ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2447/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația formulată și precizată, înregistrată la Tribunalul Mureș sub nr. 396 din 11 ianuarie 2007, reclamanții S.R.R. și S.H. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sighișoara, reprezentat de schimbarea în tot a Dispoziției nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Sighișoara, să constate că imobilul – teren și construcții – situat în municipiul Sighișoara, județul Mureș, întabulat în C.F. 750 Sighișoara, nr. top. 9536/543 a intrat în proprietatea Statului Român fără titlu valabil, să constate că sunt persoane îndreptățite, accepțiunea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a le fi restituit imobilul, în baza acestei legi, restituirea în natură a imobilului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1447 din 2 noiembrie 2007, Tribunalul Mureș a respins ca nefondată acțiunea civilă. Prin decizia civilă nr. 39/A din 22 aprilie 2008 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. S-a reținut în considerentele acestei hotărâri că din cuprinsul precizării de acțiune rezultă că primul petit al acțiunii îl constituie acțiunea în revendicare, situație în care competența materială revine în primă instanță judecătoriei, iar instanța urma să disjungă această cerere de celelalte. Prin sentință tribunalul a stabilit că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, dar nu a dispus nimic în raport de această situație, nesoluționând acțiunea în revendicare.

S-a recomandat clarificarea de către instanță a caracterului fiecăreia dintre petitele formulate, competența materială de soluționare a fiecărei cereri, măsura în care se impune disjungerea și declinarea competenței în favoarea altei instanțe competentă material, să se stabilească în ce măsură sunt reale susținerile reclamantelor referitoare la atenționarea dobânditorilor actualei asupra intenției lor de redobândire a imobilului. Cu ocazia rejudecării, Tribunalul Mureș a pronunțat sentința civilă nr. 1867 din 18 noiembrie 2008 prin care s-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanți. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții S.R.R. și S.H.

iar prin decizia civilă nr. 101 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a admis apelul reclamanților, s-a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că s-a admis în parte contestația formulată și s-a constatat că imobilul teren și construcții situat în Municipiul Sighișoara, întabulat în C.F. 750 nr. top. 9536/543, a intrat în proprietatea Statului Român fără titlu valabil. S-a mai constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite în accepțiunea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și s-au respins petitele având ca obiect schimbarea în tot a Dispoziției nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Sighișoara și restituirea în natură a imobilului. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: În hotărârea atacată există o neconcordanță între considerente și dispozitiv.

Din considerente ar rezulta că o parte din petite sunt întemeiate, în funcție de starea de fapt și de drept reținute, însă în dispozitiv, s-a procedat la respingerea acțiunii civile, deși ar fi trebuit să admită în parte acțiunea, relativ la petitele analizate și apreciate ca fiind fondate. Cum însă neconcordanța între considerente și dispozitiv nu e motiv de desființare sau anulare a hotărârii atacate, Curtea va examina cauza pe fond, reținând că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a stării de fapt și de drept. Astfel, în mod corect s-a reținut că imobilul în litigiu a aparținut antecesorului reclamanților și că a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. Imobilul a fost trecut fără plată în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, întrucât proprietarul a plecat în străinătate și nu s-a mai întors la expirarea termenului stabilit.

Acest Decret nu constituia un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, câtă vreme contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acel moment și art. 481 C. civ. Ca atare, imobilul face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv, fără titlu valabil, în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1072001. Astfel, petitul privind constatarea preluării abuzive a imobilului în litigiu este pe deplin întemeiat, urmând a fi admis. În speță nu s-a contestat nici un moment calitatea reclamanților de moștenitori ai fostului proprietar tabular al imobilului, acestea îndeplinind calitatea de persoane îndreptățite la a solicita și beneficia de măsuri reparatorii prevăzute prin Legea nr. 10/2001 [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege].

Instanța de fond a reținut în mod greșit că petitele al doilea și al treilea nu ar avea autonomie distinctă, ci depind de soluționarea petitului principal. S-a arătat mai sus că acestea sunt petite principale, distincte și autonome și nu depind de petitul privind restituirea imobilului. Dimpotrivă, poate acest petit ar fi depins de soluționarea celorlalte două petite. Dispoziția emisă de Primar nu poate fi schimbată. Prin această dispoziție s-a propus acordarea de despăgubiri în conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, întrucât locuința a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 iar Primăria municipiului nu poate acorda în compensare alte bunuri sau servicii. Într-adevăr, imobilul a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 613/1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași, numiții L.W.F.

și L.R. În fața instanței de fond reprezentantul reclamanților a arătat că părțile pe care le reprezintă nu înțeleg să se judece cu persoanele care au cumpărat construcțiile în baza Legii nr. 112/1995, ci cu Statul Român (fila 83 prim dosar de fond). În rejudecare, a precizat că nu au contestat contractul de vânzare-cumpărare (fila 21). În atare situație, câtă vreme prin contestația formulată nu există un petit având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de fond nu se putea pronunța asupra legalității pe baza bunei sau relei-credințe a părților contractului.

Per a contrario, contractul fiind în ființă, se prezumă că a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului iar în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamanții fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a dispus prin dispoziția atacată. Se mai reține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra efectelor contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, întrucât analiza bunei sau relei-credințe se poate face doar în cadrul unui proces ce ar avea ca obiect constatarea nulității sau anularea respectivului contract.

Reclamanții nu au avut pe rol un astfel de proces, printre petitele formulate nu se regăsește un astfel de petit iar în fața instanței au indicat expres că nu doresc să conteste contractul de vânzare-cumpărare. Instanța nu poate depăși cadrul procesual fixat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, fără a încălca principiul disponibilității părților în procesul civil. Rolul activ al judecătorului nu poate fi exercitat cu încălcarea altor principii de drept procesual civil. Prin acest motiv de apel practic reclamanții formulează cereri noi, inadmisibile în această fază de judecată, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții S.R.R.

și S.H. solicitând modificarea ei în parte în sensul admiterii apelului în tot și pe cale de consecință admiterea acțiunii în totalitate. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte ce vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții susțin că au arătat că într-adevăr nu au atacat contractul de vânzare-cumpărare, dar acest fapt nu înseamnă că sunt de acord cu acest act juridic, care a fost încheiat cu rea credință în condițiile în care anterior încheierii lui, prin notificările formulate au fost atenționate părțile contractante să nu se treacă la înstrăinarea imobilului. Se mai susține în aceeași în aceeași idee, că acest contract nu le este opozabil, motiv pentru care se solicită stabilirea în natură a imobilului.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Reclamanții și-au precizat contestația la 11 ianuarie 2007 fila 11 dosarul instanței de fond în sensul schimbării în tot a Dispoziției nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Sighișoara; - să se constate că imobilul teren și construcții, situat în Municipiul Sighișoara județul Mureș, intabulat în C.F. nr. 750 Sighișoara, nr. top.

9536/543 a intrat în proprietatea Statului, fără titlu valabil și să se constate calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în accepțiunea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Sighișoara . Prin Dispoziția nr. 1546 din 5 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Sighișoara s-a propus acordarea pentru reclamanți, a măsurii reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin acordarea despăgubirilor pentru imobilul ce a format obiectul notificării, situat în Sighișoara, înscris în C.F. 750 nr. top. 9536/543, reținându-se că nu este posibilă restituirea în natură și nici compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă.

Față de obiectul dedus judecății, de dispozițiunile deciziei civile nr. 39 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, prin care s-a recomandat instanței în rejudecare clarificarea petitelor acțiunii, raportat și la susținerile reclamanților în ce privesc demersurile făcute pentru redobândirea imobilului, instanța de fond și cea de apel au analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma principiului disponibilității, în limitele învestirii prin acțiunea precizată. Astfel conform principiului disponibilității, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, cadrul procesual, este cel fixat de părți, nefiind astfel permis instanței să se pronunțe în afara și peste limitele petitelor cu care a fost investită.

Or, în condițiile în care reclamanții nu au învestit instanța, (nici măcar prin precizarea de acțiune) cu anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 613/1997, acesta nu putea fi examinat din oficiu de către instanțe, cu atât mai mult cu cât beneficiarii contractului susmenționat nu au fost chemați în judecată, pentru a se putea examina reaua sau buna credință a părților contractante la momentul încheierii lui. De altfel chiar reclamanții în cererea de recurs recunosc inexistența unui astfel de petit ce ar viza nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Or în lipsa unui astfel de petit, instanța nu poate să se pronunțe în afara limitelor cadrului stabilit chiar de reclamanți prin acțiunea introductivă și apoi precizată.

Din perspectiva celor expuse, a respectării principiului disponibilității, instanțele au făcut o legală interpretare și aplicare a legii, nefiind prezente nici unul din motivele de recurs invocate, situație în care recursul reclamanților urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții S.R.R. și S.H., împotriva deciziei nr. 101/A din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2010.