ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2447/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin contestația formulată și

precizată, înregistrată la Tribunalul Mureș sub nr. 396 din 11 ianuarie 2007,

reclamanții S.R.R. și S.H. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Sighișoara, reprezentat de schimbarea în tot a Dispoziției nr. 1546

din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Sighișoara, să constate că

imobilul – teren și construcții – situat în municipiul Sighișoara, județul

Mureș, întabulat în C.F. 750 Sighișoara, nr. top. 9536/543 a intrat în proprietatea

Statului Român fără titlu valabil, să constate că sunt persoane îndreptățite,

accepțiunea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a le fi

restituit imobilul, în baza acestei legi, restituirea în natură a imobilului,

cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1447 din 2

noiembrie 2007, Tribunalul Mureș a respins ca nefondată acțiunea civilă.

Prin decizia civilă nr. 39/A din 22

aprilie 2008 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis apelul declarat de reclamanți,

a desființat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe. S-a reținut în considerentele acestei hotărâri că din

cuprinsul precizării de acțiune rezultă că primul petit al acțiunii îl

constituie acțiunea în revendicare, situație în care competența materială revine

în primă instanță judecătoriei, iar instanța urma să disjungă această cerere de

celelalte. Prin sentință tribunalul a stabilit că imobilul a fost preluat

abuziv, fără titlu valabil, dar nu a dispus nimic în raport de această

situație, nesoluționând acțiunea în revendicare. S-a recomandat clarificarea de

către instanță a caracterului fiecăreia dintre petitele formulate, competența

materială de soluționare a fiecărei cereri, măsura în care se impune

disjungerea și declinarea competenței în favoarea altei instanțe competentă

material, să se stabilească în ce măsură sunt reale susținerile reclamantelor

referitoare la atenționarea dobânditorilor actualei asupra intenției lor de

redobândire a imobilului.

Cu ocazia rejudecării, Tribunalul

Mureș a pronunțat sentința civilă nr. 1867 din 18 noiembrie 2008 prin care s-a

respins acțiunea formulată și precizată de reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamanții S.R.R. și S.H. iar prin decizia civilă nr. 101 din 8

octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a admis apelul reclamanților, s-a

schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că s-a admis în parte contestația

formulată și s-a constatat că imobilul teren și construcții situat în

Municipiul Sighișoara, întabulat în C.F. 750 nr. top. 9536/543, a intrat în

proprietatea Statului Român fără titlu valabil.

S-a mai constatat că reclamanții

sunt persoane îndreptățite în accepțiunea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001 și s-au respins petitele având ca obiect schimbarea în tot a

Dispoziției nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului

Sighișoara și restituirea în natură a imobilului.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

În hotărârea atacată există o

neconcordanță între considerente și dispozitiv. Din considerente ar rezulta că

o parte din petite sunt întemeiate, în funcție de starea de fapt și de drept

reținute, însă în dispozitiv, s-a procedat la respingerea acțiunii civile, deși

ar fi trebuit să admită în parte acțiunea, relativ la petitele analizate și

apreciate ca fiind fondate. Cum însă neconcordanța între considerente și

dispozitiv nu e motiv de desființare sau anulare a hotărârii atacate, Curtea va

examina cauza pe fond, reținând că instanța de fond a făcut o corectă apreciere

a stării de fapt și de drept. Astfel, în mod corect s-a reținut că imobilul în

litigiu a aparținut antecesorului reclamanților și că a fost trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil. Imobilul a fost trecut fără plată în

proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, întrucât proprietarul a

plecat în străinătate și nu s-a mai întors la expirarea termenului stabilit.

Acest Decret nu constituia un titlu valabil de dobândire a dreptului de

proprietate, câtă vreme contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acel

moment și art. 481 C. civ. Ca atare, imobilul face parte din categoria

imobilelor preluate în mod abuziv, fără titlu valabil, în accepțiunea art. 2

alin. (2) din Legea nr. 1072001. Astfel, petitul privind constatarea preluării

abuzive a imobilului în litigiu este pe deplin întemeiat, urmând a fi admis.

În speță nu s-a contestat nici un

moment calitatea reclamanților de moștenitori ai fostului proprietar tabular al

imobilului, acestea îndeplinind calitatea de persoane îndreptățite la a

solicita și beneficia de măsuri reparatorii prevăzute prin Legea nr. 10/2001 [art.

3 alin. (1) lit. a) din lege].

Instanța de fond a reținut în mod

greșit că petitele al doilea și al treilea nu ar avea autonomie distinctă, ci

depind de soluționarea petitului principal. S-a arătat mai sus că acestea sunt

petite principale, distincte și autonome și nu depind de petitul privind

restituirea imobilului. Dimpotrivă, poate acest petit ar fi depins de

soluționarea celorlalte două petite.

Dispoziția emisă de Primar nu poate

fi schimbată. Prin această dispoziție s-a propus acordarea de despăgubiri în

conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, întrucât

locuința a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 iar Primăria

municipiului nu poate acorda în compensare alte bunuri sau servicii.

Într-adevăr, imobilul a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 613/1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași, numiții L.W.F.

și L.R.

În fața instanței de fond

reprezentantul reclamanților a arătat că părțile pe care le reprezintă nu

înțeleg să se judece cu persoanele care au cumpărat construcțiile în baza Legii

nr. 112/1995, ci cu Statul Român (fila 83 prim dosar de fond). În rejudecare, a

precizat că nu au contestat contractul de vânzare-cumpărare (fila 21). În atare

situație, câtă vreme prin contestația formulată nu există un petit având ca

obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, instanța de fond nu se putea pronunța asupra legalității pe baza

bunei sau relei-credințe a părților contractului. Per a contrario, contractul

fiind în ființă, se prezumă că a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la momentul încheierii contractului iar în speță sunt pe

deplin aplicabile prevederile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001,

așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamanții fiind îndreptățiți la

măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a dispus prin dispoziția

atacată.

Se mai reține că instanța de fond nu

s-a pronunțat asupra efectelor contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu

rea-credință, întrucât analiza bunei sau relei-credințe se poate face doar în

cadrul unui proces ce ar avea ca obiect constatarea nulității sau anularea

respectivului contract. Reclamanții nu au avut pe rol un astfel de proces,

printre petitele formulate nu se regăsește un astfel de petit iar în fața

instanței au indicat expres că nu doresc să conteste contractul de vânzare-cumpărare.

Instanța nu poate depăși cadrul procesual fixat de reclamanți prin cererea de

chemare în judecată, fără a încălca principiul disponibilității părților în

procesul civil. Rolul activ al judecătorului nu poate fi exercitat cu

încălcarea altor principii de drept procesual civil. Prin acest motiv de apel

practic reclamanții formulează cereri noi, inadmisibile în această fază de

judecată, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții S.R.R. și S.H. solicitând modificarea ei în parte

în sensul admiterii apelului în tot și pe cale de consecință admiterea acțiunii

în totalitate.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte ce vizează incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții susțin că au arătat că

într-adevăr nu au atacat contractul de vânzare-cumpărare, dar acest fapt nu

înseamnă că sunt de acord cu acest act juridic, care a fost încheiat cu rea

credință în condițiile în care anterior încheierii lui, prin notificările

formulate au fost atenționate părțile contractante să nu se treacă la

înstrăinarea imobilului.

Se mai susține în aceeași în aceeași

idee, că acest contract nu le este opozabil, motiv pentru care se solicită

stabilirea în natură a imobilului.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Reclamanții și-au precizat

contestația la 11 ianuarie 2007 fila 11 dosarul instanței de fond în sensul

schimbării în tot a Dispoziției nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul

Municipiului Sighișoara; - să se constate că imobilul teren și construcții,

situat în Municipiul Sighișoara județul Mureș, intabulat în C.F. nr. 750

Sighișoara, nr. top. 9536/543 a intrat în proprietatea Statului, fără titlu

valabil și să se constate calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în

accepțiunea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu restituirea în natură a

imobilului situat în Municipiul Sighișoara .

Prin Dispoziția nr. 1546 din 5

decembrie 2005 a Primarului Municipiului Sighișoara s-a propus acordarea pentru

reclamanți, a măsurii reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005 prin acordarea despăgubirilor pentru imobilul ce a format obiectul

notificării, situat în Sighișoara, înscris în C.F. 750 nr. top. 9536/543,

reținându-se că nu este posibilă restituirea în natură și nici compensarea cu

alte bunuri sau servicii nu este posibilă.

Față de obiectul dedus judecății, de

dispozițiunile deciziei civile nr. 39 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, prin care s-a recomandat instanței în rejudecare clarificarea

petitelor acțiunii, raportat și la susținerile reclamanților în ce privesc

demersurile făcute pentru redobândirea imobilului, instanța de fond și cea de

apel au analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma principiului

disponibilității, în limitele învestirii prin acțiunea precizată.

Astfel conform principiului

disponibilității, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanțele

sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea

de chemare în judecată.

Atât sub aspectul obiectului cât și

al părților între care se derulează litigiul, cadrul procesual, este cel fixat

de părți, nefiind astfel permis instanței să se pronunțe în afara și peste

limitele petitelor cu care a fost investită.

Or, în condițiile în care

reclamanții nu au învestit instanța, (nici măcar prin precizarea de acțiune) cu

anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 613/1997, acesta nu putea fi

examinat din oficiu de către instanțe, cu atât mai mult cu cât beneficiarii

contractului susmenționat nu au fost chemați în judecată, pentru a se putea

examina reaua sau buna credință a părților contractante la momentul încheierii

lui.

De altfel chiar reclamanții în

cererea de recurs recunosc inexistența unui astfel de petit ce ar viza

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Or în lipsa unui astfel de petit,

instanța nu poate să se pronunțe în afara limitelor cadrului stabilit chiar de

reclamanți prin acțiunea introductivă și apoi precizată.

Din perspectiva celor expuse, a

respectării principiului disponibilității, instanțele au făcut o legală

interpretare și aplicare a legii, nefiind prezente nici unul din motivele de

recurs invocate, situație în care recursul reclamanților urmează a fi respins

ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

S.R.R. și S.H., împotriva deciziei nr. 101/A din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

aprilie 2010.