ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 772 din 8

august 2006, Judecătoria Sighișoara a declinat competența de soluționare a

acțiunii formulate de reclamanta SC A.T.T. SA Sighișoara în contradictoriu cu

pârâții G.C. și G.I., având ca obiect constatare nulitate absolută contract de

vânzare-cumpărare în favoarea Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr. 20 din 4

ianuarie 2007 a Tribunalului Mureș, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă

și cererea de chemare în judecată a intervenientelor F.I. și G.A.M., formulată

de aceeași parte, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din

18 ianuarie 2005, încheiat între reclamantă și pârâții G., privind locuința

situată în Sighișoara, str. 1 Decembrie 1918, județul Mureș

Prin decizia nr. 100/A/2007, Curtea de

Apel Târgu-Mureș a desființat sentința civilă nr. 20/2006 a Tribunalului Mureș

și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe, determinat de împrejurarea

că nu s-a pronunțat și cu privire la pârâtul Statul Român, reprezentat de

Consiliul local Sighișoara.

În rejudecare, Tribunalul Mureș -

Secția civilă a pronunțat sentința civilă nr. 916 din 26 iunie 2009, conform

căreia s-a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și cererea

intervenientelor sus-menționate, în sensul constatării nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, s-a respins cererea de chemare în judecată

față de pârâtul Statul Român, reprezentat de Consiliul local Sighișoara,

formulată de interveniente, s-a admis, în parte, cererea reconvențională

formulată de pârâții reclamanți G.C. și G.I., a fost obligată reclamanta pârâtă

SC A.T.T. SA Sighișoara să restituie cumpărătorilor G. prețul plătit acesteia

pentru locuința cumpărată, actualizat cu rata inflației până la data plății. Au

fost obligate intervenientele să plătească reclamanților reconvenționali G.

suma de 27.717 lei, reprezentând sporul de valoare adus locuinței, stabilit

prin raportul de expertiză. A fost respins petitul din acțiunea reconvențională

privind dreptul de retenție asupra locuinței. S-a respins acțiunea față de

Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mureș, cu cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei sentințe, prima

instanță a reținut că pârâta G.C. a fost beneficiara contractului de închiriere

din 9 mai 1999, încheiat cu reclamanta, ulterior aceasta împreună cu soțul său,

G.I., perfectând contractul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2005.

Prin dispoziția nr. 551 din 24 iulie 2003,

s-a aprobat restituirea în natură a întregului imobil situat în Sighișoara,

str. 1 Decembrie 1918, către interveniente, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contractul de vânzare-cumpărare

sus-menționat a fost încheiat ulterior restituirii în natură a imobilului,

aspect cunoscut de pârâții G., cărora le-a fost comunicată dispoziția de

restituire respectivă.

Reclamanta, cu avizul Consiliului

local Sighișoara, ulterior revocat, a vândut un bun proprietatea altuia, ceea

ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta, iar nu Ministerul

Economiei și Finanțelor, trebuie să restituie prețul plătit de cumpărători,

deoarece aceasta este beneficiara contravalorii apartamentului.

În speță, imobilul a fost preluat cu

titlu valabil, astfel încât obligația de plată a despăgubirilor constând în

sporul de valoare adus locuinței, prin cheltuieli necesare și utile, revine

persoanei îndreptățite, respectiv

intervenientelor,

conform art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 27/A din 17 martie

2010 a Curții de Apel Târgu-Mureș, s-au respins, ca nefondate, apelurile

pârâților G. și al intervenientelor, s-a admis apelul declarat de SC A.T.T. SA

Sighișoara, s-a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 916/2009 a Tribunalului

Mureș, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la

restituirea către pârâții G. a prețului plătit de aceștia pentru locuința

menționată, actualizat cu rata inflației până la data plății, s-a eliminat din

sarcina reclamantei aceleași obligație, s-a menținut restul dispozițiilor din

hotărârea atacată.

Hotărârea Curții de Apel a fost

casată, în urma admiterii recursurilor declarate de pârâții G., Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și de interveniente, conform deciziei nr. 4443

din 26 mai 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de

proprietate intelectuală, a fost trimisă cauza, spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În pronunțarea acestei decizii, s-a

reținut că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la suma ce trebuie

restituită cu titlu de preț al cumpărării imobilului în litigiu; instanța de

apel nu a analizat critica din apelul intervenientelor privind nevalabilitatea

titlului statului de preluare a imobilului; de asemenea, avea obligația să

stabilească pe bază de probe dacă bunul este înscris în lista monumentelor

istorice, dacă lucrările efectuate erau „necesare și utile", dacă au fost

respectate dispozițiile art. 22, 24, 25 din Legea nr. 422/2001, dacă a existat

un proiect de specialitate și avizul ministerului de resort, dacă lucrările au

fost efectuate de o firmă de specialitate, autorizată de același minister.

În raport de aceste probe, instanța va

aprecia dacă pârâții reconvenționali au fost sau nu constructori de bună

credință și dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra criticii din apelul intervenientelor referitoare la contradicția dintre

soluția de respingere a acțiunii față de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, raportat la lipsa calității procesuale pasive a acestei

părți, și mențiunea din considerentele sentinței, în sensul că cererea de

chemare în judecată a Statului Român va fi admisă.

Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice a fost admis, deoarece, din dispozitivul deciziei, nu

rezultă dacă acțiunea a fost admisă în contradictoriu

și cu această parte, dacă are calitate procesuală pasivă în raport cu

excepția lipsei

de calitate, admisă de prima instanță.

În rejudecare, prin decizia civilă nr.

1 din 17 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș - Secția I

Civilă, s-a respins apelul formulat de pârâții reclamanți G.I. și G.C.

împotriva sentinței civile nr. 916 din 26 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul

Mureș, s-a admis apelul formulat de reclamanta pârâtă SC A.T.T. SA Sighișoara

împotriva aceleiași hotărâri judecătorești, s-a admis, în parte, apelul

formulat de intervenientele F.I. și G.A.M., s-a schimbat, în parte, hotărârea

atacată, în sensul că s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice și a fost obligat la restituirea, către

pârâții-reclamanți, a diferenței de preț plătit, de 10.322,87 lei, pentru

imobilul situat în municipiul Sighișoara, str. 1 Decembrie 1918, actualizat cu

rata inflației la data plății.

S-a eliminat, din hotărârea atacată,

obligația de restituire a prețului plătit, stabilită în sarcina reclamantei-pârâte.

S-a respins cererea de constatare a

preluării imobilului din litigiu, fără titlu valabil.

Au fost obligate intervenientele la

plata, în favoarea pârâților reclamanți G.I. și G.C., a sumei de 26.957,1 lei,

reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de aceste părți la imobilul

din litigiu.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate.

Au fost

obligați pârâții-reclamanți G.I. și G.C. la câte 100 lei fiecare în favoarea

intervenientelor, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Apelul

declarat de către reclamantă este întemeiat, întrucât, conform

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror

contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești se face de

către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995; astfel, s-a eliminat, din

hotărârea atacată, obligația de restituire a prețului plătit, de către apelanta

SC A.T.T. SA

Conform art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, pârâții reclamanți sunt îndreptățiți la restituirea prețului achitat

pentru imobilul în litigiu; prin urmare, având în vedere că, la dosar, există

dovada faptului că, la 6 ianuarie 2005, au achitat suma de 31.985.035 lei, iar,

la data de 1 august 2007, au mai achitat suma de 7288.07 lei, s-a dispus

obligarea Ministerului Finanțelor Publice, ca urmare a respingerii excepției

lipsei calității procesual pasive, la restituirea sumei de 10.322,87 lei,

reprezentând prețul imobilului în litigiu, sumă ce se va actualiza.

Art. 9 din

Legea nr. 112/1995 prevede că, comisionul cuvenit unităților specializate, care

evaluează și vând apartamente, este de 1% din valoarea acestora, astfel că suma

de restituit este de 10486,57 din care se scade comisionul perceput de SC A.T.T.

SA, rezultând diferența de 10.322,87 lei.

În cauză, s-a

efectuat o expertiză de specialitate de către expertul M.I., care a stabilit că

sporul de valoare adus la imobil este în cuantum de 27.717 lei, reprezentând

reparații interioare și exterioare, tencuieli, reparații electrice, gresie,

faianța, ușă metalică, obiecte sanitare, modificare instalație gaz, refăcut

instalație canalizare.

Analizând

raportul de expertiză, instanța de apel a apreciat că montarea jaluzelelor

exterioare nu reprezintă o îmbunătățire utilă și necesară, astfel că valoarea

acestei lucrări, de 603,4 lei, a fost scăzută din cuantumul stabilit prin

expertiza efectuată.

Ca urmare,

suma la care au fost obligate intervenientele să o achite reclamanților

reconvenționali G. este de 26.957,1 lei, reprezentând sporul de valoare adus la

imobilul în litigiu, prin lucrări necesare.

În baza art. 48

din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare

și utile, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără

titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revenind persoanei

îndreptățite.

Avându-se în

vedere aceste prevederi, s-a apreciat că, deși aceste îmbunătățiri au fost

aduse la un imobil monument istoric, nu exonerează intervenientele de a

despăgubi pe foștii chiriași care le-au efectuat, respectiv familia G.

În speță, pârâții nu au făcut dovada că

îmbunătățirile aduse la imobil au fost efectuate ținându-se seama de

prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Pe de altă parte, la fila 8 dosar

fond, se regăsește cererea pârâtei G.C., de a cumpăra imobilul în litigiu, cu

toate că avea cunoștință de existența dispoziției nr. 551/2003, privind

restituirea imobilului, precum și de existența unui proces aflat pe rolul

înaltei Curți de Casație și Justiție, cerere datată 6 ianuarie 2005.

Cererea de constatare a preluării

imobilului în litigiu fără titlu valabil a fost respinsă, întrucât, conform

dispoziției nr. 551/2003 emisă de Primăria Sighișoara, prin care s-a restituit

intervenientelor imobilul în litigiu, bunul a trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 92/1950 de la M.D., poziția 85 din tabelul anexă, actul

normativ respectiv fiind în vigoare la acea dată, iar, pe de altă parte, pentru

că acest petit a fost formulat în contextul în care scopul urmărit era, de

fapt, exonerarea intervenientelor de achitarea despăgubirilor față de pârâții G.

Or, indiferent dacă imobilul a trecut

la stat cu titlu sau fără titlu, persoanelor cărora li s-a restituit imobilul

le revine sarcina de a despăgubi pe foștii chiriași, pentru sporul de valoare

adus imobilului.

Au fost menține celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate, avându-se în vedere că cererea privind dreptul de

retenție solicitat de familia G., în mod judicios, a fost respinsă de către

instanța de fond, raportat la împrejurarea că privarea intervenientelor de

posesia imobilului în condițiile în care, la data cumpărării acestei case,

pârâta G.C. avea cunoștință că le-a fost restituită, este nejustificată și

neavenită.

Aplicând prevederile art. 274 C. proc.

civ., pârâții reclamanți G.I. și G.C. au fost obligați la câte 100 lei fiecare

în favoarea intervenientelor, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs intervenientele F.I. și G.A.M. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș.

I. Intervenientele F.I. și G.A.M. au

solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în

sensul respingerii, ca nefondată, a cererii reconvenționale, iar, în subsidiar,

modificarea, în parte, în sensul obligării Statului, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în solidar cu SC A.T.T. SA Sighișoara și Consiliul local al

municipiului Sighișoara la plata despăgubirilor față de intimații pârâți

reconvenționali.

Au criticat decizia pentru următoarele

motive:

1.

Instanța de apel a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

- în rejudecare, Curtea nu a respectat

dezlegările date asupra problemelor de drept, cât și asupra necesității

administrării unor probe, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare,

încălcând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța a

solicitat doar punctul de vedere al expertului constructor N.I., nespecializat

în monumente istorice și neautorizat de Ministerul Culturii, acesta stabilind

doar calitatea de monument istoric al imobilului și faptul că lucrările s-au

efectuat fără autorizație de construcție - actul din 1 noiembrie 2011 al

municipiului Sighișoara, caz în care, în mod implicit, nu au existat un proiect

de specialitate și avizul ministerului de resort.

Nesocotirea îndrumărilor instanței de

casare constituie o încălcare a formelor legale prevăzute pentru judecarea

cererilor adresate instanțelor judecătorești, încălcare sancționată cu

nulitatea hotărârilor recurate, ca acte procedurale, în temeiul dispozițiilor art.

105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea produsă constând în prejudicierea

recurentelor, ca urmare a obligării lor la plata unor lucrări de degradare a

unui monument istoric, lucrări executate cu rea credință și cu încălcarea

normelor legale incidente în materie.

2.

Art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Dintre motivele de apel, Curtea a

analizat doar criticile referitoare la obligația statului, de desdăunare, și la

necesitatea respectării prevederilor legale în materie de monumente istorice,

raportat la natura imobilului.

Procedând în acest fel, instanța de

apel nu a soluționat în întregime apelul declarat de interveniente, ceea ce le

plasează pe acestea în situația unui proces inechitabil, cu încălcarea art. 6

paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din

Constituția României, art. l din Primul Protocol adițional la Convenție

În

considerentele deciziei recurate nu se menționează motivele de fapt și de drept

pentru care intimații N.C. și G.I. sunt considerați constructori de bună

credință și au dreptul la desdăunarea reglementată de art. 48

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau motivele

pentru care dispozițiile Legii nr. 1/2009

retroactivează.

Din modul de

redactare a deciziei, nu rezultă care dintre pârâți nu a dovedit că

îmbunătățirile aduse imobilului au fost efectuate ținând cont de dispozițiile

Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și ce prevederi din

acest act normativ au fost respectate.

Ambele

instanțe nu au arătat, în considerente, care au fost motivele de fapt și de

drept pentru care au respins, ca nefondate, toate apărările părților.

Prin modul de soluționare au fost

încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3.

Art. 304 alin.

(1) pct. 9 C. proc. civ.

P

otrivit probelor de la dosar, imobilul

în litigiu a avut destinația de locuință a familiei intervenientelor, familie

de muncitori, caz în care, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950,

era exceptat de la naționalizare; pe de altă parte, actul normativ menționat

este nelegal și inapt să producă efecte juridice după anul 1993, când România a

ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale,

prin Legea nr. 30/1994.

În temeiul paragrafului 1 din Primul

Protocol la Convenție, Statul Român avea obligația să nu mai emită acte

normative care să afecteze dreptul de proprietate, decât în condițiile

reglementate de acest text cu putere de lege, prioritar față de legile interne

- art. 20 din Constituția României, caz în care normele Legii nr. 112/1995 sau

ale Legii nr. 10/2001, prin care statul a dispus de proprietatea altuia, în

condiții ilicite, nu au aplicabilitate și forță juridică obligatorie față de

titularii dreptului de proprietate.

Decretul nr. 92/1950 este contrar și

în raport cu Constituția din anul 1948 - art. 5, 6, 8, 10, 16, motiv pentru

care acesta nu poate constitui titlu legitim de trecerea a imobilului în

proprietatea statului.

Așa fiind, instanța de apel avea

obligația să soluționeze cererea recurentelor, de constatare a trecerii

imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, în conformitate cu

aceste prevederi legale, neavând importanță cauza cererii părților.

Imobilul, fiind trecut fără titlu în

proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, obligația de despăgubire a chiriașilor revine statului

sau unității deținătoare.

Dispozițiile Legii nr. 1/2009, pentru

modificarea Legii nr. 10/2001, privind obligația persoanelor îndreptățite, de

desdăunare a chiriașilor, norme de drept material, și nu de drept procesual, nu

retroactivează și au aplicabilitate numai cu privire la raporturile juridice

născute după intrarea în vigoare a acestui ultim act normativ - art. 15 alin. (2)

din Constituție, art. l C. civ.

Au fost încălcate dispozițiile art. 494

C. civ., în ce privește reaua credință a constructorilor intimați N.C. și G.I.

Imobilul ce face obiectul litigiului

este monument istoric, fiind inclus în lista monumentelor istorice a județului

Mureș, la poziția nr. 725, fiind datat ca existând din anul 1785.

În consecință, investițiile pretinse

trebuia să fie efectuate, după cum a stabilit și instanța supremă, cu

respectarea art. 22, 24 și 25 din Legea nr. 422/2001, pe bază de proiect de

specialitate, cu avizul M.C.C. și sub inspecția și controlul acestuia, cu

angajarea unei firme de construcții specializate și autorizată de același

minister pentru intervenția la monumentelor istorice.

Recurentele

susțin că lucrările s-au efectuat cu încălcarea dispozițiilor legii speciale,

ulterior cumpărării ilicite a locuinței, în condițiile în care atât reclamanta,

cât și intimații G.I. și C., aveau cunoștință de actul Primăriei municipiului

Sighișoara, prin care se dispunea sistarea vânzării imobilului în litigiu și

despre restituirea bunului către recurente.

Mai susțin că

expertul judiciar ing. N.I., care a apreciat că lucrările efectuate reprezintă

cheltuieli necesare și utile, nu este specialist în monumente istorice, avizat

de Ministerul Culturii.

De asemenea, lucrările au fost

realizate fără acordul recurentelor.

În consecință, nefiind lucrări

efectuate de pârâți, în calitatea lor de chiriași ai unui imobil naționalizat,

este nelegală acordarea protecției instituite de art. 48 din Legea nr. 10/2001

în favoarea chiriașilor, care, cu bună credință, au efectuat, în perioada

locațiunii, investiții necesare și utile imobilului.

În temeiul dispozițiilor art. 494 C.

civ., intimații au obligația să ridice lucrările pe cheltuiala lor, cu

răspunderea pentru daunele cauzate și nu să beneficieze de vreo sumă de bani.

Intimații nu îndeplineau cerințele

Legii nr. 112/1995 pentru cumpărare, dat fiind faptul că au încheiat contractul

de închiriere ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ (9 mai 1999)

și, în consecință, nu se pot bucura de protecția legii privind soarta

investițiilor făcute la imobil.

În plus, nu pot beneficia de sporul de

valoare al lucrărilor efectuate, situându-se în sfera prejudicierii unui

monument istoric și a relei credințe a constructorului, ci, cel mult, de prețul

materialelor ce nu pot fi ridicate și al muncii.

Raportul de expertiză efectuat în

cauză este lovit de nulitate absolută, fiind făcut în lipsa recurentelor; a

doua convocare nu poate acoperi nulitatea, deoarece a fost vorba despre o

simplă prezență, nu s-au vizualizat lucrările efectuate și nu s-au refăcut

măsurătorile și constatările în prezența tuturor părților.

Nu au fost

soluționate, pe fond, obiecțiunile la raport făcute de interveniente, acestea

nefiind comunicate în întregime expertului, motiv pentru care constituie

nelegalități procedurale, cu consecința încălcării principiului „egalității

armelor".

Expertul nu justifică cantitățile de

lucrări evaluate și valoarea lor, nefiind anexate documente de plată sau de

cumpărare materiale, motiv pentru care raportul de expertiză nu este

verificabil și credibil.

Nu sunt

stabilite lucrările sau obiectele ce pot fi ridicate de intimați și influența

acestora în valoarea „investiției" de degradare a unui monument istoric.

II. Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, a

solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârii atacate, în principal,

în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

A criticat

decizia pentru următoarele motive;

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, aceasta a fost reținută corect de prima instanță, deoarece actul de

vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2005 a intervenit între SC A.T.T. SA

Sighișoara - în calitate de vânzător - și parații G.C. și G.I. - în calitate de

cumpărători, Ministerul Finanțelor Publice fiind un terț față de acest

contract. Conform art. 973 C. civ., convențiile nu au efect decât între părțile

contractante.

Raportat la art.

3 alin. (1), pct. 48 din H.G. nr. 386 din 25 aprilie 2007 și la art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 republicată, Ministerul Finanțelor Publice este doar

entitatea obligată la efectuarea plaților din fondul extrabugetar constituit

și, prin aceste dispoziții, nu i se conferă statutul de a sta în judecată în

cauzele ce au ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata

reclamantă SC A.T.T. SA Sighișoara și intimații pârâți Consiliul local

Sighișoara, G.C. și G.I. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în

esență, respingerea recursurilor, ca nefondate.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,

înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele

considerente:

I. 1. Contrar susținerilor recurentelor,

instanța nu a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în ceea

ce privește dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept și

indicațiile în legătură cu probele ce trebuie administrate pentru lămurirea

situației de fapt.

Cum s-a arătat în precedent, instanța

de casare a dispus să se stabilească prețul de cumpărare al imobilului, natura

preluării bunului, aspecte asupra cărora instanțele anterioare nu se

pronunțaseră; să se administreze probe în legătură cu înscrierea acestuia în

lista monumentelor istorice, caracterul îmbunătățirilor, de a fi „necesare și

utile", dacă au existat un proiect de specialitate și avizul ministerului

de resort, dacă lucrările au fost efectuate de o firmă specializată, avizată de

acest minister.

În raport de aceste aspecte, să se

verifice dacă pârâții reconvenționali sunt sau nu constructori de bună

credință, precum și incidența art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A mai dispus înalta Curte să se

rezolve contradicția dintre dispozitivul

sentinței

atacate și considerentele acestei hotărâri, privind respingerea acțiunii în

contradictoriu

cu Statul Român, pentru lipsa calității procesuale pasive, și soluția din

considerente, de admitere a cererii de chemare în judecată a aceleiași părți;

să se stabilească dacă acesta are calitate procesuală pasivă și, în caz

afirmativ, soluția pe fondul cauzei.

În rejudecare, instanța de apel a

administrat probe pe toate chestiunile de fapt în discuție și s-a pronunțat

asupra tuturor aspectelor stabilite de instanța de casare.

Astfel, conform încheierii din 6

octombrie 2011, s-a încuviințat efectuarea unei adrese către Ministerul

Culturii și către Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul

Cultural Național Mureș pentru a comunica dacă imobilul în litigiu se află pe

lista monumentelor istorice, s-a stabilit în sarcina apelanților pârâți G.

obligația depunerii proiectului de specialitate, a avizului Ministerului

Culturii și a dovezii că lucrările au fost efectuate de o firmă autorizată de

Minister, s-a dispus efectuarea unei adrese către reclamantă pentru a comunica

dacă, la data vânzării imobilului, acesta necesita reparații.

De asemenea,

la termenul din 1 noiembrie 2011, s-a încuviințat efectuarea unui supliment la

raportul de expertiză întocmit în ciclul procesual anterior, având ca obiectiv

stabilirea caracterului lucrărilor realizate la imobil, de a fi „necesare și

utile", a unei adrese către Primăria Sighișoara pentru a comunica dacă,

pentru investițiile respective, a fost emisă autorizație de construire și dacă,

la eliberarea acesteia, au fost respectate dispozițiile art. 22, 24 și 25 din

Legea nr. 422/2001, dacă au existat un proiect de specialitate și avizul

ministerului de resort. S-a menținut obligația apelanților pârâți G. de a

indica firma care a efectuat lucrările de investiții și dacă era autorizată de

Ministerul Culturii, s-a dispus ca aceste părți să depună originalul listei cu

lucrările efectuate.

În sensul

celor dispuse de instanță, s-au depus adresele nr. 339/II din 17 octombrie 2011

și nr. 3347/1 din 26 octombrie 2011 ale Ministerului Culturii și Patrimoniului

Național - Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniul Național Mureș,

privind înregistrarea imobilului în litigiu ca monument istoric, adresa nr. 2352

din 28 octombrie 2011 emisă de SC A.T.T. SA, privind starea imobilului la data

vânzării către pârâți, adresa nr. 22581/VI/l din 1 noiembrie 2011 emisă de

Municipiul Sighișoara, conform căreia nu s-a eliberat autorizație de construire

pe numele G. pentru imobilul în litigiu, completarea raportului de expertiză

întocmit de expert I.N.

În consecință,

s-au încuviințat toate probele necesare pentru lămurirea aspectelor impuse de

instanța de casare, iar faptul că anumite documente nu au fost depuse de către

cei în sarcina cărora s-a stabilit această obligație (proiect de specialitate,

avizul ministerului de resort) sau aceștia nu au comunicat relațiile solicitate

(indicarea firmei care a efectuat lucrările, dacă este specializată în domeniu

și avizată de același minister) nu este imputabil instanței de rejudecare,

care, de altfel, a evaluat situația de fapt în raport de probele administrate.

În ceea ce privește obligația

instanței de apel, de a se pronunța pe anumite aspecte nesoluționate în primul

ciclu procesual, și această cerință, dispusă prin decizia de casare, a fost

îndeplinită de instanța de rejudecare.

Astfel, Curtea

de Apel a indicat prețul concret de cumpărare al imobilului la care sunt

îndreptățiți pârâții reconvenționali, în cuantum de 10.322,87 lei, reactualizat

cu rata inflației, s-a pronunțat pe cererea intervenientelor, de constatare a

preluării imobilului fără titlu valabil, în sensul respingerii. De asemenea, a

stabilit calitatea pârâților, de constructori de rea credință, care, chiar dacă

nu a fost reținută în mod expres de instanță, se deduce din considerentele

deciziei atacate, conform cărora îmbunătățirile au fost efectuate la un

monument istoric, fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 și

cumpărarea imobilului a intervenit în condițiile în care pârâta G.C. avea

cunoștință despre dispoziția de restituire către persoanele îndreptățite și existența

unui proces pe rolul înaltei Curți, datat 6 ianuarie 2005; a stabilit

incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Contradicția dintre considerentele și

dispozitivul sentinței atacate, în legătură cu soluția pronunțată în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, devine

nerelevantă față de soluția instanței de apel în ceea ce privește persoana

obligată să restituie pârâților prețul imobilului, soluție sprijinită de

propriile argumente ale Curții de apel. Cum această soluție este diferită de

cea pronunțată de prima instanță, nu mai prezintă importanță că soluția

prefigurată în considerentele sentinței nu corespundea celei din dispozitivul

sentinței.

Instanța de

apel a respectat și dispoziția instanței de casare, privind verificarea

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, dispunând respingerea excepției cu acest obiect și admiterea cererii

de restituire a prețului plătit de pârâți, reactualizat, în contradictoriu cu

Statul Român.

În concluzie, instanța de apel a

respectat cele statuate prin decizia instanței de recurs, criticile privind

încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. fiind neîntemeiate.

Criticile referitoare la absența

cerințelor prevăzute de lege în persoana expertului și la nereguli privind

efectuarea expertizei vor fi analizate în ansamblu din perspectiva art. 304 pct.

5, iar nu a pct. 9, întrucât vizează încălcarea dispozițiilor de drept

procesual, subsumându-se, astfel, motivului de casare enunțat.

Susținerile recurentelor sunt

neîntemeiate.

Normele care reglementează condițiile

în care trebuie să se invoce neregularitatea raportului de expertiză au

caracter dispozitiv. Ca urmare, față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., neinvocarea nulității raportului la prima zi de înfățișare după depunere

și înainte de a se fi pus concluzii în fond atrage sancțiunea decăderii.

La termenul din 2 octombrie 2008, când

s-a încuviințat efectuarea expertizei tehnice construcții și s-a desemnat, în

calitate de expert, inginer N.I.T., recurenta F.I., reprezentantă și a

celeilalte părți, nu s-a opus numirii expertului motivat de faptul că nu este

atestat de Ministerul Culturii, de asemenea, părțile nu au formulat obiecțiuni

la raport, care să vizeze această chestiune (fila 229 dosar fond), în

condițiile textului de lege sus-menționat, astfel încât nu mai pot invoca

direct în căile de atac și în rejudecare nulitatea expertizei, determinat

faptul că expertul nu era atestat de Ministerul Culturii.

De asemenea, nu rezultă în ce constă

vătămarea produsă recurentelor, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la

care face trimitere motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, determinat

de presupusa lipsă a atestatului respectiv.

Referitor la nulitatea raportului,

deoarece ar fi fost întocmit în condițiile unei simple prezențe a recurentelor

la fața locului, fără să se vizualizeze lucrările și să se refacă măsurătorile

în prezența tuturor părților, în mod corect prima instanță a constatat că s-au

respectat condițiile de citare cu carte poștală recomandată, conform art. 208 alin.

(1) C. proc. civ., astfel încât intervenientele aveau posibilitatea să ceară

sau să dea orice lămuriri în legătură cu obiectul expertizei, inclusiv

refacerea măsurătorilor. Ca atare, nu se poate reține nulitatea expertizei

pentru acest motiv, cu consecința refacerii lucrării.

Susținerile referitoare la

nesoluționarea pe fond a tuturor obiecțiunilor formulate de interveniente, care

nu au fost comunicate în întregime expertului, și criticile privind faptul că

expertul nu ar fi stabilit lucrările sau obiectele ce pot fi ridicate de

pârâți, precum și influența acestora asupra valorii imobilului, în sensul

degradării, nu vor fi analizate de prezenta instanță, deoarece vizează modul de

apreciere al instanței anterioare asupra încuviințării unui obiectiv sau

obiecțiuni privind expertiza. Or, concludenta și temeinicia ce trebuie evaluate

la soluționarea cererii de probatorii, inclusiv din perspectiva admiterii sau

nu a unui obiectiv sau obiecțiuni la expertiză, se referă la aspecte de

temeinicie, iar nu de nelegalitate în rezolvarea cauzei, incompatibile cu

structura recursului, în urma abrogării motivului de casare ce permitea

reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză (art. 304

pct. ll C. proc. civ.), prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În plus, instanța de apel a respectat

decizia de casare în legătură cu obiectivul expertizei privind stabilirea

„cheltuielilor necesare și utile" efectuate de pârâți la imobil, astfel

încât, și din acest punct de vedere, orice aspecte care țin de relevanța altor

obiective sau obiecțiuni privind raportul de expertiză nu pot fi primite,

nevizând chestiuni de legalitate a încuviințării sau administrării probei sau,

eventual, de încălcare a deciziei de casare.

În consecință, nu sunt întrunite, din

perspectiva criticilor analizate, niciuna dintre cerințele motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

recurente, decizia atacată respectă exigențele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., privind expunerea motivelor de fapt și de drept avute în vedere la

soluționarea cauzei.

Conform celor

arătate în precedent, instanța de apel a menționat argumentele pentru care a constatat

incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

determinat în esență, de împrejurarea că, indiferent de buna sau reaua credință

a pârâților, acestora li se cuvine contravaloarea lucrărilor necesare și utile.

Referitor la

atitudinea subiectivă a părților menționate în legătură cu edificarea

lucrărilor, instanța de apel nu a reținut că pârâții sunt constructori de

bună credință, cum precizează în mod eronat

intervenientele în cererea de recurs,

ci, dimpotrivă, cum s-a arătat

deja, din argumentele instanței se deduce concluzia acesteia în sensul relei

lor credințe (realizarea lucrărilor în absența documentelor emise de organele

de specialitate și cunoașterea existenței deciziei de restituire a imobilului

către recurente și a unui proces pe rol).

De asemenea, recurentele se află în

eroare în legătură cu presupusul considerent al instanței de apel privind

respectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 și cu neindicarea pârâtului care

ar fi procedat la o astfel de dovadă. Curtea de Apel a reținut încălcarea

actului normativ în discuție, arătând în cuprinsul deciziei că „pârâții nu au

făcut dovada că îmbunătățirile aduse la imobil au fost efectuate ținând cont de

prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice".

În ceea ce privește obligația

instanței de a arăta motivele pentru care a considerat că Legea nr. 1/2009

retroactivează, sub aspectul persoanei obligate să plătească contravaloarea

cheltuielilor necesare și utile, susținerile recurentelor sunt întemeiate, dar

absența motivelor din decizia recurată, sub acest aspect, va fi suplinită prin

prezenta hotărâre, în urma examinării criticii respective din perspectiva art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la alte apărări care au fost

respinse ca nefondate, fără a fi analizate, înalta Curte nu poate avea în

vedere această susținere, deoarece recurentele nu au arătat în mod concret ce

apărări au fost omise de instanța de apel.

În concluzie, decizia recurată

asigură, în esență, o motivare a criticilor formulate, care se circumscrie

exigențelor impuse de un proces echitabil, principiu reglementat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale dreptului de acces la justiție,

reglementat de aceeași dispoziție din documentul european și de art. 21 din Constituția

României. În ceea ce privește încălcarea art. l din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținerile care pun în discuție o

pretinsă nemotivare a hotărârii judecătorești, nedovedită cum s-a arătat mai

sus, nu pot fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece dreptul

părții de a primi o hotărâre motivată nu constituie în sine „un bun", ci o

componentă a dreptului la un proces echitabil.

Curtea a soluționat cererea acestora, privind constatarea nevalabilității

titlului statului, în sensul respingerii, reținând că imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 92/1950, în vigoare la data

preluării, și, în plus acest petit este și nerelevant, față de scopul urmărit

prin promovarea sa și de dispozițiile actuale ale art. 48 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Cel de-al doilea argument avut în

vedere de Curte este corect și nu mai impune analiza valabilității titlului

statului din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, potrivit art. 48 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 în forma actuală, obligația plății despăgubirilor cuvenite

chiriașilor pentru îmbunătățirile necesare și utile aduse unui imobil care cade

sub incidența acestei legi revine persoanei îndreptățite, indiferent dacă bunul

a fost preluat de către stat cu titlu valabil sau nu.

Textul de lege sus-menționat este de

imediată aplicare, conform regulii „Tempus regit actum", prevăzută de art.

725 alin. (1) C. proc. civ., fiind o normă de procedură civilă, iar nu de drept

material, cum greșit susțin recurentele, chiar dacă se regăsește într-un act

normativ care cuprinde, în principiu, norme din ultima categorie. Aceasta

deoarece dispoziția din art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezolvă

problema calității procesuale pasive, respectiv a persoanei obligate la plata

despăgubirilor respective într-o cerere cu un astfel de obiect. Or calitatea

unei persoane de a sta în proces, ca parte, se verifică și trebuie să subziste

pe tot parcursul procesului, această chestiune de drept procesual subsumându-se

regulii prevăzută din art. 725 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că

„dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în

vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.".

În consecință, nu se poate reține că

instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului neretroactivității

legii civile, ci a dat eficiență principiului aplicării imediate a legii

procesual civile în vigoare.

Având în vedere lipsa de interes a

recurentelor în obținerea constatării nevalabilității titlului statului, față

de dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația

de a plăti despăgubirile în discuție în sarcina persoanei îndreptățite,

indiferent de natura preluării, înalta Curte nu va mai proceda la verificarea

criticilor prin care se susține nevalabilitatea titlului statului, de preluare

a imobilului în litigiu.

Criticile privind pronunțarea deciziei

cu încălcarea art. 494 C. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Textul de lege sus-menționat nu este

incident în cauză, norma aplicabilă fiind cea din art. 48 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Conform acestei dispoziții, chiriașii

au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare constând în îmbunătățirile

necesare și utile aduse la un imobil cu destinația de locuință.

Norma nu condiționează dreptul la

despăgubiri de buna credință a chiriașilor la edificarea lucrărilor respective,

astfel încât nici instanței nu îi este

permisă

o asemenea distincție, în raport de principiul „ ubi lex non distinguit, nec

nos

distinguere debemus" - „ "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie

să distingem ".

Pe de altă parte, contrar celor

invocate de recurente, înalta Curte nu a stabilit, în decizia de casare, că

numai chiriașilor de bună credință li se cuvin despăgubiri în condițiile art. 48

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci a menționat necesitatea de a se verifica

dacă pârâții sunt constructori de bună sau de rea credință, precum și incidența

textului de lege menționat în cauză, sens în care Curtea a și procedat. Nu s-ar

putea reține, deci, încălcarea deciziei de casare sub acest aspect.

De altfel, în cadrul tuturor

instituțiilor de drept civil care pun în discuție problema exercitării unui

drept cu rea credință, de care este, însă, legat și un

beneficiu pentru partea adversă, persoana care l-a exercitat ca atare

are dreptul la

despăgubiri (posesorul de rea credință, cumpărătorul de

rea credință, constructorul de rea credință, în acest ultim caz, acesta având

dreptul la contravaloarea materialelor și a muncii depuse în cazul în care

proprietarul înțelege să păstreze construcția).

De asemenea,

neavând relevanță poziția subiectivă a chiriașilor la edificarea

îmbunătățirilor, nu era necesar nici acordul persoanei îndreptățite pentru

realizarea lor, acord pe care art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu-l

prevede.

Cât privește necesitatea edificării

lucrărilor cu respectarea dispozițiilor din Legea nr. 422/2001, în baza unui

proiect de specialitate, cu avizul Ministerului Culturii și de către o firmă

specializată și atestată de același minister, susținerile sunt corecte, dar

nerelevante în stabilirea dreptului la despăgubiri față de cele arătate în

precedent.

Nerespectarea tuturor acestor cerințe

reglementate de Legea privind protejarea monumentelor istorice interesează

raporturile dintre persoana în cauză și personalul de inspecție abilitat să

urmărească realizarea lucrărilor la un imobil monument istoric în condiții de

legalitate, dar este nerelevantă pentru stabilirea dreptului chiriașilor la

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.

În același sens, sunt lipsite de

importanță condițiile în care pârâții au încheiat contractul de

vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu respectarea sau nu a

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau perioada în care au fost

edificate lucrările, în timpul locațiunii sau ulterior cumpărării locuinței,

chiar și în cazul unui contract de vânzare-cumpărare desființat. Relevant este

dacă pârâții au fost chiriași în imobilul la care au adus îmbunătățiri, pentru

a beneficia de despăgubirile prevăzute de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

ceea ce este cazul în speță, familia G. deținând spațiul în discuție din anul

1992, cu contract de închiriere, reînnoit în anul 1999.

Cum s-a arătat, și în ipoteza în care

contractul de vânzare-cumpărare încheiat ulterior locațiunii, de către

chiriași, a fost constatat nul, dreptul la despăgubiri al pârâților subzistă,

deoarece, pe perioada derulării contractului de vânzare-cumpărare, perioadă în

care s-au efectuat îmbunătățirile respective, pârâții aveau, în ce privește

folosința imobilului, un drept identic cu cel al chiriașilor, calitate la care

se referă art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să distingă cum aceștia

au fost de bună sau de rea credință.

În concluzie, Curtea de Apel a

procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor textului de lege

sus-menționat, stabilind dreptul la despăgubiri al pârâților și obligația

intervenientelor de a le plăti, nefiind întrunite, în cauză, nici cerințele

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mureș, este, de asemenea, nefondat.

În mod corect, Curtea de Apel a

considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală pasivă, admițând apelul

declarat de reclamantă sub acest aspect.

În raport de obiectul cererii

reconvenționale și de data la care a fost soluționată aceasta, ulterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001,

Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesual pasivă în procesul

de față.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 în forma actuală, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, prevăzut la alin. (2) din același text de lege se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent, Ministerul Finanțelor Publice,

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Obligația de plată a prețului actualizat

revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu

prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în

numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine

obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile

contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii

nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în

sarcina Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus.

Prin urmare, nici principiul

relativității efectelor actului juridic, prevăzut de art. 973 C. civ., nu poate

constitui temei al admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa

calității procesuale pasive, din moment ce nu relațiile contractuale stau la

baza obligației de restituire a prețului de piață.

Pe de altă parte, dispoziția

sus-enunțată reprezintă o dispoziție specială, aplicabilă în materia imobilelor

preluate în mod abuziv, pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995, cu nerespectarea prevederilor acestui act

normativ, contracte desființate ulterior prin hotărâre judecătorească

irevocabilă.

În consecință, fiind o normă specială,

este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit

principiului „ specialia generalibus derogant "-„ legea specială derogă de

la cea generală".

Cum calitatea

procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, inclusiv la data

soluționării acțiunii, precum și în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a

intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunțării sentinței, aceasta

este aplicabilă conform principiului enunțat mai sus.

De asemenea, potrivit art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către

chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul

Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile

legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat, conform art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanțelor Publice, ca

persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din

sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este normal să constituie

instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume în efectuarea

de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în

numele statului, în acest sens.

În plus, nu se pune problema calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în acțiunea de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în

temeiul Legii nr. 112/1995, ca să intereseze reprezentantul statului, în

calitate de vânzător, ci restituirea prețului plătit de cumpărătorii al căror

act juridic a fost desființat, cum s-a arătat Ministerul justificând legitimare

pasivă în asemenea cereri, conferită de lege.

În raport de aceste considerente,

înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică

legitimare procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel primind în mod corect

susținerile apelantei reclamante în legătură cu excepția în discuție.

În concluzie, nu sunt îndeplinite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind recursul declarat de pârât.

Cât privește art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., acest motiv de modificare a fost invocat în mod formal, niciuna dintre

criticile recurentului nesubsumându-se cazului respectiv, care se referă la

interpretarea greșită a unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic

unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, și de intervenientele F.I. și G.A.M.

împotriva deciziei civile nr. 1/A din 17 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de

Apel Târgu Mureș, Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

18 martie 2013.