ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2013

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 772 din 8 august 2006, Judecătoria Sighișoara a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC A.T.T. SA Sighișoara în contradictoriu cu pârâții G.C. și G.I., având ca obiect constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare în favoarea Tribunalului Mureș. Prin sentința civilă nr. 20 din 4 ianuarie 2007 a Tribunalului Mureș, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și cererea de chemare în judecată a intervenientelor F.I.

și G.A.M., formulată de aceeași parte, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2005, încheiat între reclamantă și pârâții G., privind locuința situată în Sighișoara, str. 1 Decembrie 1918, județul Mureș Prin decizia nr. 100/A/2007, Curtea de Apel Târgu-Mureș a desființat sentința civilă nr. 20/2006 a Tribunalului Mureș și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe, determinat de împrejurarea că nu s-a pronunțat și cu privire la pârâtul Statul Român, reprezentat de Consiliul local Sighișoara.

În rejudecare, Tribunalul Mureș - Secția civilă a pronunțat sentința civilă nr. 916 din 26 iunie 2009, conform căreia s-a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și cererea intervenientelor sus-menționate, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, s-a respins cererea de chemare în judecată față de pârâtul Statul Român, reprezentat de Consiliul local Sighișoara, formulată de interveniente, s-a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți G.C. și G.I., a fost obligată reclamanta pârâtă SC A.T.T. SA Sighișoara să restituie cumpărătorilor G. prețul plătit acesteia pentru locuința cumpărată, actualizat cu rata inflației până la data plății.

Au fost obligate intervenientele să plătească reclamanților reconvenționali G. suma de 27.717 lei, reprezentând sporul de valoare adus locuinței, stabilit prin raportul de expertiză. A fost respins petitul din acțiunea reconvențională privind dreptul de retenție asupra locuinței. S-a respins acțiunea față de Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, cu cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că pârâta G.C. a fost beneficiara contractului de închiriere din 9 mai 1999, încheiat cu reclamanta, ulterior aceasta împreună cu soțul său, G.I., perfectând contractul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2005. Prin dispoziția nr. 551 din 24 iulie 2003, s-a aprobat restituirea în natură a întregului imobil situat în Sighișoara, str. 1 Decembrie 1918, către interveniente, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat a fost încheiat ulterior restituirii în natură a imobilului, aspect cunoscut de pârâții G., cărora le-a fost comunicată dispoziția de restituire respectivă. Reclamanta, cu avizul Consiliului local Sighișoara, ulterior revocat, a vândut un bun proprietatea altuia, ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Reclamanta, iar nu Ministerul Economiei și Finanțelor, trebuie să restituie prețul plătit de cumpărători, deoarece aceasta este beneficiara contravalorii apartamentului. În speță, imobilul a fost preluat cu titlu valabil, astfel încât obligația de plată a despăgubirilor constând în sporul de valoare adus locuinței, prin cheltuieli necesare și utile, revine persoanei îndreptățite, respectiv intervenientelor, conform art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 27/A din 17 martie 2010 a Curții de Apel Târgu-Mureș, s-au respins, ca nefondate, apelurile pârâților G. și al intervenientelor, s-a admis apelul declarat de SC A.T.T. SA Sighișoara, s-a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 916/2009 a Tribunalului Mureș, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la restituirea către pârâții G. a prețului plătit de aceștia pentru locuința menționată, actualizat cu rata inflației până la data plății, s-a eliminat din sarcina reclamantei aceleași obligație, s-a menținut restul dispozițiilor din hotărârea atacată. Hotărârea Curții de Apel a fost casată, în urma admiterii recursurilor declarate de pârâții G., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de interveniente, conform deciziei nr. 4443 din 26 mai 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost trimisă cauza, spre rejudecare aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei decizii, s-a reținut că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la suma ce trebuie restituită cu titlu de preț al cumpărării imobilului în litigiu; instanța de apel nu a analizat critica din apelul intervenientelor privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului; de asemenea, avea obligația să stabilească pe bază de probe dacă bunul este înscris în lista monumentelor istorice, dacă lucrările efectuate erau „necesare și utile", dacă au fost respectate dispozițiile art. 22, 24, 25 din Legea nr. 422/2001, dacă a existat un proiect de specialitate și avizul ministerului de resort, dacă lucrările au fost efectuate de o firmă de specialitate, autorizată de același minister.

În raport de aceste probe, instanța va aprecia dacă pârâții reconvenționali au fost sau nu constructori de bună credință și dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii din apelul intervenientelor referitoare la contradicția dintre soluția de respingere a acțiunii față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, raportat la lipsa calității procesuale pasive a acestei părți, și mențiunea din considerentele sentinței, în sensul că cererea de chemare în judecată a Statului Român va fi admisă. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice a fost admis, deoarece, din dispozitivul deciziei, nu rezultă dacă acțiunea a fost admisă în contradictoriu și cu această parte, dacă are calitate procesuală pasivă în raport cu excepția lipsei de calitate, admisă de prima instanță.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1 din 17 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș - Secția I Civilă, s-a respins apelul formulat de pârâții reclamanți G.I. și G.C. împotriva sentinței civile nr. 916 din 26 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, s-a admis apelul formulat de reclamanta pârâtă SC A.T.T. SA Sighișoara împotriva aceleiași hotărâri judecătorești, s-a admis, în parte, apelul formulat de intervenientele F.I. și G.A.M., s-a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a fost obligat la restituirea, către pârâții-reclamanți, a diferenței de preț plătit, de 10.322,87 lei, pentru imobilul situat în municipiul Sighișoara, str. 1 Decembrie 1918, actualizat cu rata inflației la data plății.

S-a eliminat, din hotărârea atacată, obligația de restituire a prețului plătit, stabilită în sarcina reclamantei-pârâte. S-a respins cererea de constatare a preluării imobilului din litigiu, fără titlu valabil. Au fost obligate intervenientele la plata, în favoarea pârâților reclamanți G.I. și G.C., a sumei de 26.957,1 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de aceste părți la imobilul din litigiu. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Au fost obligați pârâții-reclamanți G.I. și G.C. la câte 100 lei fiecare în favoarea intervenientelor, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Apelul declarat de către reclamantă este întemeiat, întrucât, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995; astfel, s-a eliminat, din hotărârea atacată, obligația de restituire a prețului plătit, de către apelanta SC A.T.T.

SA Conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pârâții reclamanți sunt îndreptățiți la restituirea prețului achitat pentru imobilul în litigiu; prin urmare, având în vedere că, la dosar, există dovada faptului că, la 6 ianuarie 2005, au achitat suma de 31.985.035 lei, iar, la data de 1 august 2007, au mai achitat suma de 7288.07 lei, s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice, ca urmare a respingerii excepției lipsei calității procesual pasive, la restituirea sumei de 10.322,87 lei, reprezentând prețul imobilului în litigiu, sumă ce se va actualiza. Art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede că, comisionul cuvenit unităților specializate, care evaluează și vând apartamente, este de 1% din valoarea acestora, astfel că suma de restituit este de 10486,57 din care se scade comisionul perceput de SC A.T.T.

SA, rezultând diferența de 10.322,87 lei. În cauză, s-a efectuat o expertiză de specialitate de către expertul M.I., care a stabilit că sporul de valoare adus la imobil este în cuantum de 27.717 lei, reprezentând reparații interioare și exterioare, tencuieli, reparații electrice, gresie, faianța, ușă metalică, obiecte sanitare, modificare instalație gaz, refăcut instalație canalizare. Analizând raportul de expertiză, instanța de apel a apreciat că montarea jaluzelelor exterioare nu reprezintă o îmbunătățire utilă și necesară, astfel că valoarea acestei lucrări, de 603,4 lei, a fost scăzută din cuantumul stabilit prin expertiza efectuată. Ca urmare, suma la care au fost obligate intervenientele să o achite reclamanților reconvenționali G. este de 26.957,1 lei, reprezentând sporul de valoare adus la imobilul în litigiu, prin lucrări necesare.

În baza art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revenind persoanei îndreptățite. Avându-se în vedere aceste prevederi, s-a apreciat că, deși aceste îmbunătățiri au fost aduse la un imobil monument istoric, nu exonerează intervenientele de a despăgubi pe foștii chiriași care le-au efectuat, respectiv familia G. În speță, pârâții nu au făcut dovada că îmbunătățirile aduse la imobil au fost efectuate ținându-se seama de prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Pe de altă parte, la fila 8 dosar fond, se regăsește cererea pârâtei G.C., de a cumpăra imobilul în litigiu, cu toate că avea cunoștință de existența dispoziției nr. 551/2003, privind restituirea imobilului, precum și de existența unui proces aflat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, cerere datată 6 ianuarie 2005. Cererea de constatare a preluării imobilului în litigiu fără titlu valabil a fost respinsă, întrucât, conform dispoziției nr. 551/2003 emisă de Primăria Sighișoara, prin care s-a restituit intervenientelor imobilul în litigiu, bunul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la M.D., poziția 85 din tabelul anexă, actul normativ respectiv fiind în vigoare la acea dată, iar, pe de altă parte, pentru că acest petit a fost formulat în contextul în care scopul urmărit era, de fapt, exonerarea intervenientelor de achitarea despăgubirilor față de pârâții G. Or, indiferent dacă imobilul a trecut la stat cu titlu sau fără titlu, persoanelor cărora li s-a restituit imobilul le revine sarcina de a despăgubi pe foștii chiriași, pentru sporul de valoare adus imobilului.

Au fost menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, avându-se în vedere că cererea privind dreptul de retenție solicitat de familia G., în mod judicios, a fost respinsă de către instanța de fond, raportat la împrejurarea că privarea intervenientelor de posesia imobilului în condițiile în care, la data cumpărării acestei case, pârâta G.C. avea cunoștință că le-a fost restituită, este nejustificată și neavenită. Aplicând prevederile art. 274 C. proc. civ., pârâții reclamanți G.I. și G.C. au fost obligați la câte 100 lei fiecare în favoarea intervenientelor, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenientele F.I. și G.A.M. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș.

I. Intervenientele F.I. și G.A.M. au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii reconvenționale, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, în sensul obligării Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar cu SC A.T.T. SA Sighișoara și Consiliul local al municipiului Sighișoara la plata despăgubirilor față de intimații pârâți reconvenționali. Au criticat decizia pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în rejudecare, Curtea nu a respectat dezlegările date asupra problemelor de drept, cât și asupra necesității administrării unor probe, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare, încălcând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Instanța a solicitat doar punctul de vedere al expertului constructor N.I., nespecializat în monumente istorice și neautorizat de Ministerul Culturii, acesta stabilind doar calitatea de monument istoric al imobilului și faptul că lucrările s-au efectuat fără autorizație de construcție - actul din 1 noiembrie 2011 al municipiului Sighișoara, caz în care, în mod implicit, nu au existat un proiect de specialitate și avizul ministerului de resort. Nesocotirea îndrumărilor instanței de casare constituie o încălcare a formelor legale prevăzute pentru judecarea cererilor adresate instanțelor judecătorești, încălcare sancționată cu nulitatea hotărârilor recurate, ca acte procedurale, în temeiul dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., vătămarea produsă constând în prejudicierea recurentelor, ca urmare a obligării lor la plata unor lucrări de degradare a unui monument istoric, lucrări executate cu rea credință și cu încălcarea normelor legale incidente în materie. 2. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Dintre motivele de apel, Curtea a analizat doar criticile referitoare la obligația statului, de desdăunare, și la necesitatea respectării prevederilor legale în materie de monumente istorice, raportat la natura imobilului. Procedând în acest fel, instanța de apel nu a soluționat în întregime apelul declarat de interveniente, ceea ce le plasează pe acestea în situația unui proces inechitabil, cu încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituția României, art. l din Primul Protocol adițional la Convenție În considerentele deciziei recurate nu se menționează motivele de fapt și de drept pentru care intimații N.C.

și G.I. sunt considerați constructori de bună credință și au dreptul la desdăunarea reglementată de art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau motivele pentru care dispozițiile Legii nr. 1/2009 retroactivează. Din modul de redactare a deciziei, nu rezultă care dintre pârâți nu a dovedit că îmbunătățirile aduse imobilului au fost efectuate ținând cont de dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și ce prevederi din acest act normativ au fost respectate. Ambele instanțe nu au arătat, în considerente, care au fost motivele de fapt și de drept pentru care au respins, ca nefondate, toate apărările părților. Prin modul de soluționare au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. 3. Art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. P otrivit probelor de la dosar, imobilul în litigiu a avut destinația de locuință a familiei intervenientelor, familie de muncitori, caz în care, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, era exceptat de la naționalizare; pe de altă parte, actul normativ menționat este nelegal și inapt să producă efecte juridice după anul 1993, când România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale, prin Legea nr. 30/1994.

În temeiul paragrafului 1 din Primul Protocol la Convenție, Statul Român avea obligația să nu mai emită acte normative care să afecteze dreptul de proprietate, decât în condițiile reglementate de acest text cu putere de lege, prioritar față de legile interne - art. 20 din Constituția României, caz în care normele Legii nr. 112/1995 sau ale Legii nr. 10/2001, prin care statul a dispus de proprietatea altuia, în condiții ilicite, nu au aplicabilitate și forță juridică obligatorie față de titularii dreptului de proprietate. Decretul nr. 92/1950 este contrar și în raport cu Constituția din anul 1948 - art. 5, 6, 8, 10, 16, motiv pentru care acesta nu poate constitui titlu legitim de trecerea a imobilului în proprietatea statului.

Așa fiind, instanța de apel avea obligația să soluționeze cererea recurentelor, de constatare a trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, în conformitate cu aceste prevederi legale, neavând importanță cauza cererii părților. Imobilul, fiind trecut fără titlu în proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, obligația de despăgubire a chiriașilor revine statului sau unității deținătoare. Dispozițiile Legii nr. 1/2009, pentru modificarea Legii nr. 10/2001, privind obligația persoanelor îndreptățite, de desdăunare a chiriașilor, norme de drept material, și nu de drept procesual, nu retroactivează și au aplicabilitate numai cu privire la raporturile juridice născute după intrarea în vigoare a acestui ultim act normativ - art. 15 alin. (2) din Constituție, art. l C. civ.

Au fost încălcate dispozițiile art. 494 C. civ., în ce privește reaua credință a constructorilor intimați N.C. și G.I. Imobilul ce face obiectul litigiului este monument istoric, fiind inclus în lista monumentelor istorice a județului Mureș, la poziția nr. 725, fiind datat ca existând din anul 1785. În consecință, investițiile pretinse trebuia să fie efectuate, după cum a stabilit și instanța supremă, cu respectarea art. 22, 24 și 25 din Legea nr. 422/2001, pe bază de proiect de specialitate, cu avizul M.C.C. și sub inspecția și controlul acestuia, cu angajarea unei firme de construcții specializate și autorizată de același minister pentru intervenția la monumentelor istorice. Recurentele susțin că lucrările s-au efectuat cu încălcarea dispozițiilor legii speciale, ulterior cumpărării ilicite a locuinței, în condițiile în care atât reclamanta, cât și intimații G.I.

și C., aveau cunoștință de actul Primăriei municipiului Sighișoara, prin care se dispunea sistarea vânzării imobilului în litigiu și despre restituirea bunului către recurente. Mai susțin că expertul judiciar ing. N.I., care a apreciat că lucrările efectuate reprezintă cheltuieli necesare și utile, nu este specialist în monumente istorice, avizat de Ministerul Culturii. De asemenea, lucrările au fost realizate fără acordul recurentelor. În consecință, nefiind lucrări efectuate de pârâți, în calitatea lor de chiriași ai unui imobil naționalizat, este nelegală acordarea protecției instituite de art. 48 din Legea nr. 10/2001 în favoarea chiriașilor, care, cu bună credință, au efectuat, în perioada locațiunii, investiții necesare și utile imobilului.

În temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ., intimații au obligația să ridice lucrările pe cheltuiala lor, cu răspunderea pentru daunele cauzate și nu să beneficieze de vreo sumă de bani. Intimații nu îndeplineau cerințele Legii nr. 112/1995 pentru cumpărare, dat fiind faptul că au încheiat contractul de închiriere ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ (9 mai 1999) și, în consecință, nu se pot bucura de protecția legii privind soarta investițiilor făcute la imobil. În plus, nu pot beneficia de sporul de valoare al lucrărilor efectuate, situându-se în sfera prejudicierii unui monument istoric și a relei credințe a constructorului, ci, cel mult, de prețul materialelor ce nu pot fi ridicate și al muncii.

Raportul de expertiză efectuat în cauză este lovit de nulitate absolută, fiind făcut în lipsa recurentelor; a doua convocare nu poate acoperi nulitatea, deoarece a fost vorba despre o simplă prezență, nu s-au vizualizat lucrările efectuate și nu s-au refăcut măsurătorile și constatările în prezența tuturor părților. Nu au fost soluționate, pe fond, obiecțiunile la raport făcute de interveniente, acestea nefiind comunicate în întregime expertului, motiv pentru care constituie nelegalități procedurale, cu consecința încălcării principiului „egalității armelor". Expertul nu justifică cantitățile de lucrări evaluate și valoarea lor, nefiind anexate documente de plată sau de cumpărare materiale, motiv pentru care raportul de expertiză nu este verificabil și credibil.

Nu sunt stabilite lucrările sau obiectele ce pot fi ridicate de intimați și influența acestora în valoarea „investiției" de degradare a unui monument istoric. II. Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârii atacate, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. A criticat decizia pentru următoarele motive; În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta a fost reținută corect de prima instanță, deoarece actul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2005 a intervenit între SC A.T.T.

SA Sighișoara - în calitate de vânzător - și parații G.C. și G.I. - în calitate de cumpărători, Ministerul Finanțelor Publice fiind un terț față de acest contract. Conform art. 973 C. civ., convențiile nu au efect decât între părțile contractante. Raportat la art. 3 alin. (1), pct. 48 din H.G. nr. 386 din 25 aprilie 2007 și la art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, Ministerul Finanțelor Publice este doar entitatea obligată la efectuarea plaților din fondul extrabugetar constituit și, prin aceste dispoziții, nu i se conferă statutul de a sta în judecată în cauzele ce au ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimata reclamantă SC A.T.T. SA Sighișoara și intimații pârâți Consiliul local Sighișoara, G.C. și G.I. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursurilor, ca nefondate. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente: I. 1. Contrar susținerilor recurentelor, instanța nu a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept și indicațiile în legătură cu probele ce trebuie administrate pentru lămurirea situației de fapt.

Cum s-a arătat în precedent, instanța de casare a dispus să se stabilească prețul de cumpărare al imobilului, natura preluării bunului, aspecte asupra cărora instanțele anterioare nu se pronunțaseră; să se administreze probe în legătură cu înscrierea acestuia în lista monumentelor istorice, caracterul îmbunătățirilor, de a fi „necesare și utile", dacă au existat un proiect de specialitate și avizul ministerului de resort, dacă lucrările au fost efectuate de o firmă specializată, avizată de acest minister. În raport de aceste aspecte, să se verifice dacă pârâții reconvenționali sunt sau nu constructori de bună credință, precum și incidența art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A mai dispus înalta Curte să se rezolve contradicția dintre dispozitivul sentinței atacate și considerentele acestei hotărâri, privind respingerea acțiunii în contradictoriu cu Statul Român, pentru lipsa calității procesuale pasive, și soluția din considerente, de admitere a cererii de chemare în judecată a aceleiași părți; să se stabilească dacă acesta are calitate procesuală pasivă și, în caz afirmativ, soluția pe fondul cauzei. În rejudecare, instanța de apel a administrat probe pe toate chestiunile de fapt în discuție și s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor stabilite de instanța de casare.

Astfel, conform încheierii din 6 octombrie 2011, s-a încuviințat efectuarea unei adrese către Ministerul Culturii și către Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș pentru a comunica dacă imobilul în litigiu se află pe lista monumentelor istorice, s-a stabilit în sarcina apelanților pârâți G. obligația depunerii proiectului de specialitate, a avizului Ministerului Culturii și a dovezii că lucrările au fost efectuate de o firmă autorizată de Minister, s-a dispus efectuarea unei adrese către reclamantă pentru a comunica dacă, la data vânzării imobilului, acesta necesita reparații.

De asemenea, la termenul din 1 noiembrie 2011, s-a încuviințat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în ciclul procesual anterior, având ca obiectiv stabilirea caracterului lucrărilor realizate la imobil, de a fi „necesare și utile", a unei adrese către Primăria Sighișoara pentru a comunica dacă, pentru investițiile respective, a fost emisă autorizație de construire și dacă, la eliberarea acesteia, au fost respectate dispozițiile art. 22, 24 și 25 din Legea nr. 422/2001, dacă au existat un proiect de specialitate și avizul ministerului de resort. S-a menținut obligația apelanților pârâți G. de a indica firma care a efectuat lucrările de investiții și dacă era autorizată de Ministerul Culturii, s-a dispus ca aceste părți să depună originalul listei cu lucrările efectuate.

În sensul celor dispuse de instanță, s-au depus adresele nr. 339/II din 17 octombrie 2011 și nr. 3347/1 din 26 octombrie 2011 ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național - Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniul Național Mureș, privind înregistrarea imobilului în litigiu ca monument istoric, adresa nr. 2352 din 28 octombrie 2011 emisă de SC A.T.T. SA, privind starea imobilului la data vânzării către pârâți, adresa nr. 22581/VI/l din 1 noiembrie 2011 emisă de Municipiul Sighișoara, conform căreia nu s-a eliberat autorizație de construire pe numele G. pentru imobilul în litigiu, completarea raportului de expertiză întocmit de expert I.N.

În consecință, s-au încuviințat toate probele necesare pentru lămurirea aspectelor impuse de instanța de casare, iar faptul că anumite documente nu au fost depuse de către cei în sarcina cărora s-a stabilit această obligație (proiect de specialitate, avizul ministerului de resort) sau aceștia nu au comunicat relațiile solicitate (indicarea firmei care a efectuat lucrările, dacă este specializată în domeniu și avizată de același minister) nu este imputabil instanței de rejudecare, care, de altfel, a evaluat situația de fapt în raport de probele administrate. În ceea ce privește obligația instanței de apel, de a se pronunța pe anumite aspecte nesoluționate în primul ciclu procesual, și această cerință, dispusă prin decizia de casare, a fost îndeplinită de instanța de rejudecare.

Astfel, Curtea de Apel a indicat prețul concret de cumpărare al imobilului la care sunt îndreptățiți pârâții reconvenționali, în cuantum de 10.322,87 lei, reactualizat cu rata inflației, s-a pronunțat pe cererea intervenientelor, de constatare a preluării imobilului fără titlu valabil, în sensul respingerii. De asemenea, a stabilit calitatea pârâților, de constructori de rea credință, care, chiar dacă nu a fost reținută în mod expres de instanță, se deduce din considerentele deciziei atacate, conform cărora îmbunătățirile au fost efectuate la un monument istoric, fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 și cumpărarea imobilului a intervenit în condițiile în care pârâta G.C. avea cunoștință despre dispoziția de restituire către persoanele îndreptățite și existența unui proces pe rolul înaltei Curți, datat 6 ianuarie 2005; a stabilit incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Contradicția dintre considerentele și dispozitivul sentinței atacate, în legătură cu soluția pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, devine nerelevantă față de soluția instanței de apel în ceea ce privește persoana obligată să restituie pârâților prețul imobilului, soluție sprijinită de propriile argumente ale Curții de apel. Cum această soluție este diferită de cea pronunțată de prima instanță, nu mai prezintă importanță că soluția prefigurată în considerentele sentinței nu corespundea celei din dispozitivul sentinței. Instanța de apel a respectat și dispoziția instanței de casare, privind verificarea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunând respingerea excepției cu acest obiect și admiterea cererii de restituire a prețului plătit de pârâți, reactualizat, în contradictoriu cu Statul Român.

În concluzie, instanța de apel a respectat cele statuate prin decizia instanței de recurs, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. fiind neîntemeiate. Criticile referitoare la absența cerințelor prevăzute de lege în persoana expertului și la nereguli privind efectuarea expertizei vor fi analizate în ansamblu din perspectiva art. 304 pct. 5, iar nu a pct. 9, întrucât vizează încălcarea dispozițiilor de drept procesual, subsumându-se, astfel, motivului de casare enunțat. Susținerile recurentelor sunt neîntemeiate. Normele care reglementează condițiile în care trebuie să se invoce neregularitatea raportului de expertiză au caracter dispozitiv. Ca urmare, față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., neinvocarea nulității raportului la prima zi de înfățișare după depunere și înainte de a se fi pus concluzii în fond atrage sancțiunea decăderii. La termenul din 2 octombrie 2008, când s-a încuviințat efectuarea expertizei tehnice construcții și s-a desemnat, în calitate de expert, inginer N.I.T., recurenta F.I., reprezentantă și a celeilalte părți, nu s-a opus numirii expertului motivat de faptul că nu este atestat de Ministerul Culturii, de asemenea, părțile nu au formulat obiecțiuni la raport, care să vizeze această chestiune (fila 229 dosar fond), în condițiile textului de lege sus-menționat, astfel încât nu mai pot invoca direct în căile de atac și în rejudecare nulitatea expertizei, determinat faptul că expertul nu era atestat de Ministerul Culturii.

De asemenea, nu rezultă în ce constă vătămarea produsă recurentelor, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, determinat de presupusa lipsă a atestatului respectiv. Referitor la nulitatea raportului, deoarece ar fi fost întocmit în condițiile unei simple prezențe a recurentelor la fața locului, fără să se vizualizeze lucrările și să se refacă măsurătorile în prezența tuturor părților, în mod corect prima instanță a constatat că s-au respectat condițiile de citare cu carte poștală recomandată, conform art. 208 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât intervenientele aveau posibilitatea să ceară sau să dea orice lămuriri în legătură cu obiectul expertizei, inclusiv refacerea măsurătorilor.

Ca atare, nu se poate reține nulitatea expertizei pentru acest motiv, cu consecința refacerii lucrării. Susținerile referitoare la nesoluționarea pe fond a tuturor obiecțiunilor formulate de interveniente, care nu au fost comunicate în întregime expertului, și criticile privind faptul că expertul nu ar fi stabilit lucrările sau obiectele ce pot fi ridicate de pârâți, precum și influența acestora asupra valorii imobilului, în sensul degradării, nu vor fi analizate de prezenta instanță, deoarece vizează modul de apreciere al instanței anterioare asupra încuviințării unui obiectiv sau obiecțiuni privind expertiza.

Or, concludenta și temeinicia ce trebuie evaluate la soluționarea cererii de probatorii, inclusiv din perspectiva admiterii sau nu a unui obiectiv sau obiecțiuni la expertiză, se referă la aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate în rezolvarea cauzei, incompatibile cu structura recursului, în urma abrogării motivului de casare ce permitea reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză (art. 304 pct. ll C. proc. civ.), prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În plus, instanța de apel a respectat decizia de casare în legătură cu obiectivul expertizei privind stabilirea „cheltuielilor necesare și utile" efectuate de pârâți la imobil, astfel încât, și din acest punct de vedere, orice aspecte care țin de relevanța altor obiective sau obiecțiuni privind raportul de expertiză nu pot fi primite, nevizând chestiuni de legalitate a încuviințării sau administrării probei sau, eventual, de încălcare a deciziei de casare.

În consecință, nu sunt întrunite, din perspectiva criticilor analizate, niciuna dintre cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Contrar celor susținute de recurente, decizia atacată respectă exigențele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind expunerea motivelor de fapt și de drept avute în vedere la soluționarea cauzei. Conform celor arătate în precedent, instanța de apel a menționat argumentele pentru care a constatat incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, determinat în esență, de împrejurarea că, indiferent de buna sau reaua credință a pârâților, acestora li se cuvine contravaloarea lucrărilor necesare și utile.

Referitor la atitudinea subiectivă a părților menționate în legătură cu edificarea lucrărilor, instanța de apel nu a reținut că pârâții sunt constructori de bună credință, cum precizează în mod eronat intervenientele în cererea de recurs, ci, dimpotrivă, cum s-a arătat deja, din argumentele instanței se deduce concluzia acesteia în sensul relei lor credințe (realizarea lucrărilor în absența documentelor emise de organele de specialitate și cunoașterea existenței deciziei de restituire a imobilului către recurente și a unui proces pe rol). De asemenea, recurentele se află în eroare în legătură cu presupusul considerent al instanței de apel privind respectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 și cu neindicarea pârâtului care ar fi procedat la o astfel de dovadă.

Curtea de Apel a reținut încălcarea actului normativ în discuție, arătând în cuprinsul deciziei că „pârâții nu au făcut dovada că îmbunătățirile aduse la imobil au fost efectuate ținând cont de prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice". În ceea ce privește obligația instanței de a arăta motivele pentru care a considerat că Legea nr. 1/2009 retroactivează, sub aspectul persoanei obligate să plătească contravaloarea cheltuielilor necesare și utile, susținerile recurentelor sunt întemeiate, dar absența motivelor din decizia recurată, sub acest aspect, va fi suplinită prin prezenta hotărâre, în urma examinării criticii respective din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Referitor la alte apărări care au fost respinse ca nefondate, fără a fi analizate, înalta Curte nu poate avea în vedere această susținere, deoarece recurentele nu au arătat în mod concret ce apărări au fost omise de instanța de apel. În concluzie, decizia recurată asigură, în esență, o motivare a criticilor formulate, care se circumscrie exigențelor impuse de un proces echitabil, principiu reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale dreptului de acces la justiție, reglementat de aceeași dispoziție din documentul european și de art. 21 din Constituția României.

În ceea ce privește încălcarea art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținerile care pun în discuție o pretinsă nemotivare a hotărârii judecătorești, nedovedită cum s-a arătat mai sus, nu pot fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece dreptul părții de a primi o hotărâre motivată nu constituie în sine „un bun", ci o componentă a dreptului la un proces echitabil. 3. Contrar susținerilor recurentelor, Curtea a soluționat cererea acestora, privind constatarea nevalabilității titlului statului, în sensul respingerii, reținând că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 92/1950, în vigoare la data preluării, și, în plus acest petit este și nerelevant, față de scopul urmărit prin promovarea sa și de dispozițiile actuale ale art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cel de-al doilea argument avut în vedere de Curte este corect și nu mai impune analiza valabilității titlului statului din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998. Astfel, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, obligația plății despăgubirilor cuvenite chiriașilor pentru îmbunătățirile necesare și utile aduse unui imobil care cade sub incidența acestei legi revine persoanei îndreptățite, indiferent dacă bunul a fost preluat de către stat cu titlu valabil sau nu. Textul de lege sus-menționat este de imediată aplicare, conform regulii „Tempus regit actum", prevăzută de art. 725 alin. (1) C. proc. civ., fiind o normă de procedură civilă, iar nu de drept material, cum greșit susțin recurentele, chiar dacă se regăsește într-un act normativ care cuprinde, în principiu, norme din ultima categorie.

Aceasta deoarece dispoziția din art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezolvă problema calității procesuale pasive, respectiv a persoanei obligate la plata despăgubirilor respective într-o cerere cu un astfel de obiect. Or calitatea unei persoane de a sta în proces, ca parte, se verifică și trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, această chestiune de drept procesual subsumându-se regulii prevăzută din art. 725 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că „dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.". În consecință, nu se poate reține că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, ci a dat eficiență principiului aplicării imediate a legii procesual civile în vigoare.

Având în vedere lipsa de interes a recurentelor în obținerea constatării nevalabilității titlului statului, față de dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația de a plăti despăgubirile în discuție în sarcina persoanei îndreptățite, indiferent de natura preluării, înalta Curte nu va mai proceda la verificarea criticilor prin care se susține nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu. Criticile privind pronunțarea deciziei cu încălcarea art. 494 C. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate. Textul de lege sus-menționat nu este incident în cauză, norma aplicabilă fiind cea din art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Conform acestei dispoziții, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare constând în îmbunătățirile necesare și utile aduse la un imobil cu destinația de locuință.

Norma nu condiționează dreptul la despăgubiri de buna credință a chiriașilor la edificarea lucrărilor respective, astfel încât nici instanței nu îi este permisă o asemenea distincție, în raport de principiul „ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" - „ "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem ". Pe de altă parte, contrar celor invocate de recurente, înalta Curte nu a stabilit, în decizia de casare, că numai chiriașilor de bună credință li se cuvin despăgubiri în condițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci a menționat necesitatea de a se verifica dacă pârâții sunt constructori de bună sau de rea credință, precum și incidența textului de lege menționat în cauză, sens în care Curtea a și procedat.

Nu s-ar putea reține, deci, încălcarea deciziei de casare sub acest aspect. De altfel, în cadrul tuturor instituțiilor de drept civil care pun în discuție problema exercitării unui drept cu rea credință, de care este, însă, legat și un beneficiu pentru partea adversă, persoana care l-a exercitat ca atare are dreptul la despăgubiri (posesorul de rea credință, cumpărătorul de rea credință, constructorul de rea credință, în acest ultim caz, acesta având dreptul la contravaloarea materialelor și a muncii depuse în cazul în care proprietarul înțelege să păstreze construcția). De asemenea, neavând relevanță poziția subiectivă a chiriașilor la edificarea îmbunătățirilor, nu era necesar nici acordul persoanei îndreptățite pentru realizarea lor, acord pe care art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu-l prevede.

Cât privește necesitatea edificării lucrărilor cu respectarea dispozițiilor din Legea nr. 422/2001, în baza unui proiect de specialitate, cu avizul Ministerului Culturii și de către o firmă specializată și atestată de același minister, susținerile sunt corecte, dar nerelevante în stabilirea dreptului la despăgubiri față de cele arătate în precedent. Nerespectarea tuturor acestor cerințe reglementate de Legea privind protejarea monumentelor istorice interesează raporturile dintre persoana în cauză și personalul de inspecție abilitat să urmărească realizarea lucrărilor la un imobil monument istoric în condiții de legalitate, dar este nerelevantă pentru stabilirea dreptului chiriașilor la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.

În același sens, sunt lipsite de importanță condițiile în care pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu respectarea sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau perioada în care au fost edificate lucrările, în timpul locațiunii sau ulterior cumpărării locuinței, chiar și în cazul unui contract de vânzare-cumpărare desființat.

Relevant este dacă pârâții au fost chiriași în imobilul la care au adus îmbunătățiri, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce este cazul în speță, familia G. deținând spațiul în discuție din anul 1992, cu contract de închiriere, reînnoit în anul 1999. Cum s-a arătat, și în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat ulterior locațiunii, de către chiriași, a fost constatat nul, dreptul la despăgubiri al pârâților subzistă, deoarece, pe perioada derulării contractului de vânzare-cumpărare, perioadă în care s-au efectuat îmbunătățirile respective, pârâții aveau, în ce privește folosința imobilului, un drept identic cu cel al chiriașilor, calitate la care se referă art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să distingă cum aceștia au fost de bună sau de rea credință.

În concluzie, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor textului de lege sus-menționat, stabilind dreptul la despăgubiri al pârâților și obligația intervenientelor de a le plăti, nefiind întrunite, în cauză, nici cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. II. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, este, de asemenea, nefondat. În mod corect, Curtea de Apel a considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală pasivă, admițând apelul declarat de reclamantă sub acest aspect. În raport de obiectul cererii reconvenționale și de data la care a fost soluționată aceasta, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesual pasivă în procesul de față.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevăzut la alin. (2) din același text de lege se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent, Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Obligația de plată a prețului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus. Prin urmare, nici principiul relativității efectelor actului juridic, prevăzut de art. 973 C. civ., nu poate constitui temei al admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa calității procesuale pasive, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului de piață.

Pe de altă parte, dispoziția sus-enunțată reprezintă o dispoziție specială, aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ, contracte desființate ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „ specialia generalibus derogant "-„ legea specială derogă de la cea generală". Cum calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, inclusiv la data soluționării acțiunii, precum și în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunțării sentinței, aceasta este aplicabilă conform principiului enunțat mai sus.

De asemenea, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală. Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este normal să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume în efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în acest sens.

În plus, nu se pune problema calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, ca să intereseze reprezentantul statului, în calitate de vânzător, ci restituirea prețului plătit de cumpărătorii al căror act juridic a fost desființat, cum s-a arătat Ministerul justificând legitimare pasivă în asemenea cereri, conferită de lege. În raport de aceste considerente, înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel primind în mod corect susținerile apelantei reclamante în legătură cu excepția în discuție.

În concluzie, nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind recursul declarat de pârât. Cât privește art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acest motiv de modificare a fost invocat în mod formal, niciuna dintre criticile recurentului nesubsumându-se cazului respectiv, care se referă la interpretarea greșită a unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, și de intervenientele F.I. și G.A.M. împotriva deciziei civile nr. 1/A din 17 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2013.