ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1103/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1103/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

T.H. și T.A. au chemat în judecată

Primăria municipiului Sighișoara solicitând anularea dispoziției nr. 87 din 27

ianuarie 2004 emisă de pârâta prin primar prin care li s-a respins notificarea

nr. 134 din 12 februarie 2002 pentru restituirea în natură sau acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent vizând imobilul situat în Sighișoara, înscris

în C.F. Sighișoara cu nr. top 80, constând în teren în suprafață de 277 mp și o

construcție cu două camere, dependințe și anexe gospodărești.

În motivarea acțiunii, reclamanți au

susținut că au dobândit imobilul în dispută în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 963 din 20 aprilie 1978 și înscris în C.F.

Sighișoara sub nr. 33 și 34, iar ulterior, acesta a fost preluat abuziv de stat

în temeiul art. 2 din Decretul nr. 223/1974 urmarea faptului că au făcut cerere

de plecare definitivă din țară și în condițiile textului menționat au fost

obligați să-l înstrăineze către stat.

Au mai învederat reclamanții că

independent de împrejurarea că la data respectivă, au încasat de la stat suma

de 34.280 lei, erau îndrituiți cel puțin la măsuri reparatorii, imobilul fiind

preluat de stat abuziv și ulterior înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995,

așa cum prevăd dispozițiile art. 3, art. 11, art. 14 alin. (2), art. 24 alin. (2),

art. 27 alin. (3) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Mureș, prin sentința

civilă nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a admis în parte contestația, a anulat

dispoziția nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de pârâtă și semnată de primar și

a stabilit despăgubiri în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în

Sighișoara, înscris în C.F. Sighișoara nr. top 80, în sumă de 1.070.778.000 lei

constând în diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și despăgubirea

primită de reclamanți în anul 1989.

A respins cererea reclamanților de

restituire în natură a imobilului în litigiu.

Instanța a reținut că pârâta a emis

dispoziția atacată cu nerespectarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 10/2001

întrucât notificarea nu a fost transmisă Prefecturii județului Mureș și nici nu

a cuprins valoarea estimativă a imobilului, pentru stabilirea despăgubirilor.

Totodată a decis că în temeiul Legii

nr. 10/2001 sunt considerate imobile „preluate abuziv” acele imobile care se încadrează

în una din categoriile enumerate în art. 2; că în situația preluării imobilelor

în temeiul Decretului nr. 223/1974, legea nu stabilește vreun tratament juridic

diferit în funcție de împrejurarea dacă s-au acordat sau nu despăgubiri; și că

din această perspectivă reglementările de la pct. 1.4 lit. B2 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

trebuiesc interpretate în sensul că nu pot modifica, fiind de rang inferior,

însăși legea.

Astfel fiind nu se poate reține că

la data preluării imobilului de către stat, reclamanta ar fi primit o

despăgubire rezonabilă întrucât nu a fost corelată cu valoarea de circulație a

bunului, aspect ce rezultă și din expertiza tehnică efectuată în cauză și care

relevă că valoarea despăgubirilor primite de reclamantă a fost mult mai mică

decât valoarea de circulație, diferența fiind de 1.070.778.000 lei.

Cum imobilul în dispută a fost

înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 11/1997 unor terțe persoane, iar acest contract nu a fost atacat în

justiție, în speță erau aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001,

iar cuantumul despăgubirilor era cel stabilit prin expertiză de 1.070.778.000

lei.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, prin decizia nr. 151/A din 24 martie 2005 a respins ca nefondat apelul

declarat de Primăria Sighișoara împotriva sentinței civile nr. 1193 din 11

noiembrie 2004 a Tribunalului Mureș.

În contra menționatei decizii la 11

iulie 2005, a declarat recurs Primăria municipiului Sighișoara, prin primar,

invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel s-a susținut că instanța de

apel nu a motivat în fapt și în drept considerentele pentru care i-a respins

apelul.

S-a învederat că notificarea a fost

respinsă în baza prevederilor pct. 1.4 B cu referire la Decretul nr. 223/1974

din H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, considerându-se că la data plecării din țară, foștii proprietari au

înstrăinat imobilul statului pentru suma de 34.280 lei primită cu titlu de

despăgubiri, și din această perspectivă, legiuitorul apreciind că preluarea nu

s-a făcut abuziv, întrucât echivala cu o înstrăinare reclamanții fiind îndestulați

rezonabil din prețul primit, caz în care soluționarea administrativă a

notificării nu putea fi decât respingerea acesteia.

S-a mai susținut că prevederile din

normele metodologice erau imperative și prin urmare trebuiau aplicate întocmai,

instanța neputând dispune altfel.

Ca atare, instanța de apel nu putea

decide că reclamanta ar fi fost îndreptățită la despăgubiri, făcând în cauză

aplicarea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 fără ca prin aceasta să nu

înfrângă prevederile art. 1 pct. 1.4 B și pct. 2 din H.G. nr. 498/2003, cât

timp din dosar a rezultat că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu

plata unei despăgubiri, ceea ce reprezenta o îndestulare rezonabilă a

reclamanților, și prin urmare conducea la concluzia că imobilul nu a fost preluat

abuziv, cu consecința firească a respingerii notificării.

Recurenta a mai criticat decizia

atacată și în ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor în baza

expertizei tehnice efectuate în cauză. Astfel s-a susținut că instanța nu a

precizat care este autoritatea ce acordă aceste despăgubiri întrucât ele nu

puteau fi date de către recurentă.

În acest sens, s-au invocat

dispozițiile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora despăgubirile se

acordă de către Ministerul Finanțelor în urma analizei făcute de comisiile din

cadrul prefecturilor și prin urmare, pentru cazul în speță competența revenea

Prefecturii Sighișoara ce urma să comunice Ministerului Finanțelor rezultatul

evaluării și nicidecum Primăriei Sighișoara.

Din această perspectivă și obligarea

recurentei la plata cheltuielilor de judecată de 10.234.000 lei era greșită.

Recursul este fondat pentru motivele

ce succed.

Din dosar a rezultat că imobilul

situat în Sighișoara, înscris în C.F. Sighișoara, cu nr. top 80, compus din teren

în suprafață de 277 mp și o construcție cu două camere, dependințe și anexe gospodărești

a constituit proprietatea soților T.H. și T.A. (f.14 dosar nr.1298/2004) și a

fost preluat de stat în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr.

170 din 8 mai 1989 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular județean

Mureș cu plata unei despăgubiri de 34.280 lei.

Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995

statul, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 637/1997 a înstrăinat imobilul

în discuție soților F.P. și F.C.

Prin notificarea nr. 134 din 12

februarie 2002 reclamanții au cerut restituirea în natură a imobilului, iar în

cazul în care acest lucru nu era posibil, acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent (f.7 dos nr. 1298/2004).

Primăria municipiului Sighișoara,

prin primar, a emis dispoziția nr. 87 din 27 ianuarie 2004 și a respins

notificarea invocând în principal precizările din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 de la art. I pct. 1.4 lit. B) cu referire

la Decretul nr. 223/1974, potrivit cărora întrucât notificatorii au încasat

despăgubiri îndestulătoare, preluarea imobilului de către stat nu avea un

caracter abuziv și prin urmare nu puteau beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001

(f.5 dos nr.1248/2004)

Instanța de fond, constatând că

Legea nr. 10/2001, instituie principiul restituirii în natură sau prin

echivalent, pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 și că imobilul în dispută se încadra în

prevederile menționatei legi, fiind preluat fără titlu valabil și că textul

art. 1 pct. 1.4 lit. B) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 probate prin H.G. nr. 498/2003 adaugă la lege, a admis contestația,

soluție menținută și de instanța de apel.

Acest punct de vedere este corect,

susținerile contrare ale recurentei formulate prin motivele de recurs neputând

fi primite.

Astfel, potrivit Constituției

României, hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor,

iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele

normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor

care le ordonă.

Prin urmare, dispozițiile

constituționale, care stabilesc o anumită ierarhie a actelor normative și o

limită determinată a conținutului reglementărilor, preluate de legea cadru

privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale

dispozițiilor unei legi printr-un act normativ de rang inferior.

În condițiile în care, textul art. 2

din Legea nr. 10/2001, definind noțiunea de imobil preluat abuziv, nu face nici

o distincție cu privire la diferitele categorii de legi ce au putut constitui

temeiul preluării cu titlu, sau fără titlu, al unui imobil, reglementarea de la

pct. 1.4, lit. B) pct. 2 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

ce stabilește caracterul neabuziv al preluării în baza Decretului nr. 223/1974,

atunci când s-au achitat despăgubiri apreciate ca îndestulătoare, este în mod

evident în contradicție cu dispozițiile actului normativ de rang superior pe

care trebuie să o aplice și prin urmare nelegale.

Astfel fiind, atât tribunalul cât și

curtea de apel au făcut o corectă aplicare a legii atunci când au stabilit că

și imobilele preluate conform Decretului nr. 223/1974, indiferent dacă

preluarea s-a făcut cu plată sau fără plată, intră în domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Din această perspectivă decizia

atacată este și corect motivată în drept.

În ceea ce privește conținutul procedurii

administrative de restituire prin echivalent, care în speță nu s-a desfășurat,

unitatea notificată conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 avea obligația

să facă o ofertă corespunzătoare valorii imobilului solicitat.

Prin acțiune, reclamanții au cerut

aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

având în vedere că imobilul în litigiu a fost înstrăinat din patrimoniul

administrației publice locale și pe cale de consecință acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute la art. 9 alin. (2) din lege, se face la alegerea

persoanei îndreptățite.

Or, textul legal invocat are în

vedere acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul

de privatizare, de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de

capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent

de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite.

În speță însă instanțele au acordat

despăgubiri constând în diferența între valoarea de circulație a imobilului

stabilită prin expertiză și valoarea actualizată a despăgubirii primite de

reclamanți în anul 1989, respectiv suma de 1.070.778.000 lei.

Este adevărat că reclamanții au

invocat și prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că

oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri

bănești, persoana îndreptățită fiind acea care putea opta și pentru celelalte

forme de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului însă,

într-o atare ipoteză așa cum au învederat și reclamanții prin acțiune, sunt

incidente dispozițiile art. 36 din lege care reglementau procedura acordării

despăgubirilor bănești și care au fost ignorate de instanțe.

Potrivit textului invocat,

notificarea pentru acordarea de despăgubiri bănești se adresa prefecturii sens

în care primăria sesizată avea obligația să trimită oferta de acordare a

despăgubirilor bănești, sau în cazul în care valoarea imobilului s-a stabilit

prin expertiză să anexeze o copie a acesteia, și să le transmită prefecturii în

raza căreia își are sediul.

Din cele expuse, rezultă că

acordarea măsurilor reparatorii este obligatorie, iar atunci când urmează a se

da despăgubiri, cuantumul acestora se determină potrivit unei proceduri

speciale, în cadrul căreia valoarea determinată prin expertiză reprezintă o

estimare a cuantumului pretențiilor pentru organele chemate să le acorde.

În acest context, prin adoptarea

Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor, în cazul în care

restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, că în speță, urmează

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că Primăria

municipiului Sighișoara, trebuie să emită o dispoziție motivată, în acest sens,

cu respectarea art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Față de cele ce preced, recursul

urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunțate în cauză, a anula dispoziția

nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de Primarul municipiului Sighișoara și a

constata că reclamanții sunt îndrituiți la măsuri reparatorii conform art. 26

din Legea nr. 10/2001, republicată, sens în care pârâta va emite o dispoziție

motivată cu respectarea art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria Municipiului Sighișoara împotriva deciziei nr. 151/A din 24 martie

2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Mureș și, pe fond

admite contestația, anulează dispoziția nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de

Primarul Municipiului Sighișoara.

Constată că reclamanții T.H. și T.A.

sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, prin echivalent, conform art. 26 din Legea

nr. 10/2001, republicată și obligă Primăria Municipiului Sighișoara, prin

primar să emită dispoziție motivată, în acest sens, cu respectarea art. 22 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 1 februarie 2006.