ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3856/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

C.L.V. și M.E. au chemat în judecată

Primăria municipiului Sighișoara solicitând anularea dispoziției nr. 516 din 22

octombrie 2002 emisă de pârâtă, prin care li s-a respins cererea de restituire

în natură a imobilului situat în Sighișoara, înscris C.F. original nr. 1922

Sighișoara cu nr. top 2333 pe motiv că ar fi fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973.

S-a cerut și restabilirea situației

anterioare de C.F.

În motivarea acțiunii reclamanții au

susținut că imobilul în dispută compus din casă de piatră construită în 1937 și

teren în suprafață de 759 mp a aparținut autorului lor F.G.N. și a fost preluat

abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, deoarece

proprietarul inițial fiind funcționar la data respectivă, făcea parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la naționalizare, conform art. II din Decretul

nr. 92/1950. În acest sens, în cauză erau incidente dispozițiile art. 2 lit. f)

din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce

impunea restituirea în natură a imobilului. Faptul că acesta fusese înstrăinat

unui terț în baza Legii nr. 4/1973, nu îndreptățea pârâta să refuze

retrocedarea în natură a bunului deoarece prevederile Legii nr. 4/1973 nu sunt

reținute de Legea nr. 10/2001 ca o cauză legală de a se refuza restituirea în

natură.

Ulterior, reclamanții au renunțat la

capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare de carte funciară.

Tribunalul Mureș, secția civilă,

prin sentința nr. 128 din 21 februarie 2003 a admis acțiunea, a anulat

dispoziția nr. 516 din 22 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului

Sighișoara, prin primar și a dispus restituirea în natură, în favoarea

reclamanților a imobilului înscris în C.F. nr. 1922 Sighișoara cu nr. top

2333/3.

A luat act și a constatat că

reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere privind restabilirea

situației anterioare de carte funciară.

A fost obligată pârâta la plata

către reclamantă a sumei de 4.500.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că prin sentința

civilă nr. 127 17 martie 2000 Tribunalul Mureș a admis acțiunea reclamanților C.L.V.

și M.E. împotriva Statului Român reprezentat de Consiliul local Sighișoara și SC

A.T.T. SA Sighișoara și a constatat că imobilul înscris în C.F. nr. 1922

Sighișoara cu nr. top 2333/3, compus din casă de piatră cu 5 camere, 2

bucătării, o cămară și o casă de locuit cu 2 camere, 1 bucătărie și baie ce a constituit

proprietatea tabulară a autorului F.G.N., a fost trecut în mod abuziv în

proprietatea statului, conform dispozițiilor Decretului nr. 92/1950:

- a dispus radierea dreptului de

proprietate al statului din C.F. nr. 1922 Sighișoara cu nr. top 2333/3 și

reînscrierea dreptului de proprietate pe numele autorului F.G.N.

Hotărârea a devenit irevocabilă prin

Decizia nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă, iar în C.F. nr.c1922 Sighișoara s-a revenit la situația anterioară prin

reînscrierea fostului proprietar F.N. la poziția B + 11.

Astfel fiind, refuzul pârâtei de a

dispune restituirea în natură a imobilului în dispută apărea nejustificată.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă,

prin decizia nr. 74/A din 10 iunie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat

de Primăria municipiului Sighișoara împotriva sentinței civile nr. 128 din 28

februarie 2003 a Tribunalului Mureș. De asemenea, a respins ca nefondată

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta P.A.

Apelul Primăriei municipiului

Sighișoara viza greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată în

favoarea reclamanților întrucât s-a pretins că nu a căzut în pretenții nefiind

proprietara imobilului și nici măcar deținătoarea acestuia, imobilul în dispută

constituind proprietatea intervenientei P.A. și prin urmare apelanta nu avea

calitate procesuală pasivă astfel că nu putea fi obligată la cheltuieli

judiciare.

Instanța de apel a statuat că

reclamanții în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat Primăria municipiului

Sighișoara pentru restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 1922

Sighișoara cu nr. top 2333/3, iar pârâta prin dispoziția nr. 516/2002 le-a

respins notificarea și astfel a declanșat prezentul litigiu.

Din această perspectivă și întrucât

pârâta a căzut în pretenții, deoarece dispoziția nr. 516/2002 i-a fost anulată

corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 C.

proc. civ.

Referitor la cererea de intervenție

în interes propriu formulată de P.A., s-a reținut că în faza de apel conform

art. 50 C. proc. civ., era necesar și acordul reclamanților care însă s-au opus

admiterii ei în principiu, astfel că a fost respinsă.

În contra menționatei decizii au

declarat recurs atât Primăria municipiului Sighișoara cât și intevenienta P.A.,

prima invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 și 11 C.

proc. civ., iar cea de a doua dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta Primăria

municipiului Sighișoara a cerut respingerea pretențiilor reclamanților privind

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500.000 lei,

sens în care a afirmat că dispoziția atacată de reclamanți era legală și

temeinică, iar Decizia nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă, invocată de instanța de fond era

posterioară dispoziției menționate și oricum în raport de respectiva hotărâre

prin care le-a fost restituit intimaților în natură imobilul în litigiu, acțiunea

acestora rămânea fără obiect. Prin urmare, s-a conchis că obligarea recurentei

la plata cheltuielilor judiciare era greșită, cu atât mai mult cu cât primăria

nu avea calitate procesuală pasivă.

În ceea ce o privește pe

intervenienta-recurentă P.A., aceasta a susținut că în fața instanței de apel

nu a fost asistată de un apărător și că independent de împrejurarea că a

intitulat greșit cererea de intervenție, conform art. 129-130 C. proc. civ.

instanța trebuia să aprecieze, în raport de conținutul acesteia, că de fapt,

formulase o cerere de intervenție în interesul pârâtei Primăria municipiului

Sighișoara, cerere care potrivit art. 51 C. proc. civ. era admisibilă chiar și

înaintea instanței de recurs.

Pe de altă parte, a pretins că dacă

instanța a calificat cererea sa ca fiind o intervenție în interes propriu

trebuia să o respingă ca inadmisibilă în apel, iar nu ca nefondată întrucât

instanța nu a analizat-o pe fond.

Recursurile sunt nefondate și

urmează a fi respinse.

Din dosar a rezultat că, prin dispoziția

nr. 516 din 22 octombrie 2002 Primăria municipiului Sighișoara analizând

notificarea nr. 273 din 31 iulie 2001 formulată prin executorul judecătoresc de

către reclamanții C.L.V. și M.E. a decis respingerea cererii de restituire în

natură a imobilului din Sighișoara, pe motiv că fusese înstrăinat în baza Legii

nr. 4/1973, iar terenul a format proprietatea statului.

De asemenea, s-a hotărât înaintarea

notificării către Prefectura județului Mureș în vederea acordării unor juste

despăgubiri clădirea fiind evaluată conform Legii nr. 112/1995 la 12.760.737

lei.

Împotriva menționatei dispoziții C.L.V.

și M.E. au formulat contestație invocând dispozițiile art. 1, art. 2, art. 8,

art. 9, art. 10 și art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Mureș, prin sentința civilă

nr. 128 din 21 februarie 2002 deja evocată, le-a admis cererea, dispoziția nr. 516

din 22 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului Sighișoara, prin primar,

fiind anulată iar pârâta fiind obligată la plata sumei de 4.500.000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată către reclamante.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată.

Or, în speță, prin desființarea

dispoziției nr. 516/2002 emisă de Primăria municipiului Sighișoara, pârâta a

căzut în pretenții întrucât a pierdut procesul și prin urmare, potrivit legii,

cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de către aceasta.

Cu alte cuvinte, partea din vina

căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de

către partea potrivnică, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de

judecată stând culpa procesuală.

Or, în speță, recurenta-pârâtă a

fost aceea din vina căreia s-a promovat acțiunea, întrucât a emis dispoziția

nr. 516 din 22 octombrie 2002 atacată de reclamanți, în justiție și anulată de

instanță.

Astfel fiind, susținerea recurentei

în argumentarea criticii vizând greșita sa obligare la cheltuieli judiciare și

pe considerentul că nu ar avea calitate procesuală pasivă nu poate fi primită

cât timp aceasta a fost așa cum deja s-a relevat, emitenta dispoziției nr. 516/2002,

ce a generat litigiul. Din același considerent nu se poate susține că urmare Deciziei

nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă,

prezenta acțiune ar fi rămas fără obiect cât timp cererea de chemare în

judecată promovată de reclamante viza exclusiv dispoziția nr. 516/2002 emisă de

pârâtă.

Astfel fiind recursul declarat de

Primăria municipiului Sighișoara prin primar se dovedește a fi nefondat și

urmează a fi respins.

În ceea ce privește recursul

intervenientei P.A., din examinarea cererii de intervenție formulată în apel și

precizată ca fiind în interes propriu, rezultă că, în adevăr, prin respectiva

cerere P.A. a invocat un drept propriu cu privire la imobilul înscris în C.F.

nr. 9041 cu nr. top 2332 (iar nu C.F. 1922 cu nr. top 233/3) ca fiind cumpărat

de antecesoarea sa M.A.D. de la care l-a dobândit prin succesiune legală

conform certificatului de moștenitor nr. 461/1990 emis de Notariatul de stat

local Sighișoara. A mai precizat intervenienta că a devenit proprietară de bună

credință la fel ca și antecesoarea sa, anterior apariției Legii nr. 112/1995 și

respectiv Legii nr. 10/2001, astfel că nu putea fi evinsă și nici deposedată.

Din cele expuse rezultă că cererea

de intervenție formulată de P.A. se prezintă ca o acțiune de sine stătătoare

prin care aceasta pretindea că prin hotărârea ce se va pronunța să i se

recunoască dreptul dedus judecății.

Or intervenția accesorie are în

vedere apărarea drepturilor uneia din părți, intervenientul nu invocă un drept

propriu și nu urmărește pronunțarea unei hotărâri în folos propriu.

Așadar, corect a calificat instanța

de apel cererea formulată de P.A. ca fiind o cerere de intervenție în interes

propriu, așa cum de altfel și aceasta și-o intitulase și cădea sub incidența

art. 49-51 C. proc. civ.

În acest sens este corectă

observația recurentei P.A. că cererea sa de intervenție trebuia respinsă ca

inadmisibilă însă acest aspect nu este de natură a conduce la admiterea

recursului cât timp soluția de respingere a cererii de intervenție în interes

propriu apare a fi corectă.

Față de cele ce preced, ambele

recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

pârâta Primăria municipiului Sighișoara și de intervenienta P.A. împotriva

deciziei nr. 74/A din 10 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2005.