ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1103/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: T.H. și T.A. au chemat în judecată Primăria municipiului Sighișoara solicitând anularea dispoziției nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de pârâta prin primar prin care li s-a respins notificarea nr. 134 din 12 februarie 2002 pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent vizând imobilul situat în Sighișoara, înscris în C.F. Sighișoara cu nr. top 80, constând în teren în suprafață de 277 mp și o construcție cu două camere, dependințe și anexe gospodărești. În motivarea acțiunii, reclamanți au susținut că au dobândit imobilul în dispută în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 963 din 20 aprilie 1978 și înscris în C.F.

Sighișoara sub nr. 33 și 34, iar ulterior, acesta a fost preluat abuziv de stat în temeiul art. 2 din Decretul nr. 223/1974 urmarea faptului că au făcut cerere de plecare definitivă din țară și în condițiile textului menționat au fost obligați să-l înstrăineze către stat. Au mai învederat reclamanții că independent de împrejurarea că la data respectivă, au încasat de la stat suma de 34.280 lei, erau îndrituiți cel puțin la măsuri reparatorii, imobilul fiind preluat de stat abuziv și ulterior înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum prevăd dispozițiile art. 3, art. 11, art. 14 alin. (2), art. 24 alin. (2), art. 27 alin. (3) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul Mureș, prin sentința civilă nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a admis în parte contestația, a anulat dispoziția nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de pârâtă și semnată de primar și a stabilit despăgubiri în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în Sighișoara, înscris în C.F.

Sighișoara nr. top 80, în sumă de 1.070.778.000 lei constând în diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și despăgubirea primită de reclamanți în anul 1989. A respins cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului în litigiu. Instanța a reținut că pârâta a emis dispoziția atacată cu nerespectarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 10/2001 întrucât notificarea nu a fost transmisă Prefecturii județului Mureș și nici nu a cuprins valoarea estimativă a imobilului, pentru stabilirea despăgubirilor.

Totodată a decis că în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt considerate imobile „preluate abuziv” acele imobile care se încadrează în una din categoriile enumerate în art. 2; că în situația preluării imobilelor în temeiul Decretului nr. 223/1974, legea nu stabilește vreun tratament juridic diferit în funcție de împrejurarea dacă s-au acordat sau nu despăgubiri; și că din această perspectivă reglementările de la pct. 1.4 lit. B2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, trebuiesc interpretate în sensul că nu pot modifica, fiind de rang inferior, însăși legea.

Astfel fiind nu se poate reține că la data preluării imobilului de către stat, reclamanta ar fi primit o despăgubire rezonabilă întrucât nu a fost corelată cu valoarea de circulație a bunului, aspect ce rezultă și din expertiza tehnică efectuată în cauză și care relevă că valoarea despăgubirilor primite de reclamantă a fost mult mai mică decât valoarea de circulație, diferența fiind de 1.070.778.000 lei. Cum imobilul în dispută a fost înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 11/1997 unor terțe persoane, iar acest contract nu a fost atacat în justiție, în speță erau aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar cuantumul despăgubirilor era cel stabilit prin expertiză de 1.070.778.000 lei.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, prin decizia nr. 151/A din 24 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria Sighișoara împotriva sentinței civile nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Mureș. În contra menționatei decizii la 11 iulie 2005, a declarat recurs Primăria municipiului Sighișoara, prin primar, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. Astfel s-a susținut că instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept considerentele pentru care i-a respins apelul. S-a învederat că notificarea a fost respinsă în baza prevederilor pct. 1.4 B cu referire la Decretul nr. 223/1974 din H.G.

nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, considerându-se că la data plecării din țară, foștii proprietari au înstrăinat imobilul statului pentru suma de 34.280 lei primită cu titlu de despăgubiri, și din această perspectivă, legiuitorul apreciind că preluarea nu s-a făcut abuziv, întrucât echivala cu o înstrăinare reclamanții fiind îndestulați rezonabil din prețul primit, caz în care soluționarea administrativă a notificării nu putea fi decât respingerea acesteia. S-a mai susținut că prevederile din normele metodologice erau imperative și prin urmare trebuiau aplicate întocmai, instanța neputând dispune altfel. Ca atare, instanța de apel nu putea decide că reclamanta ar fi fost îndreptățită la despăgubiri, făcând în cauză aplicarea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 fără ca prin aceasta să nu înfrângă prevederile art. 1 pct. 1.4 B și pct. 2 din H.G.

nr. 498/2003, cât timp din dosar a rezultat că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu plata unei despăgubiri, ceea ce reprezenta o îndestulare rezonabilă a reclamanților, și prin urmare conducea la concluzia că imobilul nu a fost preluat abuziv, cu consecința firească a respingerii notificării. Recurenta a mai criticat decizia atacată și în ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor în baza expertizei tehnice efectuate în cauză. Astfel s-a susținut că instanța nu a precizat care este autoritatea ce acordă aceste despăgubiri întrucât ele nu puteau fi date de către recurentă.

În acest sens, s-au invocat dispozițiile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora despăgubirile se acordă de către Ministerul Finanțelor în urma analizei făcute de comisiile din cadrul prefecturilor și prin urmare, pentru cazul în speță competența revenea Prefecturii Sighișoara ce urma să comunice Ministerului Finanțelor rezultatul evaluării și nicidecum Primăriei Sighișoara. Din această perspectivă și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată de 10.234.000 lei era greșită. Recursul este fondat pentru motivele ce succed. Din dosar a rezultat că imobilul situat în Sighișoara, înscris în C.F. Sighișoara, cu nr. top 80, compus din teren în suprafață de 277 mp și o construcție cu două camere, dependințe și anexe gospodărești a constituit proprietatea soților T.H.

și T.A. (f.14 dosar nr.1298/2004) și a fost preluat de stat în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 170 din 8 mai 1989 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular județean Mureș cu plata unei despăgubiri de 34.280 lei. Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995 statul, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 637/1997 a înstrăinat imobilul în discuție soților F.P. și F.C. Prin notificarea nr. 134 din 12 februarie 2002 reclamanții au cerut restituirea în natură a imobilului, iar în cazul în care acest lucru nu era posibil, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent (f.7 dos nr. 1298/2004).

Primăria municipiului Sighișoara, prin primar, a emis dispoziția nr. 87 din 27 ianuarie 2004 și a respins notificarea invocând în principal precizările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 de la art. I pct. 1.4 lit. B) cu referire la Decretul nr. 223/1974, potrivit cărora întrucât notificatorii au încasat despăgubiri îndestulătoare, preluarea imobilului de către stat nu avea un caracter abuziv și prin urmare nu puteau beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (f.5 dos nr.1248/2004) Instanța de fond, constatând că Legea nr. 10/2001, instituie principiul restituirii în natură sau prin echivalent, pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și că imobilul în dispută se încadra în prevederile menționatei legi, fiind preluat fără titlu valabil și că textul art. 1 pct. 1.4 lit. B) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 probate prin H.G.

nr. 498/2003 adaugă la lege, a admis contestația, soluție menținută și de instanța de apel. Acest punct de vedere este corect, susținerile contrare ale recurentei formulate prin motivele de recurs neputând fi primite. Astfel, potrivit Constituției României, hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Prin urmare, dispozițiile constituționale, care stabilesc o anumită ierarhie a actelor normative și o limită determinată a conținutului reglementărilor, preluate de legea cadru privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale dispozițiilor unei legi printr-un act normativ de rang inferior.

În condițiile în care, textul art. 2 din Legea nr. 10/2001, definind noțiunea de imobil preluat abuziv, nu face nici o distincție cu privire la diferitele categorii de legi ce au putut constitui temeiul preluării cu titlu, sau fără titlu, al unui imobil, reglementarea de la pct. 1.4, lit. B) pct. 2 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, ce stabilește caracterul neabuziv al preluării în baza Decretului nr. 223/1974, atunci când s-au achitat despăgubiri apreciate ca îndestulătoare, este în mod evident în contradicție cu dispozițiile actului normativ de rang superior pe care trebuie să o aplice și prin urmare nelegale. Astfel fiind, atât tribunalul cât și curtea de apel au făcut o corectă aplicare a legii atunci când au stabilit că și imobilele preluate conform Decretului nr. 223/1974, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu plată sau fără plată, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Din această perspectivă decizia atacată este și corect motivată în drept. În ceea ce privește conținutul procedurii administrative de restituire prin echivalent, care în speță nu s-a desfășurat, unitatea notificată conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 avea obligația să facă o ofertă corespunzătoare valorii imobilului solicitat. Prin acțiune, reclamanții au cerut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că imobilul în litigiu a fost înstrăinat din patrimoniul administrației publice locale și pe cale de consecință acordarea măsurilor reparatorii prevăzute la art. 9 alin. (2) din lege, se face la alegerea persoanei îndreptățite.

Or, textul legal invocat are în vedere acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite. În speță însă instanțele au acordat despăgubiri constând în diferența între valoarea de circulație a imobilului stabilită prin expertiză și valoarea actualizată a despăgubirii primite de reclamanți în anul 1989, respectiv suma de 1.070.778.000 lei.

Este adevărat că reclamanții au invocat și prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri bănești, persoana îndreptățită fiind acea care putea opta și pentru celelalte forme de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului însă, într-o atare ipoteză așa cum au învederat și reclamanții prin acțiune, sunt incidente dispozițiile art. 36 din lege care reglementau procedura acordării despăgubirilor bănești și care au fost ignorate de instanțe. Potrivit textului invocat, notificarea pentru acordarea de despăgubiri bănești se adresa prefecturii sens în care primăria sesizată avea obligația să trimită oferta de acordare a despăgubirilor bănești, sau în cazul în care valoarea imobilului s-a stabilit prin expertiză să anexeze o copie a acesteia, și să le transmită prefecturii în raza căreia își are sediul.

Din cele expuse, rezultă că acordarea măsurilor reparatorii este obligatorie, iar atunci când urmează a se da despăgubiri, cuantumul acestora se determină potrivit unei proceduri speciale, în cadrul căreia valoarea determinată prin expertiză reprezintă o estimare a cuantumului pretențiilor pentru organele chemate să le acorde. În acest context, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, că în speță, urmează dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că Primăria municipiului Sighișoara, trebuie să emită o dispoziție motivată, în acest sens, cu respectarea art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Față de cele ce preced, recursul urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunțate în cauză, a anula dispoziția nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de Primarul municipiului Sighișoara și a constata că reclamanții sunt îndrituiți la măsuri reparatorii conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, sens în care pârâta va emite o dispoziție motivată cu respectarea art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Sighișoara împotriva deciziei nr. 151/A din 24 martie 2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Mureș și, pe fond admite contestația, anulează dispoziția nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Sighișoara. Constată că reclamanții T.H. și T.A. sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, prin echivalent, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată și obligă Primăria Municipiului Sighișoara, prin primar să emită dispoziție motivată, în acest sens, cu respectarea art. 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 februarie 2006.