ÎCCJ, decizie (scj.ro #81649)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81649) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Constatarea

nulității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr.112/1995. Dreptul foștilor chiriași la restituirea

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contracte. Contract

de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic :

contract de vânzare-cumpărare

-

cheltuieli

necesare

-

cheltuieli

utile

-

chiriaș

Legea nr. 10/2001, art. 48

Conform art. 48 din Legea nr.

10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare

constând în îmbunătățirile necesare și utile aduse la un

imobil cu destinația de locuință.

Norma nu condiționează

dreptul la despăgubiri de buna credință a chiriașilor la

edificarea lucrărilor respective, astfel încât nici instanței nu îi

este

permisă o asemenea

distincție, în raport de principiul „ubi lex non distinguit, nec

nos

distinguere debemus".

De asemenea, neavând

relevanță poziția subiectivă a chiriașilor la

edificarea îmbunătățirilor, nu era necesar nici acordul

persoanei îndreptățite pentru realizarea lor, acord pe care art.48

alin.(1) din Legea nr.10/2001 nu-l prevede. În același sens, sunt lipsite

de importanță condițiile în care pârâții au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu

respectarea sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau

perioada în care au fost edificate lucrările, în timpul locațiunii

sau ulterior cumpărării locuinței, chiar și în cazul unui

contract de vânzare-cumpărare desființat.

Secția I civilă, decizia nr.1434

din 18 martie 2013

Prin sentința civilă

nr.772/2006, Judecătoria Sighișoara a declinat competența de

soluționare a acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.A. în

contradictoriu cu pârâții G.C. și G.I., având ca obiect constatare

nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare, în favoarea

Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr.

20/2007 a Tribunalului Mureș, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantă și cererea de chemare în judecată a intervenientelor

F.I. și G.A.M., formulată de aceeași parte, s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1xxx din 18.01.2005,

încheiat între reclamantă și pârâții G., privind locuința

situată în Sighișoara.

Prin decizia nr.100/A/2007, Curtea

de Apel Târgu-Mureș a desființat sentința Tribunalului

Mureș și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe,

determinat de împrejurarea că nu s-a pronunțat și cu privire la

pârâtul Statul Român, reprezentat de Consiliul local Sighișoara.

În rejudecare, Tribunalul

Mureș, Secția civilă a pronunțat sentința civilă

nr.916 din 26 iunie 2009, conform căreia s-a admis acțiunea, astfel

cum a fost precizată, și cererea intervenientelor sus-menționate,

în sensul constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1xxx/2005, s-a respins cererea de chemare în

judecată față de pârâtul Statul Român, reprezentat de Consiliul

local Sighișoara, formulată de interveniente, s-a admis, în parte,

cererea reconvențională formulată de pârâții

reclamanți G.C. și G.I., a fost obligată reclamanta pârâtă

S.C. A. S.A. să restituie cumpărătorilor G. prețul

plătit acesteia pentru locuința cumpărată, actualizat cu

rata inflației până la data plății. Au fost obligate

intervenientele să plătească reclamanților

reconvenționali G. suma de 27.717 lei, reprezentând sporul de valoare adus

locuinței, stabilit prin raportul de expertiză. A fost respins

petitul din acțiunea reconvențională privind dreptul de

retenție asupra locuinței. S-a respins acțiunea față

de Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mureș.

Prima instanță a

reținut că pârâta G.C. a fost beneficiara contractului de închiriere

din 9.05.1999, încheiat cu reclamanta, ulterior aceasta împreună cu

soțul său, G.I., perfectând contractul de vânzare-cumpărare

nr.1xxx/2005.

Prin dispoziția nr.551/2003,

s-a aprobat restituirea în natură a întregului imobil situat în

Sighișoara,  către interveniente, în temeiul Legii nr. 10/2001. Contractul

de vânzare-cumpărare sus-menționat a fost încheiat ulterior

restituirii în natură a imobilului, aspect cunoscut de pârâții G.,

cărora le-a fost comunicată dispoziția de restituire

respectivă. Reclamanta, cu avizul Consiliului local Sighișoara, ulterior

revocat, a vândut un bun proprietatea altuia, ceea ce atrage nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta, iar nu Ministerul

Economiei și Finanțelor, trebuie să restituie prețul

plătit de cumpărători, deoarece aceasta este beneficiara contravalorii

apartamentului.

În speță, imobilul a fost

preluat cu titlu valabil, astfel încât obligația de plată a

despăgubirilor constând în sporul de valoare adus locuinței, prin

cheltuieli necesare și utile, revine persoanei îndreptățite,

respectiv

intervenientelor, conform art.48

alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr.27/A/2010 a

Curții de Apel Târgu-Mureș, s-au respins, ca nefondate, apelurile

pârâților G. și al intervenientelor, s-a admis apelul declarat de

S.C. A. S.A., s-a schimbat, în parte, sentința Tribunalului Mureș, în

sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la

restituirea către pârâții G. a prețului plătit de

aceștia pentru locuința menționată, actualizat cu rata

inflației până la data plății, s-a eliminat din sarcina

reclamantei această obligație, s-a menținut restul

dispozițiilor din hotărârea atacată.

Hotărârea Curții de Apel a

fost casată, în urma admiterii recursurilor declarate de pârâții

Gabor, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de

interveniente, conform deciziei nr.4443/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală, a fost trimisă cauza, spre rejudecare

aceleiași instanțe.

S-a reținut că

instanțele nu s-au pronunțat cu privire la suma ce trebuie restituită

cu titlu de preț al cumpărării imobilului în litigiu;

instanța de apel nu a analizat critica din apelul intervenientelor privind

nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului; de asemenea, avea

obligația să stabilească pe bază de probe dacă bunul

este înscris în lista monumentelor istorice, dacă lucrările efectuate

erau „necesare și utile", dacă au fost respectate

dispozițiile art.22, 24, 25 din Legea nr.422/2001, dacă a existat un

proiect de specialitate și avizul ministerului de resort, dacă

lucrările au fost efectuate de o firmă de specialitate,

autorizată de același minister.

În raport de aceste probe,

instanța va aprecia dacă pârâții reconvenționali au fost

sau nu constructori de bună credință și dacă sunt

aplicabile dispozițiile art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra criticii din apelul intervenientelor referitoare la

contradicția dintre soluția de respingere a acțiunii

față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

raportat la lipsa calității procesuale pasive a acestei

părți, și mențiunea din considerentele sentinței, în

sensul că cererea de chemare în judecată a Statului Român va fi

admisă.

Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice a fost admis, deoarece, din dispozitivul deciziei, nu

rezultă dacă acțiunea a fost admisă în contradictoriu

și cu această parte, dacă are

calitate procesuală pasivă în raport cu excepția lipsei

de

calitate, admisă de prima instanță.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 1 din 17.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel

Târgu-Mureș, Secția I civilă, s-a respins apelul formulat de

pârâții reclamanți G.I. și G.C. împotriva sentinței civile

nr.916 din 26.06.2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, s-a admis

apelul formulat de reclamanta pârâtă S.C. A. S.A.  împotriva

aceleiași hotărâri judecătorești, s-a admis, în parte,

apelul formulat de intervenientele F.I. și G.A.M., s-a schimbat, în parte,

hotărârea atacată, în sensul că s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

și a fost obligat la restituirea, către pârâții-reclamanți,

a diferenței de preț plătit, de 10.322,87 lei, pentru imobilul

situat în Sighișoara, actualizat cu rata inflației la data

plății.

S-a eliminat, din hotărârea

atacată, obligația de restituire a prețului plătit,

stabilită în sarcina reclamantei-pârâte.

S-a respins cererea de constatare a

preluării imobilului din litigiu, fără titlu valabil.

Au fost obligate intervenientele la

plata, în favoarea pârâților reclamanți G.I. și G.C., a sumei de

26.957,1 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de aceste

părți la imobilul din litigiu.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut

următoarele:

Apelul declarat de către

reclamantă este întemeiat, întrucât, conform

art.50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului

plătit de chiriașii ale căror

contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri

judecătorești se face de către Ministerul Finanțelor

Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.(6) din

Legea nr.112/1995; astfel, s-a eliminat, din hotărârea atacată,

obligația de restituire a prețului plătit, de către apelanta

S.C. A. S.A.

Conform art.50

1

din Legea

nr. 10/2001, pârâții reclamanți sunt îndreptățiți la

restituirea prețului achitat pentru imobilul în litigiu; prin urmare,

având în vedere că, la dosar, există dovada faptului că, la

6.01.2005, au achitat suma de 31.985.035 lei, iar, la data de 1.08.2007, au mai

achitat suma de 7.288,07 lei, s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor

Publice, ca urmare a respingerii excepției lipsei calității

procesual pasive, la restituirea sumei de 10.322,87 lei, reprezentând

prețul imobilului în litigiu, sumă ce se va actualiza.

Art.9 din Legea nr.112/1995 prevede

că, comisionul cuvenit unităților specializate, care

evaluează și vând apartamente, este de 1% din valoarea acestora,

astfel că suma de restituit este de 10486,57 din care se scade comisionul

perceput de S.C. A. S.A., rezultând diferența de 10.322,87 lei.

În cauză, s-a efectuat o

expertiză de specialitate, care a stabilit că sporul de valoare adus

la imobil este în cuantum de 27.717 lei, reprezentând reparații interioare

și exterioare, tencuieli, reparații electrice, gresie, faianța,

ușă metalică, obiecte sanitare, modificare instalație gaz,

refăcut instalație canalizare.

Analizând raportul de

expertiză, instanța de apel a apreciat că montarea jaluzelelor

exterioare nu reprezintă o îmbunătățire utilă și

necesară, astfel că valoarea acestei lucrări, de 603,4 lei, a

fost scăzută din cuantumul stabilit prin expertiza efectuată.

Ca urmare, suma la care au fost

obligate intervenientele să o achite reclamanților

reconvenționali G. este de 26.957,1 lei, reprezentând sporul de valoare

adus la imobilul în litigiu, prin lucrări necesare.

În baza art.48 din Legea nr.

10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare

adus imobilelor cu destinația de locuință prin

îmbunătățirile necesare și utile, indiferent dacă

imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu,

obligația despăgubirii prevăzută la alin.(1) revenind

persoanei îndreptățite.

Avându-se în vedere aceste

prevederi, s-a apreciat că, deși aceste îmbunătățiri

au fost aduse la un imobil monument istoric, nu exonerează intervenientele

de a despăgubi pe foștii chiriași care le-au efectuat, respectiv

familia G.

În speță, pârâții nu

au făcut dovada că îmbunătățirile aduse la imobil au

fost efectuate ținându-se seama de prevederile Legii nr.422/2001 privind

protejarea monumentelor istorice.

Pe de altă parte, la dosarul de

fond, se regăsește cererea pârâtei G.C., de a cumpăra imobilul

în litigiu, cu toate că avea cunoștință de existența

dispoziției 551/2003, privind restituirea imobilului, precum și de

existența unui proces aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cerere datată 6.01.2005.

Cererea de constatare a

preluării imobilului în litigiu fără titlu valabil a fost

respinsă, întrucât, conform dispoziției nr.551/2003 emisă de

Primăria Sighișoara, prin care s-a restituit intervenientelor

imobilul în litigiu, bunul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului

nr.92/1950 de la M.D., poziția 85, actul normativ respectiv fiind în

vigoare la acea dată, iar, pe de altă parte, pentru că acest

petit a fost formulat în contextul în care scopul urmărit era, de fapt,

exonerarea intervenientelor de achitarea despăgubirilor față de

pârâții G.

Or, indiferent dacă imobilul a

trecut la stat cu titlu sau fără titlu, persoanelor cărora li

s-a restituit imobilul le revine sarcina de a despăgubi pe foștii

chiriași, pentru sporul de valoare adus imobilului.

Au fost menține celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate, avându-se în vedere că cererea

privind dreptul de retenție solicitat de familia G., în mod judicios, a

fost respinsă de către instanța de fond, raportat la

împrejurarea că privarea intervenientelor de posesia imobilului în

condițiile în care, la data cumpărării acestei case, pârâta G.C.

avea cunoștință că le-a fost restituită, este nejustificată

și neavenită.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs intervenientele F.I. și G.A.M. și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș.

I. Intervenientele F.I. și G.A.M. au

solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii

atacate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii

reconvenționale, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, în sensul

obligării Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar cu

S.C. A. S.A. și Consiliul local al municipiului Sighișoara la plata

despăgubirilor față de intimații pârâți

reconvenționali.

Au criticat decizia pentru următoarele motive :

1.

Instanța de apel a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art.105 alin.(2) C.proc.civ. - art.304 pct.5 C.proc.civ.

În rejudecare, Curtea nu a

respectat dezlegările date asupra problemelor de drept, cât și asupra

necesității administrării unor probe, astfel cum s-a stabilit

prin decizia de casare, încălcând dispozițiile art.315 alin. (1)

C.proc.civ.

Instanța a solicitat doar

punctul de vedere al expertului constructor N.I., nespecializat în monumente

istorice și neautorizat de Ministerul Culturii, acesta stabilind doar

calitatea de monument istoric al imobilului și faptul că

lucrările s-au efectuat fără autorizație de

construcție, caz în care, în mod implicit, nu au existat un proiect de

specialitate și avizul ministerului de resort.

Nesocotirea îndrumărilor

instanței de casare constituie o încălcare a formelor legale

prevăzute pentru judecarea cererilor adresate instanțelor

judecătorești, încălcare sancționată cu nulitatea

hotărârilor recurate, ca acte procedurale, în temeiul dispozițiilor

art.105 alin.(2)  C.proc.civ., vătămarea produsă constând în

prejudicierea recurentelor, ca urmare a obligării lor la plata unor

lucrări de degradare a unui monument istoric, lucrări executate cu

rea credință și cu încălcarea normelor legale incidente în

materie.

2.

Art.304

pct.7 C.proc.civ.

Dintre motivele de apel, Curtea a

analizat doar criticile referitoare la obligația statului, de

desdăunare, și la necesitatea respectării prevederilor legale în

materie de monumente istorice, raportat la natura imobilului. Procedând în

acest fel, instanța de apel nu a soluționat în întregime apelul

declarat de interveniente, ceea ce le plasează pe acestea în situația

unui proces inechitabil, cu încălcarea art.6 paragraful 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.21 din Constituția

României, art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție

În considerentele deciziei recurate

nu se menționează motivele de fapt și de drept pentru care

intimații G.C. și G.I. sunt considerați constructori de

bună credință și au dreptul la desdăunarea reglementată

de art.48

alin.(3) din Legea nr. 10/2001 sau

motivele pentru care dispozițiile Legii nr. 1/2009

retroactivează.

Din modul de redactare a deciziei,

nu rezultă care dintre pârâți nu a dovedit că

îmbunătățirile aduse imobilului au fost efectuate ținând

cont de dispozițiile Legii nr.422/2001 privind protejarea monumentelor

istorice și ce prevederi din acest act normativ au fost respectate.

Ambele instanțe nu au

arătat, în considerente, care au fost motivele de fapt și de drept

pentru care au respins, ca nefondate, toate apărările

părților.

Prin modul de soluționare au

fost încălcate dispozițiile art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.

3.

Art.304

pct.9 C.proc.civ.

Potrivit probelor de la dosar, imobilul în

litigiu a avut destinația de locuință a familiei intervenientelor,

familie de muncitori, caz în care, în temeiul dispozițiilor art.2 din

Decretul nr.92/1950, era exceptat de la naționalizare; pe de altă

parte, actul normativ menționat este nelegal și inapt să

producă efecte juridice după anul 1993, când România a ratificat

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele

adiționale, prin Legea nr.30/1994.

În temeiul paragrafului 1 din Primul

Protocol la Convenție, Statul Român avea obligația să nu mai

emită acte normative care să afecteze dreptul de proprietate, decât

în condițiile reglementate de acest text cu putere de lege, prioritar

față de legile interne - art.20 din Constituția României, caz în

care normele Legii nr. 112/1995 sau ale Legii nr.10/2001, prin care statul a

dispus de proprietatea altuia, în condiții ilicite, nu au aplicabilitate

și forță juridică obligatorie față de titularii

dreptului de proprietate.

Decretul nr.92/1950 este contrar

și în raport cu Constituția din anul 1948 - art. 5, 6, 8, 10, 16,

motiv pentru care acesta nu poate constitui titlu legitim de trecerea a

imobilului în proprietatea statului. Așa fiind, instanța de apel avea

obligația să soluționeze cererea recurentelor, de constatare a

trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, în

conformitate cu aceste prevederi legale, neavând importanță cauza

cererii părților.

Imobilul, fiind trecut fără titlu

în proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor art.48 alin.(3) din

Legea nr.10/2001, republicată, obligația de despăgubire a

chiriașilor revine statului sau unității deținătoare.

Dispozițiile Legii nr. 1/2009, pentru modificarea Legii nr.10/2001,

privind obligația persoanelor îndreptățite, de desdăunare a

chiriașilor, norme de drept material, și nu de drept procesual, nu

retroactivează și au aplicabilitate numai cu privire la raporturile

juridice născute după intrarea în vigoare a acestui ultim act

normativ - art. 15 alin.(2) din Constituție, art. 1 C.civ.

Au fost încălcate dispozițiile

art.494 C.civ., în ce privește reaua credință a constructorilor

intimați. Imobilul ce face obiectul litigiului este monument istoric,

fiind inclus în lista monumentelor istorice a județului Mureș, la

poziția nr.725, fiind datat ca existând din anul 1785.

În consecință,

investițiile pretinse trebuia să fie efectuate, după cum a

stabilit și instanța supremă, cu respectarea art.22, 24 și

25 din Legea nr.422/2001, pe bază de proiect de specialitate, cu avizul

M.C.C. și sub inspecția și controlul acestuia, cu angajarea unei

firme de construcții specializate și autorizată de același

minister pentru intervenția la monumentelor istorice.

Recurentele susțin că

lucrările s-au efectuat cu încălcarea dispozițiilor legii

speciale, ulterior cumpărării ilicite a locuinței, în

condițiile în care atât reclamanta, cât și intimații G.I.

și C., aveau cunoștință de actul Primăriei

municipiului Sighișoara, prin care se dispunea sistarea vânzării

imobilului în litigiu și despre restituirea bunului către recurente.

Mai susțin că expertul

judiciar, care a apreciat că lucrările efectuate reprezintă

cheltuieli necesare și utile, nu este specialist în monumente istorice,

avizat de Ministerul Culturii. De asemenea, lucrările au fost realizate

fără acordul recurentelor.

În consecință, nefiind

lucrări efectuate de pârâți, în calitatea lor de chiriași ai

unui imobil naționalizat, este nelegală acordarea protecției

instituite de art.48 din Legea nr. 10/2001 în favoarea chiriașilor, care,

cu bună credință, au efectuat, în perioada locațiunii,

investiții necesare și utile imobilului.

În temeiul dispozițiilor

art.494 din Codul civ., intimații au obligația să ridice

lucrările pe cheltuiala lor, cu răspunderea pentru daunele cauzate

și nu să beneficieze de vreo sumă de bani.

Intimații nu îndeplineau

cerințele Legii nr. 112/1995 pentru cumpărare, dat fiind faptul

că au încheiat contractul de închiriere ulterior intrării în vigoare

a acestui act normativ (9.05.1999) și, în consecință, nu se pot

bucura de protecția legii privind soarta investițiilor făcute la

imobil.

În plus, nu pot beneficia de sporul

de valoare al lucrărilor efectuate, situându-se în sfera prejudicierii

unui monument istoric și a relei credințe a constructorului, ci, cel

mult, de prețul materialelor ce nu pot fi ridicate și al muncii.

Raportul de expertiză efectuat

în cauză este lovit de nulitate absolută, fiind făcut în lipsa

recurentelor; a doua convocare nu poate acoperi nulitatea, deoarece a fost

vorba despre o simplă prezență, nu s-au vizualizat

lucrările efectuate și nu s-au refăcut măsurătorile

și constatările în prezența tuturor părților.

Nu au fost soluționate, pe

fond, obiecțiunile la raport făcute de interveniente, acestea nefiind

comunicate în întregime expertului, motiv pentru care constituie

nelegalități procedurale, cu consecința încălcării principiului

„egalității armelor".

Expertul nu justifică

cantitățile de lucrări evaluate și valoarea lor, nefiind

anexate documente de plată sau de cumpărare materiale, motiv pentru

care raportul de expertiză nu este verificabil și credibil. Nu sunt

stabilite lucrările sau obiectele ce pot fi ridicate de intimați

și influența acestora în valoarea „investiției" de

degradare a unui monument istoric.

II. Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș

a criticat decizia pentru următoarele motive :

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, aceasta a fost reținută corect de prima

instanță, deoarece actul de vânzare-cumpărare nr.10xx/2005 a

intervenit între S.C. A. S.A  - în calitate de vânzător - și

parații G.C. și G.I. - în calitate de cumpărători,

Ministerul Finanțelor Publice fiind un terț față de acest

contract. Conform art.973 C.civ., convențiile nu au efect decât între

părțile contractante.

Raportat la art.3 alin.(1), pct. 48

din H.G. nr.386/2007 și la art.50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001

republicată, Ministerul Finanțelor Publice este doar entitatea

obligată la efectuarea plaților din fondul extrabugetar constituit

și, prin aceste dispoziții, nu i se conferă statutul de a sta în

judecată în cauzele ce au ca obiect constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor

Legii nr.112/1995.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art.3 04 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

Analizând decizia recurată

în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.304 pct. 5, 7

și 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

I. 1. Contrar susținerilor recurentelor,

instanța nu a încălcat dispozițiile art.315 alin.(1) C.proc.civ.,

în ceea ce privește dezlegarea dată de instanța de recurs

problemelor de drept și indicațiile în legătură cu probele

ce trebuie administrate pentru lămurirea situației de fapt.

Cum s-a arătat în precedent,

instanța de casare a dispus să se stabilească prețul de

cumpărare al imobilului, natura preluării bunului, aspecte asupra

cărora instanțele anterioare nu se pronunțaseră; să se

administreze probe în legătură cu înscrierea acestuia în lista

monumentelor istorice, caracterul îmbunătățirilor, de a fi „necesare

și utile", dacă au existat un proiect de specialitate și

avizul ministerului de resort, dacă lucrările au fost efectuate de o

firmă specializată, avizată de acest minister.

În raport de aceste aspecte, să

se verifice dacă pârâții reconvenționali sunt sau nu

constructori de bună credință, precum și incidența

art.48 alin.(2) din Legea nr.10/2001.

A mai dispus Înalta Curte să se

rezolve contradicția dintre dispozitivul

sentinței

atacate și considerentele acestei hotărâri, privind respingerea

acțiunii în

contradictoriu cu Statul Român, pentru lipsa

calității procesuale pasive, și soluția din considerente,

de admitere a cererii de chemare în judecată a aceleiași

părți; să se stabilească dacă acesta are calitate

procesuală pasivă și, în caz afirmativ, soluția pe fondul

cauzei.

În rejudecare, instanța de apel

a administrat probe pe toate chestiunile de fapt în discuție și s-a

pronunțat asupra tuturor aspectelor stabilite de instanța de casare.

Astfel, conform încheierii din

6.10.2011, s-a încuviințat efectuarea unei adrese către Ministerul

Culturii și către Direcția Județeană pentru

Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș

pentru a comunica dacă imobilul în litigiu se află pe lista monumentelor

istorice, s-a stabilit în sarcina apelanților pârâți G.

obligația depunerii proiectului de specialitate, a avizului Ministerului

Culturii și a dovezii că lucrările au fost efectuate de o

firmă autorizată de Minister, s-a dispus efectuarea unei adrese

către reclamantă pentru a comunica dacă, la data vânzării

imobilului, acesta necesita reparații.

De asemenea, la termenul din

1.11.2011, s-a încuviințat efectuarea unui supliment la raportul de

expertiză întocmit în ciclul procesual anterior, având ca obiectiv

stabilirea caracterului lucrărilor realizate la imobil, de a fi „necesare

și utile", a unei adrese către Primăria Sighișoara

pentru a comunica dacă, pentru investițiile respective, a fost

emisă autorizație de construire și dacă, la eliberarea

acesteia, au fost respectate dispozițiile art. 22, 24 și 25 din Legea

nr.422/2001, dacă au existat un proiect de specialitate și avizul

ministerului de resort. S-a menținut obligația apelanților

pârâți G. de a indica firma care a efectuat lucrările de

investiții și dacă era autorizată de Ministerul Culturii,

s-a dispus ca aceste părți să depună originalul listei cu

lucrările efectuate.

În sensul celor dispuse de

instanță, s-au depus adresele din 17.10.2011 și din 26.10.2011

ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național - Direcția

Județeană pentru Cultură și Patrimoniul Național

Mureș, privind înregistrarea imobilului în litigiu ca monument istoric,

adresa din 28.10.2011 emisă de S.C. A. S.A., privind starea imobilului la

data vânzării către pârâți, adresa din 11.11.2011 emisă de Municipiul

Sighișoara, conform căreia nu s-a eliberat autorizație de

construire pe numele G. pentru imobilul în litigiu, completarea raportului de

expertiză întocmit de expert I.N.

În consecință, s-au

încuviințat toate probele necesare pentru lămurirea aspectelor impuse

de instanța de casare, iar faptul că anumite documente nu au fost

depuse de către cei în sarcina cărora s-a stabilit această

obligație (proiect de specialitate, avizul ministerului de resort) sau

aceștia nu au comunicat relațiile solicitate (indicarea firmei care a

efectuat lucrările, dacă este specializată în domeniu și

avizată de același minister) nu este imputabil instanței de

rejudecare, care, de altfel, a evaluat situația de fapt în raport de

probele administrate.

În ceea ce privește

obligația instanței de apel, de a se pronunța pe anumite aspecte

nesoluționate în primul ciclu procesual, și această

cerință, dispusă prin decizia de casare, a fost îndeplinită

de instanța de rejudecare.

Astfel, Curtea de Apel a indicat

prețul concret de cumpărare al imobilului la care sunt

îndreptățiți pârâții reconvenționali, în cuantum de

10.322,87 lei, reactualizat cu rata inflației, s-a pronunțat pe

cererea intervenientelor, de constatare a preluării imobilului

fără titlu valabil, în sensul respingerii. De asemenea, a stabilit

calitatea pârâților, de constructori de rea credință, care,

chiar dacă nu a fost reținută în mod expres de

instanță, se deduce din considerentele deciziei atacate, conform

cărora îmbunătățirile au fost efectuate la un monument

istoric, fără respectarea dispozițiilor Legii nr.422/2001

și cumpărarea imobilului a intervenit în condițiile în care

pârâta G.C. avea cunoștință despre dispoziția de restituire

către persoanele îndreptățite și existența unui proces

pe rolul Înaltei Curți, datat 6.01.2005; a stabilit incidența, în

cauză, a dispozițiilor art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001.

Contradicția dintre

considerentele și dispozitivul sentinței atacate, în

legătură cu soluția pronunțată în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, devine nerelevantă

față de soluția instanței de apel în ceea ce privește

persoana obligată să restituie pârâților prețul imobilului,

soluție sprijinită de propriile argumente ale Curții de apel.

Cum această soluție este diferită de cea pronunțată de

prima instanță, nu mai prezintă importanță că

soluția prefigurată în considerentele sentinței nu corespundea

celei din dispozitivul sentinței.

Instanța de apel a respectat

și dispoziția instanței de casare, privind verificarea

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, dispunând respingerea excepției cu acest obiect

și admiterea cererii de restituire a prețului plătit de

pârâți, reactualizat, în contradictoriu cu Statul Român.

În concluzie, instanța de apel

a respectat cele statuate prin decizia instanței de recurs, criticile

privind încălcarea dispozițiilor art.315 alin.(1) C.proc.civ., fiind

neîntemeiate.

Criticile referitoare la

absența cerințelor prevăzute de lege în persoana expertului

și la nereguli privind efectuarea expertizei vor fi analizate în ansamblu

din perspectiva art.304 pct.5, iar nu a pct.9, întrucât vizează

încălcarea dispozițiilor de drept procesual, subsumându-se, astfel,

motivului de casare enunțat.

Susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.

Normele care reglementează

condițiile în care trebuie să se invoce neregularitatea raportului de

expertiză au caracter dispozitiv. Ca urmare, față de prevederile

art.108 alin.(3) C.proc.civ., neinvocarea nulității raportului la

prima zi de înfățișare după depunere și înainte de a

se fi pus concluzii în fond atrage sancțiunea decăderii.

La termenul din 2.10.2008, când s-a

încuviințat efectuarea expertizei tehnice construcții și s-a

desemnat, în calitate de expert, inginer N.I.T., recurenta F.I.,

reprezentantă și a celeilalte părți, nu s-a opus numirii

expertului motivat de faptul că nu este atestat de Ministerul Culturii, de

asemenea, părțile nu au formulat obiecțiuni la raport, care

să vizeze această chestiune, în condițiile textului de lege

sus-menționat, astfel încât nu mai pot invoca direct în căile de atac

și în rejudecare nulitatea expertizei, determinat faptul că expertul

nu era atestat de Ministerul Culturii.

De asemenea, nu rezultă în ce

constă vătămarea produsă recurentelor, în sensul art.105

alin.(2) C.proc.civ., la care face trimitere motivul de casare prevăzut de

art.304 pct.5, determinat de presupusa lipsă a atestatului respectiv.

Referitor la nulitatea raportului,

deoarece ar fi fost întocmit în condițiile unei simple prezențe a

recurentelor la fața locului, fără să se vizualizeze

lucrările și să se refacă măsurătorile în

prezența tuturor părților, în mod corect prima

instanță a constatat că s-au respectat condițiile de citare

cu carte poștală recomandată, conform art.208 alin.(1)

C.proc.civ., astfel încât intervenientele aveau posibilitatea să

ceară sau să dea orice lămuriri în legătură cu

obiectul expertizei, inclusiv refacerea măsurătorilor. Ca atare, nu

se poate reține nulitatea expertizei pentru acest motiv, cu

consecința refacerii lucrării.

Susținerile referitoare la

nesoluționarea pe fond a tuturor obiecțiunilor formulate de

interveniente, care nu au fost comunicate în întregime expertului, și

criticile privind faptul că expertul nu ar fi stabilit lucrările sau

obiectele ce pot fi ridicate de pârâți, precum și influența

acestora asupra valorii imobilului, în sensul degradării, nu vor fi

analizate de prezenta instanță, deoarece vizează modul de

apreciere al instanței anterioare asupra încuviințării unui obiectiv

sau obiecțiuni privind expertiza. Or, concludența și temeinicia

ce trebuie evaluate la soluționarea cererii de probatorii, inclusiv din

perspectiva admiterii sau nu a unui obiectiv sau obiecțiuni la

expertiză, se referă la aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate

în rezolvarea cauzei, incompatibile cu structura recursului, în urma

abrogării motivului de casare ce permitea reevaluarea situației de

fapt în raport de probele administrate în cauză (art.304 pct. ll

C.proc.civ.), prin art. I pct.112 din O.U.G. nr.138/2000.

În plus, instanța de apel a

respectat decizia de casare în legătură cu obiectivul expertizei

privind stabilirea „cheltuielilor necesare și utile" efectuate de

pârâți la imobil, astfel încât, și din acest punct de vedere, orice

aspecte care țin de relevanța altor obiective sau obiecțiuni

privind raportul de expertiză nu pot fi primite, nevizând chestiuni de

legalitate a încuviințării sau administrării probei sau,

eventual, de încălcare a deciziei de casare.

În consecință, nu sunt întrunite,

din perspectiva criticilor analizate, niciuna dintre cerințele motivului

de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

recurente, decizia atacată respectă exigențele

dispozițiilor art.261 pct.5 C.proc.civ., privind expunerea motivelor de

fapt și de drept avute în vedere la soluționarea cauzei.

Conform celor arătate în

precedent, instanța de apel a menționat argumentele pentru care a

constatat incidența, în cauză, a dispozițiilor art.48 alin.(1)

din Legea nr. 10/2001, determinat în esență, de împrejurarea că,

indiferent de buna sau reaua credință a pârâților, acestora li

se cuvine contravaloarea lucrărilor necesare și utile.

Referitor la atitudinea

subiectivă a părților menționate în legătură cu

edificarea lucrărilor, instanța de apel nu a reținut că

pârâții sunt constructori de

bună

credință, cum precizează în mod eronat intervenientele în

cererea de recurs,

ci, dimpotrivă, cum s-a arătat deja, din

argumentele instanței se deduce concluzia acesteia în sensul relei lor credințe

(realizarea lucrărilor în absența documentelor emise de organele de

specialitate și cunoașterea existenței deciziei de restituire a

imobilului către recurente și a unui proces pe rol).

De asemenea, recurentele se

află în eroare în legătură cu presupusul considerent al

instanței de apel privind respectarea dispozițiilor Legii nr.422/2001

și cu neindicarea pârâtului care ar fi procedat la o astfel de

dovadă. Curtea de Apel a reținut încălcarea actului normativ în

discuție, arătând în cuprinsul deciziei că „pârâții nu au

făcut dovada că îmbunătățirile aduse la imobil au fost

efectuate ținând cont de prevederile Legii nr.422/2001 privind protejarea

monumentelor istorice".

În ceea ce privește

obligația instanței de a arăta motivele pentru care a considerat

că Legea nr. 1/2009 retroactivează, sub aspectul persoanei obligate

să plătească contravaloarea cheltuielilor necesare și

utile, susținerile recurentelor sunt întemeiate, dar absența

motivelor din decizia recurată, sub acest aspect, va fi suplinită

prin prezenta hotărâre, în urma examinării criticii respective din

perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ.

Referitor la alte apărări

care au fost respinse ca nefondate, fără a fi analizate, Înalta Curte

nu poate avea în vedere această susținere, deoarece recurentele nu au

arătat în mod concret ce apărări au fost omise de instanța

de apel.

În concluzie, decizia recurată

asigură, în esență, o motivare a criticilor formulate, care se

circumscrie exigențelor impuse de un proces echitabil, principiu

reglementat de art.6 din Convenția Europeană și ale dreptului de

acces la justiție, reglementat de aceeași dispoziție din

documentul european și de art.21 din Constituția României. În ceea ce

privește încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținerile care pun

în discuție o pretinsă nemotivare a hotărârii

judecătorești, nedovedită cum s-a arătat mai sus, nu pot fi

analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece dreptul părții

de a primi o hotărâre motivată nu constituie în sine „un bun",

ci o componentă a dreptului la un proces echitabil.

recurentelor, Curtea a soluționat cererea acestora, privind constatarea

nevalabilității titlului statului, în sensul respingerii,

reținând că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului-lege nr.92/1950, în vigoare la data preluării, și, în plus

acest petit este și nerelevant, față de scopul urmărit prin

promovarea sa și de dispozițiile actuale ale art.48 alin.(2) din

Legea nr. 10/2001.

Cel de-al doilea argument avut în

vedere de Curte este corect și nu mai impune analiza

valabilității titlului statului din perspectiva criteriilor

prevăzute de art.6 din Legea nr.213/1998.

Astfel, potrivit art.48 alin.(2) din

Legea nr. 10/2001 în forma actuală, obligația plății

despăgubirilor cuvenite chiriașilor pentru

îmbunătățirile necesare și utile aduse unui imobil care

cade sub incidența acestei legi revine persoanei îndreptățite,

indiferent dacă bunul a fost preluat de către stat cu titlu valabil

sau nu.

Textul de lege sus-menționat

este de imediată aplicare, conform regulii „

tempus regit actum

",

prevăzută de art.725 alin.(1) C.proc.civ., fiind o normă de

procedură civilă, iar nu de drept material, cum greșit

susțin recurentele, chiar dacă se regăsește într-un act

normativ care cuprinde, în principiu, norme din ultima categorie. Aceasta

deoarece dispoziția din art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 rezolvă

problema calității procesuale pasive, respectiv a persoanei obligate

la plata despăgubirilor respective într-o cerere cu un astfel de obiect.

Or calitatea unei persoane de a sta în proces, ca parte, se verifică

și trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, această

chestiune de drept procesual subsumându-se regulii prevăzută din

art.725 alin.(1) C.proc.civ., în sensul că „dispozițiile legii noi de

procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare,

și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche...".

În consecință, nu se poate

reține că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre

cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, ci a

dat eficiență principiului aplicării imediate a legii procesual

civile în vigoare.

Având în vedere lipsa de interes a

recurentelor în obținerea constatării nevalabilității

titlului statului, față de dispozițiile art.48 alin.(2) din

Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația de a plăti

despăgubirile în discuție în sarcina persoanei

îndreptățite, indiferent de natura preluării, Înalta Curte nu va

mai proceda la verificarea criticilor prin care se susține nevalabilitatea

titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu.

Criticile privind pronunțarea

deciziei cu încălcarea art.494 C.civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Textul de lege sus-menționat nu

este incident în cauză, norma aplicabilă fiind cea din art.48

alin.(1) din Legea nr. 10/2001.

Conform acestei dispoziții,

chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare constând

în îmbunătățirile necesare și utile aduse la un imobil cu

destinația de locuință.

Norma nu condiționează

dreptul la despăgubiri de buna credință a chiriașilor la

edificarea lucrărilor respective, astfel încât nici instanței nu îi

este

permisă o asemenea

distincție, în raport de principiul „

ubi lex non distinguit, nec

nos

distinguere debemus"

- „

"unde legea nu distinge, nici noi nu

trebuie să distingem ".

Pe de altă parte, contrar celor

invocate de recurente, Înalta Curte nu a stabilit, în decizia de casare,

că numai chiriașilor de bună credință li se cuvin

despăgubiri în condițiile art.48 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, ci a

menționat necesitatea de a se verifica dacă pârâții sunt

constructori de bună sau de rea credință, precum și

incidența textului de lege menționat în cauză, sens în care

Curtea a și procedat. Nu s-ar putea reține, deci, încălcarea

deciziei de casare sub acest aspect.

De altfel, în cadrul tuturor

instituțiilor de drept civil care pun în discuție problema

exercitării unui drept cu rea credință, de care este, însă,

legat și un

beneficiu pentru partea

adversă, persoana care l-a exercitat ca atare are dreptul la

despăgubiri

(posesorul de rea credință, cumpărătorul de rea

credință, constructorul de rea credință, în acest ultim

caz, acesta având dreptul la contravaloarea materialelor și a muncii

depuse în cazul în care proprietarul înțelege să păstreze construcția).

De asemenea, neavând

relevanță poziția subiectivă a chiriașilor la

edificarea îmbunătățirilor, nu era necesar nici acordul

persoanei îndreptățite pentru realizarea lor, acord pe care art.48

alin.(1) din Legea nr.10/2001 nu-l prevede.

Cât privește necesitatea

edificării lucrărilor cu respectarea dispozițiilor din Legea

nr.422/2001, în baza unui proiect de specialitate, cu avizul Ministerului

Culturii și de către o firmă specializată și

atestată de același minister, susținerile sunt corecte, dar nerelevante

în stabilirea dreptului la despăgubiri față de cele arătate

în precedent.

Nerespectarea tuturor acestor

cerințe reglementate de Legea privind protejarea monumentelor istorice

interesează raporturile dintre persoana în cauză și personalul

de inspecție abilitat să urmărească realizarea

lucrărilor la un imobil monument istoric în condiții de legalitate,

dar este nerelevantă pentru stabilirea dreptului chiriașilor la despăgubiri

în condițiile Legii nr.10/2001.

În același sens, sunt lipsite

de importanță condițiile în care pârâții au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu

respectarea sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau

perioada în care au fost edificate lucrările, în timpul locațiunii

sau ulterior cumpărării locuinței, chiar și în cazul unui

contract de vânzare-cumpărare desființat. Relevant este dacă

pârâții au fost chiriași în imobilul la care au adus

îmbunătățiri, pentru a beneficia de despăgubirile

prevăzute de art.48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce este cazul în

speță, familia G. deținând spațiul în discuție din

anul 1992, cu contract de închiriere, reînnoit în anul 1999.

Cum s-a arătat, și în

ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat ulterior

locațiunii, de către chiriași, a fost constatat nul, dreptul la

despăgubiri al pârâților subzistă, deoarece, pe perioada

derulării contractului de vânzare-cumpărare, perioadă în care

s-au efectuat îmbunătățirile respective, pârâții aveau, în

ce privește folosința imobilului, un drept identic cu cel al

chiriașilor, calitate la care se referă art.48 alin. (1) din Legea

nr.10/2001, fără să distingă cum aceștia au fost de

bună sau de rea credință.

În concluzie, Curtea de Apel a

procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

textului de lege sus-menționat, stabilind dreptul la despăgubiri al

pârâților și obligația intervenientelor de a le plăti,

nefiind întrunite, în cauză, nici cerințele motivului de nelegalitate

prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

II. Recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mureș, este, de asemenea, nefondat.

În mod corect, Curtea de Apel a

considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală

pasivă, admițând apelul declarat de reclamantă sub acest aspect.

În raport de obiectul cererii

reconvenționale și de data la care a fost soluționată

aceasta, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru

modificarea Legii nr.10/2001, Ministerul Finanțelor Publice justifică

legitimare procesual pasivă în procesul de față.

Conform art.50 alin.(3) din Legea

nr.10/2001 în forma actuală, restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, prevăzut la alin.(2) din același text de lege se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent,

Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art.13 alin.(6) din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare.

Obligația de plată a

prețului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziției legale

sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana

care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu

chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine

obligația de plată, deoarece această obligație nu are la

bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului

juridic perfectat în temeiul Legii nr.112/1995, ci voința legiuitorului,

care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerul

Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus.

Prin urmare, nici principiul

relativității efectelor actului juridic, prevăzut de art.973

C.civ., nu poate constitui temei al admiterii recursului pentru motivul

determinat de lipsa calității procesuale pasive, din moment ce nu

relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a

prețului de piață.

Pe de altă parte,

dispoziția sus-enunțată reprezintă o dispoziție

specială, aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv,

pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii

nr.112/1995, cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ, contracte

desființate ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În consecință, fiind o

normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând

dreptul comun în materie, potrivit principiului „

specialia generalibus

derogant "-„ legea specială derogă de la cea generală

".

Cum calitatea procesuală

pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, inclusiv la data

soluționării acțiunii, precum și în căile de atac, iar

Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior

pronunțării sentinței, aceasta este aplicabilă conform

principiului enunțat mai sus.

De asemenea, potrivit art.13 alin.(6)

din Legea nr.112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către

chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția

Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se

vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul

reactualizat, conform art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001 în forma

actuală.

Ministerul Finanțelor Publice,

ca persoană juridică implicată în

gestionarea fondului

extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la

cumpărători, este normal să constituie instituția

prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume în

efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut

imobilul, acționând, însă, în numele statului, în acest sens.

În plus, nu se pune problema

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în

acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995,

ca să intereseze reprezentantul statului, în calitate de vânzător, ci

restituirea prețului plătit de cumpărătorii al căror

act juridic a fost desființat, cum s-a arătat Ministerul justificând

legitimare pasivă în asemenea cereri, conferită de lege.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, Curtea de

Apel primind în mod corect susținerile apelantei reclamante în

legătură cu excepția în discuție.

În concluzie, nu sunt îndeplinite

cerințele art.304 pct.9 C.proc.civ., privind recursul declarat de pârât.

Cât privește art.304 pct.8

C.proc.civ., acest motiv de modificare a fost invocat în mod formal, niciuna

dintre criticile recurentului nesubsumându-se cazului respectiv, care se

referă la interpretarea greșită a unui act juridic, în sens de

convenție sau act juridic unilateral, cu consecința schimbării

naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.