 aparținând

reclamantei

Z.H. este altul, această cotă devenind proprietate a statului ca efect al deciziei

nr. 315/1985 emisă în urma sistării stării de indiviziune cu statul și încasării

de către reclamantă a unei despăgubiri, corespunzătoare cotei sale de proprietate,

în aplicarea Decretului nr. 841/1964 privind reglementarea ieșirii din indiviziune

a statului.

Acest decret reprezintă

un titlu valabil, care respecta Constituția de la acea epocă, tratatele internaționale

la care România era parte și legile în vigoare la data preluării sale de către stat,

întrucât a fost aplicat cu plata unei despăgubiri corespunzătoare cotei reclamantei

de 8/48 din imobil. Deși se susține că ieșirea din indiviziune a fost o măsura impusă,

iar despăgubirea a fost modică, recurenta nu a făcut această dovadă.

Prin urmare, preluarea

de către stat a cotei de 8/48 din imobil s-a realizat cu titlu valabil, astfel cum

este definit în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Întrucât reclamanta

Z.H. nu poate invoca o

preluare fără titlu valabil a cotei sale de proprietate din imobil și nu a obținut

pe cale judecătorească restituirea în natură a bunului, potrivit acestei cote, nu

deține un bun actual asupra celor două spații comerciale sau a apartamentului

nr. III.

Ambii recurenți invocă

jurisprudența C.E.D.O. conform căreia, în situația în care printr-o hotărâre irevocabilă

s-a constatat că un bun a fost preluat fără titlu valabil, se apreciază că persoana

abuziv deposedată și-a păstrat dreptul de proprietate în toată perioada în care

a pierdut posesia și folosința bunului, iar statul nu a fost niciodată un autentic

proprietar.

Caracterul nefondat al

acestor apărări derivă din faptul că niciunul dintre recurenți nu deține un drept

de proprietate asupra imobilelor în litigiu constând într-un „bun actual”, în accepțiunea

dată acestei noțiuni de C.E.D.O. în cauza pilot Atanasiu împotriva României în care

s-a precizat că „

existența unui bun actual în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul

hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (

parag. 140)

.

Se observă că, deși constatarea

preluării fără titlu valabil a vizat întreaga cotă de 40/48 din imobilul în litigiu,

în privința reclamantului W.R., acestuia i-au fost restituite în natură numai apartamentele

nr. IV și V, cu terenul aferent, astfel încât acesta nu deține un „bun actual” și

asupra celor două spații comerciale și a apartamentului nr. III, care fac obiectul

prezentei cauze.

Nici reclamanta Z.H. nu

a invocat deținerea unei hotărâri judecătorești cu un astfel de conținut asupra

vreunuia dintre aceste bunuri.

Ca atare, în mod greșit,

în rejudecare, instanța de apel a considerat că reclamantul W.R. deține un bun actual,

care intră în domeniul de protecție al art. 1 din Primul Protocol la Convenție,

întemeindu-se pe sentința civilă nr. 1389 din 27 decembrie 2007 a Judecătoriei Sighișoara,

câtă vreme prin această hotărâre nu s-a dispus și restituirea bunurilor care fac

obiectul prezentei cauze către reclamant.

Constatarea preluării

fără titlu valabil a cotei de 40/48 poate da naștere cel mult unei speranțe legitime,

în ceea ce îl privește pe reclamantul W.R.

Speranța legitimă presupune

ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă

în dreptul intern. Cât privește valoarea patrimonială, C.E.D.O. a statuat în hotărârea

pilot Atanasiu împotriva României că aceasta se bucură de protecția oferită de

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul

patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării

este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi.

În această cauză C.E.D.O.

a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual"

și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin

care să se constate nevalabilitatea titlului statului, deci o speranță legitimă,

ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Întrucât nici unul dintre

reclamanți nu deține o astfel de dispoziție de restituire, deci un bun actual asupra

imobilelor în litigiu, în mod corect acțiunea în revendicare a fost respinsă, urmând

a se avea în vedere considerentele expuse anterior, care înlocuiesc argumentele

instanței de apel.

În absența unui bun actual,

deci și a unui titlu de proprietate, reclamanții nu pot fi preferați în acțiunea

în revendicare, întrucât aceasta presupune o comparare de titluri, care nu se mai

poate realiza în lipsa unuia dintre termenii supuși comparației. Rămân astfel fără

obiect criticile invocate de recurenți cu privire la criteriile care stau la baza

comparării titlurilor și pe care aceștia le apreciază ca relevante pentru admiterea

acțiunii în revendicare.

Cu privire la cererea

completatoare din 19

martie 2009, prin care reclamanții au solicitat ca Statul Român să fie obligat la

plata contravalorii imobilului, motivată de reaua credință și de îmbogățirea fără

justă cauză a statului, se constată că instanța de apel a respins această cerere,

fără a preciza argumentele care susțin această soluție, însă această omisiune urmează

a fi suplinită prin argumentele de mai jos.

Astfel cum s-a demonstrat

anterior, reclamanții nu dețin un bun actual, situație care i-ar îndreptăți să formuleze

o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, dacă sunt îndeplinite

condițiile menționate în decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Statul, prin puterea legislativă,

a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile

impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin decizia în interesul

legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin recursul în interesul legii, soluționat

prin decizia nr. 27/2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială. Între cele două decizii amintite este evidentă similitudinea problemei

de drept privind acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, singura

deosebire constând în natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant, astfel

că și argumentele instanței supreme aduse în susținerea celor două decizii sunt

obligatorii pentru instanțe.

În considerarea acestora,

în dispozitivul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 27/2011 s-a

menționat că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român,

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Întrucât cererea completatoare

din 19 martie 2009 avea ca obiect obligarea Statului Român la plata contravalorii

imobilului preluat de stat, în temeiul dreptului comun, respingerea cererii completatoare

se impunea pentru a respecta dezlegările aduse prin decizia nr. 27/2011 pronunțată

în recurs în interesul legii, obligatorii pentru instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

În considerarea celor

expuse anterior, se constată că motivele de recurs invocate nu sunt incidente și,

în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții W.R. și Z.H. împotriva deciziei nr. 99/A din 12 februarie

2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 3 octombrie 2014.