ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 28 februarie 2019, dosar nr. x/2019, în cadrul căreia reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 387.597,86 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicată sumei de 645.683,27 RON, acordată cu titlu de lipsă de folosință a unor imobile aparținând reclamantei, pentru perioada 01.11.2010 - 29.01.2019, la plata sumei de 106.630 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) ocazionate de judecarea dosarului nr. x/2010 (nr. 7445/1285/2010* în rejudecare), precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate asupra sumei de 106.630 RON. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată în cauza dedusă judecății, respectiv suma de 1.000 RON/lună onorariu avocat, de la data formulării cererii până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Pârâta, în apărare, a învederat că a achitat integral debitul: suma de 283.310 RON prin OP nr. x/29.01.2019, dobânda legală la această sumă, respectiv 89.511,70 RON prin OP nr. x/29.01.2019 și nr. y/29.01.2019, suma de 645.683,27 RON reprezentând echivalentul sumei de 135.668 euro prin OP nr. x/29.01.2019, iar cheltuielile de judecată prin OP nr. x/29.01.2019.

A arătat că suma de 645.683,27 RON pentru care se solicită daune interese moratorii a fost stabilită prin decizia nr. 2/16.01.2019 a ÎCCJ, fiind achitată la 29.01.2019. Totuși, reclamanta pretinde că suma ar fi trebuit achitată în 01.11.2010, cu aproape 10 ani înainte de a fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească, susținere care, în opinia pârâtei, sfidează logica elementară.

A învederat că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe O.G. nr. 13/2011, respectiv O.G. nr. 9/2000, ambele acte normative stabilind că dobânda penalizatoare este datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, o aplicare a regulii generale prevăzute de art. 1535 C. civ.. Or, o obligație stabilită prin hotărâre judecătorească în 2019 nu putea fi scadentă în anul 2010.

Prin sentința nr. 1405 din 4 septembrie 2019,Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței civile -Tribunalul Galați, reținând că pretențiile reclamantei nu sunt determinate dintr-o acțiune economică, ci din valorificarea unor atributelor dreptului de proprietate al pârâtei.

Tribunalul Galați, secția I civilă prin sentința civilă nr. 395 din 7 iulie 2020 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, în privința pretențiilor aferente perioadei 01.11.2010-27.02.2016 și a respins aceste pretenții, ca fiind prescrise.

A admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferentă perioadei 28.02.2016-29.01.2019, calculată asupra sumei reprezentând lipsa de folosință a imobilului -teren și construcții - în suprafață de 916 mp, datorată pentru perioada 01.11.2010-28.02.2017.

Pe chestiunea dobânzilor, prima instanță a reținut, în esență, că solicitarea reclamantei nu tinde la o dublă reparație pentru același prejudiciu, întrucât în litigiul anterior s-a stabilit prin hotărâre judecătorească o valoare în bani ca echivalent al lipsei de folosință a imobilului, dar reclamanta a suferit și un prejudiciu distinct, cauzat de lipsa de folosință a sumei de bani ce s-a stabilit ca echivalent pentru lipsa de folosință a bunului imobil. Pretențiile reclamantei au fost întemeiate pe O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, acte normative care stabilesc că dobânda penalizatoare este datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență și pentru fiecare zi de întârziere, nu pentru prestații cuantificate global.

Cu privire la data la care obligația a devenit scadentă, Tribunalul Galați a statuat că nu are importanță data pronunțării deciziei nr. 2/16.01.2019 a Înaltei Curți (prin care s-a stabilit obligația pârâtei de a plăti contravaloarea fructelor civile) întrucât pârâta a lipsit-o pe reclamantă de folosința bunului său, iar pentru întârzierea în a plăti această lipsă de folosință datorează și dobândă penalizatoare.

Pe chestiunea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, prima instanță a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., pe lângă existența culpei procesuale trebuie să existe un prejudiciu constând în cheltuielile efectuate în legătură cu procesul, iar răspunderea părții care a căzut în pretenții există numai în limita cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului. Or, reclamanta nu a dovedit că sumele pretinse cu acest titlu au legătură strictă și indisolubilă cu litigiul.

Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia nr. 27A din 22 februarie 2021 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta S.C. B. S.A. și de pârâta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 395 din data de 07.07.2020 a Tribunalului Galați, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Instanța de apel a menținut soluția procesuală a primei instanțe cu motivarea că în speță operează efectul pozitiv al deciziei nr. 2/16.01.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la acordarea unei dobânzi legale aferente prejudiciului încercat ca urmare a lipsei de folosință a terenului în suprafață de 916 mp și a halei pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010, astfel încât pe baza aceluiași temei de drept reținut - O.G. nr. 13/2011- a constatat că soluția instanței de fond de acordare a acesteia pentru perioada ulterioară 28.02.2016-29.01.2019 este legală și temeinică.

A apreciat că nu trebuie dovedit prejudiciul pentru lipsa de folosință a banilor ce constituie contravaloarea fructelor civile. Cu privire la termenul de scadență, a apreciat că este incident art. 550 din C. civ., potrivit căruia dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândește zi cu zi.

II. Recursul

Împotriva deciziei nr. 27A din 22 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta.

Critica pe care o formulează în recurs se referă la modul în care instanța de apel a soluționat cererea sa privind acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 106.630 RON efectuate în primul litigiu, ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2010 și dobânzi penalizatoare pentru lipsa de folosință a acestei sume precum și plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu.

Recurenta-reclamantă a descris istoricul litigiului și a arătat că referitor la acordarea cheltuielilor de judecată instanța de fond nu a făcut justa lor apreciere, iar, în apel, critica sa nu a fost primită. Astfel, susține că prin memoriul de apel a menționat că au fost achitate cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2010 și. în rejudecare, dosarul nr. x/2010.

Pe parcursul derulării litigiului în instanță, între reclamantă și apărătorul său a fost negociat un contract cu valoare lunară pentru întreaga perioadă de desfășurare a litigiului, contractul semnându-se anual, iar valoarea lunară a contractului a fost de 1000 RON+TVA. Începând din luna aprilie 2018, onorariul avocațial a fost fără TVA. La dosar a depus copie de pe contractul de asistență juridică inițial și actul adițional, în care este menționat foarte clar că pentru asistența juridică în dosar nr. x/2010 se datorează onorariu lunar în valoare de 1000 RON.

La dosarul cauzei au fost depuse dovezile achitării onorariului (facturi și extrase de cont din care rezultă dovada plății) și cu toate acestea instanțele de fond au apreciat că această solicitare este neîntemeiată, pe motiv că nu s-a depus la dosar și copia contractului anual de asistență juridică, pentru că pe o anumită perioadă valoarea facturilor și plăților a fost mai mare.

Această constatare a instanței de apel este nelegală și contrară prevederilor art. 452 din C. proc. civ., care stabilește că acordarea cheltuielilor de judecată se face în baza dovezilor depuse la dosar până la închiderea dezbaterilor.

Având în vedere că la dosar există dovezile de plată a onorariului, iar cheltuielile de judecată se acordă pe baza acestor dovezi este evident că nu era nevoie de depunerea la dosar și a contractelor de asistență juridică anuale, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a contestat plata onorariului, iar, pe de altă parte, contractul de asistență juridică privește numai părțile contractante.

Susținerea că nu se pot acorda cheltuieli de judecată pentru faptul că nu s-au depus la dosar copii de pe contractele de asistență juridică, fără să se facă o solicitare expresă din partea instanței de judecată referitoare la această obligație, este nelegală. Rațiunea pentru care în contractul inițial s-a stabilit că se vor încheia contracte de asistență juridică anuale a fost aceea că la începerea litigiului nu se cunoștea cât va dura acesta, iar, pentru că reclamanta a avut nevoie de asistență juridică permanentă, valoarea lunară a contractului, o anumită perioadă de timp, a fost mai mare decât 1000 RON. Onorariul pentru asistența juridică din dosar nr. x/2010 a fost negociat și stabilit în anul 2010 pentru întreaga perioadă de desfășurare a litigiului în instanță.

În aceste condiții, consideră că hotărârea instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată în dosarul nr. x/2010 este nelegală și se impune casarea ei și rejudecarea apelului.

Solicită schimbarea în totalitate a hotărârii instanței de fond, obligarea intimatei la plata sumei de 106.630 RON cheltuieli de judecată datorate din primul litigiu, la plata de dobândă legală penalizatoare asupra acestei sume, precum și a cheltuielilor de judecată cauzate cu prezentul litigiu, constând în onorariu avocațial lunar în valoare de 1000 RON, până la data depunerii prezentului recurs și cheltuielile la zi, până la finalizarea cauzei.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a prezentat starea de fapt și istoricul litigiului dintre părți, solicitând admiterea recursului pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

În esență, se critică soluția de acordare a dobânzilor penalizatoare, modul de calcul și calificarea naturii juridice a acestora, nemulțumirea pârâtei vizând următoarele aspecte:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată conține o motivare contradictorie din modul greșit în care instanța de apel a reținut că își produce efectele autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în primul litigiu dintre părți.

Instanța de apel a reținut incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, dar nu și a efectului său negativ, nemotivând de ce nu l-a valorificat. Trimiterea la o autoritate de lucru judecat inexistentă și întemeierea soluției din apel pe aceasta echivalează, în opinia sa, cu o lipsă de motivare, aspect care se circumscrie motivului de recurs cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Curtea de Apel Galați, în considerentele hotărârii atacate a redat un pasaj din decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în litigiul anterior dintre părți, în al doilea ciclu procesual, din care ar rezulta că instanța a soluționat procesul pe alt fundament decât răspunderea civilă delictuală. Această chestiune a considerat Curtea că se impune cu autoritate de lucru judecat, astfel încât nu a mai analizat primul său motiv de apel.

A arătat că a făcut referire la natura juridică a răspunderii pentru a explica instanțelor de fond că reclamanta a solicitat, de fapt, o dublă reparație. Indiferent, însă, de tipul răspunderii, referirea la art. 483-485 din vechiul C. civ. făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 2/2019 a servit la modalitatea de determinare a prejudiciului (fructele civile) și a calculării lui, nicidecum la dobânzile pe care le-ar putea produce fructele civile.

O altă critică în cadrul acestui motiv de recurs vizează o motivare contradictorie a deciziei recurate în ceea ce privește calificarea dobânzii ca fiind dobânda legală penalizatoare ce se aplică în cazul unei activități derulate de către profesioniști.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut că raporturile dintre profesioniști trebuie să se nască dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, al cărui obiect să fie furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și executarea lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile.

Ca instanță de apel, Tribunalul Galați a reținut că litigiul care a generat emiterea titlului executoriu a fost reprezentat de o acțiune în revendicare, având capăt accesoriu acordarea de despăgubiri, iar cauza juridică a pretențiilor reclamantei nu a fost determinată de activitatea economică desfășurată de părțile litigante. Așadar, raporturile dintre părți nu sunt determinate de calitatea de profesioniști a părților, astfel încât nivelul dobânzii legale penalizatoare nu poate fi calculată prin raportare la reglementările legale ce se aplică raporturilor juridice dintre profesioniști.

Aceste hotărâri sunt definitive și privesc dobânda aferentă acelorași despăgubiri pentru care reclamanta a solicitat dobândă și în prezenta cauză.

Rezultă de aici că argumentele folosite de instanța de apel pentru determinarea tipului de dobândă care se aplică în speță sunt contradictorii.

Se critică și faptul că al doilea motiv de apel, fundamentat pe ideea lipsei unui temei legal pentru aplicarea dobânzilor la despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, a fost respins fără ca instanța să facă o analiză a acestei critici, reținând că mențiunile din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2010 se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu și preluând ca temei de drept în prezenta cauză dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, act normativ care se aplică profesioniștilor, astfel cum este definită această sintagmă de C. civ.

Din perspectiva faptului că instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 1535 alin. (1) teza I din C. civ., care reprezintă o situație de excepție de la reglementarea legală care prevede că daunele-interese trebuie să fie dovedite, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atât timp cât nu există o argumentare a instanței în acest sens.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Critica întemeiată pe acest motiv vizează faptul că instanța de apel a reținut incidența în speță a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și a extins aplicarea acestuia dincolo de granițele sale.

Principiul autorității lucrului judecat ar fi trebuit să o împiedice pe pârâtă să repună în discuție într-un nou proces, având același obiect, aceeași cauză și derulat între aceleași părți, toate argumentele și apărările pe care le avea la dispoziție, întrucât, conform art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Recurenta a susținut că eroarea instanței de apel constă în faptul că a preluat din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 și le-a aplicat mot-a-mot în cauza de față, fără a observa că sunt anumite circumstanțe care aduc particularitate prezentului litigiu. Astfel, o primă chestiune asupra căreia instanța de apel a făcut o aplicare greșită a autorității de lucru judecat este cea referitoare la acordarea dobânzii.

Instanța de apel, fără a face o cercetare proprie, a considerat că se impune cu autoritate de lucru judecat acordarea de daune-interese moratorii pentru perioada ulterioară anului 2010, în condițiile în care, în primul ciclu procesual daunele s-au acordat pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010.

În hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2010 nu au fost acordate dobânzi pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci dobânzile au fost acordate prin raportare la despăgubirile aferente perioadei 22.11.2007-22.11.2010, ce au fost calculate începând cu data introducerii acțiunii, 22.11.2010, și până la plata efectivă.

Cu alte cuvinte, instanța care a acordat daunele-interese moratorii pentru perioada 22.11.2007-22.11.2010, nu a calculat dobânzile pentru fiecare zi întârziere din acest interval, progresiv, ci a aplicat dobânzile începând din data de 22.11.2010, calculate la suma totală formată din despăgubirile pentru întreaga perioadă cuprinsă între 22.11.2007 și 22.11.2010.

Așadar, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a autorității de lucru judecat, întrucât instanțele soluționând primul litigiu dintre părți, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, nu au dispus niciodată acordarea daunelor-interese în modul în care instanța de apel a reținut că ar fi făcut-o.

Din acest considerent, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat prin extrapolarea efectului ei într-un mod nesusținut de lege, decizia recurată fiind nelegală în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel a considerat că există autoritate de lucru judecat asupra acordării daunelor-interese zi cu zi, fără ca instanțele din dosarul nr. x/2010 să fi stabilit lucru acesta.

Instanța de apel soluționând în acest mod solicitarea pârâtei a încălcat principiul neînrăutățirii situației pârâtei în propria cale de atac, cuprins în art. 481 din C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a calificat astfel dobânda datorată.

Pârâta a criticat în apel faptul că sentinței pronunțate de prima instanță îi lipsește fundamentul legal pentru aplicarea dobânzilor la despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, cu motivarea că obligarea sa la repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a imobilelor, în cuantum de 135.568 euro (645.683,27 RON la data de 29.01.2019), reprezintă repararea prejudiciului cauzat prin fapta pârâtei, iar obligarea sa și la repararea prejudiciului cauzat prin neplata celor 135.568 euro ar reprezenta o dublă reparare pentru același prejudiciu (lipsa de folosință a imobilelor) cauzat prin aceeași faptă (ocuparea imobilelor).

Instanța de apel a respins această critică, reținând că, în ceea ce privește cel de al doilea motiv de apel, fundamentat pe ideea lipsei unui temei legal pentru aplicarea dobânzilor la despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, mențiunile din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2010 se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, iar temeiul indicat în hotărârile respective urmează a fi preluat ca temei de drept și-n prezenta cauză - O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Acest considerent este greșit, întrucât dispozițiile O.G. nr. 13/2011 reglementează cuantumul dobânzii acordate pentru neplata unor obligații la termen, nu dreptul material care justifică acordarea daunelor-interese.

Dreptul substanțial ce conține referiri la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești îl reprezintă dispozițiile art. 1535 din C. civ., care trebuie coroborate cu celelalte dispoziții materiale incidente obligațiilor și răspunderii civile delictuale. Instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1535 din C. civ., a altor dispoziții din materia răspunderii civile sau a altor instituții, astfel că doar indicarea generală a actului normativ reprezentat de O.G. nr. 13/2011 nu reprezintă o motivare juridică satisfăcătoare.

Dacă ar fi procedat la o analiză juridică a acestui motiv de apel, instanța ar fi trebuit să se pronunțe și asupra chestiunii susținute de pârâtă de-a lungul procesului, inclusiv în apel: acordarea daunelor moratorii în acest dosar reprezintă o dublă reparare a aceluiași prejudiciu.

Nu este incidentă o autoritate de lucru judecat cu privire la dobânzi, așa cum s-a arătat, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dispus nimic cu privire la dobânzile aplicate despăgubirilor, datorarea acestora, motivul și perioada pentru care s-ar datora. Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor legale referitoare la datorarea fructelor pentru a-și fundamenta soluția de acordare doar a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilelor. Extrapolarea acestui raționament pentru a justifica soluția de respingere a apelului trebuia în mod concret argumentată, întrucât situația juridică din dosarul de față prezintă specificitatea aplicării sau nu a unor daune moratorii unor despăgubiri și, mai ales, trebuia menționat momentul de la care aceste daune ar putea să se aplice.

Se critică și faptul că instanța de apel a făcut o confuzie între cele două tipuri de fructe civile care au fost solicitate în dosarul nr. x/2010 și în prezentul dosar. Astfel, Curtea a suprapus rațiunea pentru acordarea primelor peste cea de acordare a celor din urmă. Despăgubirile acordate în dosarul nr. x/2010 au fost determinate prin raportarea la fructele civile pe care reclamanta nu a putut să le perceapă, iar acestea au fost acordate zi cu zi, iar, în prezenta cauză se solicită fructele pentru lipsa de folosință a sumei de bani, ca echivalent valoric al despăgubirilor.

Instanța de apel a arătat, în principal, că temeiul legal pentru acordarea daunelor-interese solicitate de reclamantă se impune cu autoritate de lucru judecat din dosarul nr. x/2010 și este reprezentat de O.G. nr. 13/2011, dar a încercat și o argumentare proprie a soluției, reținând că în cazul daunelor-interese moratorii, a dobânzilor stabilite pentru întârzierea în executarea unei obligații în bani sau evaluabile în bani, ori a penalităților stabilite pentru întârzierea executării, legea acordă dreptul creditorului de a cere debitorului întocmai cuantumul acestora, așa cum a fost convenit (în cazul existenței unei clauze penale) sau cuantumul stabilit de legiuitor prin O.G. nr. 13/2011 și O.G. nr. 9/2000 fără a fi obligat să dovedească vreun prejudiciu și că susținerea pârâtei că daunele pretinse în cauză trebuie dovedite nu are fundament legal.

Referitor la prima chestiune, precizarea instanței asupra datorării daunelor-interese ca urmare a întârzierii executării unei obligații la termen reprezintă ceea ce a susținut pârâta în fața instanței de fond și a criticat în apel, dar în alt sens față de cel reținut de instanța de apel. Obligația de reparare a prejudiciului constând în lipsa de folosință a banilor nu este o obligație care să curgă zi cu zi, cum a considerat instanța de apel, pentru că nu este o obligație cu termen. Aceasta este o obligație care devine exigibilă abia la pronunțarea hotărârii judecătorești, în speță în 16.01.2019, când Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia menționată anterior. De la acest moment există dreptul subiectiv de creanță al reclamantei de a primi despăgubirile pentru încălcarea dreptului subiectiv de proprietate și abia după acest moment se poate angaja o răspundere a pârâtei pentru neplata la termen a despăgubirilor, constând în dobânda legală.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material considerând că obligația de plată a daunelor-interese pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a imobilelor este scadentă în fiecare zi a perioadei de timp în care încălcarea dreptului de proprietate a subzistat.

Indiferent dacă este o răspundere delictuală sau o datorie specifică de plată a fructelor născută din privarea de folosință, obligația de plată a acestor daune-interese devine exigibilă abia după ce instanța de judecată obligă pe cel vinovat la plata acestora, iar, până la acel moment, persoana vătămată are dreptul de a cere repararea prejudiciului sau are posibilitatea de a renunța la acest drept.

Referitor la momentul la care această obligație a ajuns la scadență, în mod eronat instanța de apel a considerat că această obligație de plată a unei sume de bani a devenit scadentă în anul 2010. Aceasta deoarece este exclus ca o creanță să devină exigibilă înainte de a fi devenit certă și lichidă, iar, în ceea ce privește creanța de 645.683,27 RON, aceasta a devenit certă și lichidă doar la momentul pronunțării deciziei nr. 2/16.01.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a solicitat și a primit în litigiul anterior suma de 645.683,27 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil, iar, în litigiul prezent, pretinde, ca despăgubiri, suma de 387.597,86 RON cu titlu de lipsă de folosință a sumei de 645.683,27 RON, deși a fost plătită reclamantei suma datorată în 29.01.2019, la 14 zile după pronunțarea deciziei care a instituit acest drept de creanță al reclamantei.

A susținut că reclamanta încearcă de fapt o îmbogățire nedreaptă, prin maximizarea câștigului pe care ar putea să-1 obțină pe seama pârâtei, solicitând o dublă reparare pentru lipsa de folosință a bunului său. Cât timp reclamanta nu a suferit și un alt prejudiciu distinct, ea nu este îndrituită a solicita o reparație suplimentară față de cea primită deja.

Soluția instanței de apel de respingere a acestei apărări a pârâtei reprezintă o încălcare sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticabilă din prisma motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează greșita calificare a dobânzii ca fiind dobânda legală penalizatoare dintre profesioniști.

Instanța de fond nu a precizat tipul dobânzii legale datorate, iar instanța de apel a făcut o precizare cu privire la acest aspect, ce a fost consemnată în încheierea de ședință din data de 17.02.2021, reținând că prin regulator de competență cauza a fost declinată la secția civilă. Cu toate acestea, în considerentele deciziei atacate a făcut aplicarea O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală penalizatoare în raporturile dintre profesioniști.

Prin urmare, dobânda legală aplicabilă în speță este cea de drept comun și nu dobânda legală aplicabilă în raporturile dintre profesioniști, iar soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs regăsit în art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

III. Apărările formulate în cauză

Recurenta - reclamantă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pârâtei, considerând că sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, cele vizând modul de soluționare a excepției de lucru judecat, greșita acordare a dobânzilor și greșita lor calificare. Pe fond, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta S.C. A. S.A.

Recurenta - pârâtă S.C. A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanței înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare atât privitoare la nulitatea cererii de recurs, cât și la respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinare, a formulat apărări la recursul părții adverse, solicitând să se constate, prioritar, că recursul este nul pentru neîncadrarea criticilor în motive de legalitate, iar, dacă se va trece de această excepție, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta S.C. B. S.A. și de pârâta S.C. A. S.A. sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtei S.C. A. S.A

Motivele de recurs invocate de pârâtă privesc fondul cauzei se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde motivelor de recurs, trebuie lămurit dacă în speță au fost aplicate corespunzător dispozițiile legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat și regimul juridic al acordării dobâzilor penalizatoare. Așa fiind, se impune a releva că, anterior prezentei cauze, între părți s-a mai derulat un litigiu finalizat cu decizia nr. 2 din 16 ianurie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Primul litigiu derulat între părți a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, soluționându-se acțiunea în revendicare imobiliară formulată la data de 22 noiembrie 2010 de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.A. și S.C. D. S.R.L., bunurile imobile revendicate aparținând inițial Întreprinderii de Utilaj Greu, care a intrat într-un proces de divizare în anul 1991.

Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri, după cum urmează: a) suma de 1048.772,16 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor menționate pe ultimii 3 ani, începând cu noiembrie 2007 până în noiembrie 2010, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă; b) contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor, constând în echivalentul unei chirii de 14 RON/mp fără TVA pentru teren și hala de producție și de 20 RON/mp fără TVA pentru spațiile reprezentând birouri, până la predarea efectivă a spațiilor ocupate abuziv. Printr-un alt petit, a solicitat obligarea pârâtei la demolarea zidului despărțitor construit nelegal pe proprietatea sa.

Prin cerere reconvențională, pârâta S.C. A. S.A. a solicitat rectificarea unor înscrisuri CF cu privire la suprafețele de teren revendicate și instituirea unor servituți de trecere pentru anumite parcele.

S.C. Combinatul de Utilaj Greu S.A. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei S.C.A. S.A., solicitând respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale.

Prin sentința civilă nr. 360 din 23.06.2016 a Tribunalului Cluj a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., au fost respinse, ca neîntemeiate, acțiunea principală, cererea reconvențională și cererea de intervenție accesorie. Hotărârea a fost apelată de părțile cauzei.

Prin decizia nr. 168 din 22 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința tribunalului, în ceea ce privește revendicarea imobilelor. A respins cererile accesorii de demolare a zidului despărțitor, rectificare CF cu privire la casa scărilor aferente construcției P+2E. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a respins apelurile pârâtei și ale intervenientei accesorii.

Prin hotărârea din 5 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj a dispus completarea deciziei civile nr. 168/2017 a Curții de Apel Cluj și a admis capătul din cererea principală referitor la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor revendicate până la predarea efectivă, și anume 2 euro/mp lunar pentru terenul de 916 mp până la predarea lui efectivă către reclamantă; despăgubiri în sumă de 2 euro/mp/lună contravaloare lipsă de folosință a imobilului revendicat, teren în suprafață de 916 mp constând în hală și 523 mp constând în birouri și spații cu altă destinație, până la predarea efectivă a imobilului către reclamantă.

Prin decizia de casare nr. 1543 din 11.10.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 168 A din 22 februarie 2017 și a hotărârii de completare a dispozitivului din Camera de consiliu de la 5 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2010, a casat hotărârile recurate și a trimis cauza Curții de Apel Cluj, spre rejudecare. A respins excepția lipsei de interes și excepția nulității recursului invocate de intimata- reclamantă S.C. B. S.A.

Cu privire la petitul privind revendicarea, instanța de recurs a îndrumat ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze și să stabilească valența contractului autentic de vânzare cumpărare nr. x din 28.02.2017 intervenit între părți, după pronunțarea soluției de către instanța de apel, măsura în care bunurile în litigiu fac obiectul acestui contract și dacă el reprezintă o recunoaștere a dreptului pretins de reclamantă.

După primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 59 din 11 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul reclamantei, a admis în parte acțiunea principală și a obligat pârâta S.C. A. S.A la plata sumei de 283.310 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului teren în suprafață de 916 mp și hală de producție, înscrise în CF x nr. cad. x, pentru perioada 22 noiembrie 2007-22 noiembrie 2010, cu dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data de 22 noiembrie 2010 și până la achitarea integrală.

A respins capetele de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, obligarea la demolarea zidului despărțitor, rectificarea de carte funciară și plata despăgubirilor până la predarea imobilelor revendicate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins apelul pârâtei și al intervenientului accesoriu. A respins, ca nefondate, apelurile pârâtei și intervenientei accesorii.

A compensat parțial onorariile de avocat și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10916,5 RON cheltuieli de judecată parțiale, la fond și apel.

În rejudecare, curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 480 din C. civ., reținând că reclamanta în calitate de proprietar are dreptul de a se bucura de posesia și folosința bunului, iar, dacă a fost lipsită de aceste prerogative, are dreptul la fructe civile, în conformitate cu art. 483 din C. civ.

Cererea reclamantei, de a fi obligată pârâta la plata dobânzii legale calculată până la predarea imobilelor revendicate în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, a fost respinsă.

Prin hotărârea din 27 iunie 2018, Curtea de Apel Cluj, admițând cererea reclamantei, a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 59/2018 cu privire la denumirea corectă a pârâtei. A fost respinsă cererea referitoare la petitul privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a celor trei imobile revendicate, până la predarea efectivă, considerându-se că acest aspect poate face obiect al controlului de legalitate în calea de atac.

Prin decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, admițând numai recursul reclamantei, a modificat în parte decizia atacată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 135.568 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului teren în suprafață de 916 mp și hală de producție pe perioada decembrie 2010- februarie 2017, intervalul dintre data promovării acțiunii și cea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin care pârâta a dobândit proprietatea asupra bunului imobil. A menținut celelelalte dispoziții ale deciziei.

Instanța de recurs a reținut în considerente că reclamantei i se cuvin fructele civile în temeiul art. 480, 483 din C. civ., reținând că situația de fapt nu s-a modificat, pe acest aspect, până la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare între părți.

Înalta Curte va analiza motivele de recurs și apărările părților prin raportare la statuările intrate în autoritate de lucru judecat în litigiul derulat anterior între părți, în principal cu privire la dobânda datorată pentru perioada 2010-2019, având în vedere obiectul acțiunii în pretenții fomrulată în litigiul pendinte.

i) Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că deși pârâta a criticat în cererea de recurs motivarea contradictorie a hotărârii și insuficienta motivare, argumentele invocate privesc greșita aplicare a autorității de lucru judecat și a dispozițiilor legale aplicabile dobânzii penalizatoare, aspecte ce vor fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

ii) Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., raportat la considerentele deciziei atacate, este fondată critica referitoare la efectele autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 2/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Esențial pentru soluționarea prezentului litigiu este stabilirea limitelor în care operează autoritatea de lucru judecat prin raportare la tranșarea disputelor judiciare prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile purtate între părți anterior prezentei cauze.

Astfel, așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a pronunțat Decizia nr. 59 din 11 aprilie 2018, prin care a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 360 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamantă împotriva pârâtei și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 283.310 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, teren în suprafață de 916 mp și hală de producție, înscrise în CF, pentru perioada 22.11.2007 - 22.11.2010, cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 22.11.2010 și până la achitarea integrală.

Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect: revendicare imobiliară; obligare la demolarea zidului despărțitor, rectificare de carte funciară și plata despăgubirilor până la predarea imobilelor revendicate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins apelul pârâtei și al intervenientului accesoriu.

Rezultă din considerentele deciziei nr. 59/2018 a Curții de Apel Cluj că cererea de acordare despăgubirilor cu dobânda legală calculate până la predarea imobilelor revendicate, ulterior anului 2010, a fost respinsă, având în vedere dispozițiile Ordonanței nr. 13/2011, sub imperiul căreia s-au născut relațiile dintre părți.

Prin decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul reclamantei, a fost modificată în parte decizia nr. 59 din 11 aprilie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, fiind obligată pârâta S.C. A. S.A. la plata sumei de 135.568 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului teren în suprafață de 916 mp și hală de producție pe perioada decembrie 2010 - februarie 2017. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate. A fost respins, ca nefondat, recursul pârâtei.

Așadar, prin decizia instanței de recurs a fost obligată pârâta la plata sumei de 135.568 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului teren în suprafață de 916 mp și hală de producție pentru perioada 2010-2017, fără însă a se pronunța și cu privire la obligația de plată a dobânzii pentru aceeași perioadă.

Într-adevăr, în considerentele deciziei nr. 2/2019 s-a reținut, în primul rând, că aplicarea unei dobânzi legale asupra sumei recunoscute cu titlu de despăgubiri pentru perioada ulterioară învestirii instanței, de la data de 22.11.2010 până la achitarea integrală a debitului, nu acoperă prejudiciul creat prin lipsirea proprietarului de unul dintre atributele dreptului său (folosința). În al doilea rând, instanța a reținut că dobânda are doar aptitudinea de a acoperi prejudiciul cauzat prin întârziere în executarea obligației pecuniare puse în sarcina pârâtei.

Înalta Curte, analizând motivarea instanței din litigiul derulat anterior între părți, reține că argumentul referitor la dobânzi nu are caracter decisiv pentru soluționarea cauzei, constituind o prezentare a problemei de drept prin intermediul căreia instanța a urmărit să fundamenteze natura juridică a obligației principale de acordare a despăgubirilor pentru încălcarea dreptului de proprietate prin lipsa de folosință, în temeiul dispozițiilor art. 480, art. 483 C. civ., în perioada 2010-2017. De altfel, prin dispozitiv pârâta a fost obligată numai la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, nu și la dobânzi, realizându-se o delimitare față de instanța de apel.

În consecință, efectele autorității de lucru judecat al deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2019 privesc următoarele aspecte: a) obligarea pârâtei la plata sumei de 283.310 RON, reprezentând contravaloarea lispsei de folosință pentru perioada 2007-2010, cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 22.11.2010 și până la achitarea integrală (prin menținerea dispoziției din hotărârea instanței de apel cu privire la aspectul menționat); b) obligarea pârâtei la plata sumei de 135.568 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lispsei de folosință pentru perioada 2010-2017 (având în vedere că din decizia nr. 59/2018 a Curții de Apel Cluj rezultă că cererea de acordare despăgubirilor cu dobânda legală calculate până la predarea imobilelor revendicate, ulterior anului 2010, a fost respinsă).

Așa fiind, Înalta Curte, în dezacord cu instanța de apel, reține că aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu presupune extinderea efectelor autorității de lucru judecat asupra obligației de plată a dobânzii pentru suma de 135.568 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2010-2017.

Trebuie subliniat că prezentul litigiu are ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 387.597,86 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicată sumei de 645.683,27 RON, acordată cu titlu de lipsă de folosință a unor imobile aparținând reclamantei, pentru perioada 01.11.2010 - 29.01.2019, la plata sumei de 106.630 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) ocazionate de judecarea dosarului nr. x/2010 (nr. 7445/1285/2010* în rejudecare), precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate asupra sumei de 106.630 RON.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată în cauza dedusă judecății, respectiv suma de 1.000 RON/lună onorariu avocat, de la data formulării cererii până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Dacă s-ar accepta ideea că efectele autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2019 se întind și asupra obligației de plată a dobânzii de către pârâtă pentru suma de 135.568 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lispsei de folosință pentru perioada 2010-2017, atunci ar însemna că reclamanta are titlu care poate fi pus în executare.

Or, chiar obiectul prezentului litigiu demonstrează că reclamanta însăși apreciază că nu are titlu pentru dobânda penalizatoare aplicată sumei de 645.683,27 RON cu privire la perioada 2010-2019, urmărind să-l constituie prin hotărâre judecătorească.

iii) Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica referitoare la greșita calificare a dobânzii ca fiind cea aplicabilă între profesioniști în temeiul dispozițiilor din O.G. nr. 13/2011 este fondată.

Analiza acestui motiv de recurs trebuie realizată din perspectiva aplicării principiului accesorium sequitur principale, obligația accesorie depinde de soarta obligației principale, care este de natură civilă, nu comercială.

Înalta Curte reține că obligația principală decurge dintr-un raport juridic civil și nu dintr-un raport juridic între profesioniști, astfel cum a fost interpretată această noțiune prin Decizia nr. 18/2016 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, și cum, de altfel, s-a reținut prin decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curți prin care a fost stins litigiul inițial dintre părți.

În acest context, trebuie luat în considerare efectul juridic pe care îl produce sentința nr. 1405 din 4 septembrie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, prin care a fost declinat competența de soluționare a prezentului litigiu în favoarea secției civile, pe considerentul că nu se impune o competență specializată întrucât pretențiile reclamantei nu își au izvorul într-o acțiune economică, ci într-una civilă decurgând din valorificarea unor atribute ale dreptului de proprietate al pârâtei. De altfel, acest aspect privind natura juridică a litigiului, nici ulterior declinării de competență nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părților.

Este nefondată critica referitoare la temeiul juridic care a fundamentat soluția de obligare a sa la plata despăgubirilor, constând în contravaloarea fructelor civile ca echivalent al lipsei de folosință al bunului imobil revendicat, având în vedere că în cauza pendinte, obiectul acțiunii este obligarea pârâtei la plata dobânzii pentru suma acordată prin deciziei nr. 2/2019 a ÎCCJ, chestiune distinctă de acțiunea promovată în litigiul anterior care a avut ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilelor în litigiu pentru perioadele: 2007 -2010 și 2010-2017. În acest context, temeiul de drept al acordării dobânzii legale este O.G. nr. 13/2011, pentru obligațiile de plată scadente, în situația neexecutării acestora, prejudiciul fiind prezumat.

Curtea de apel a reținut corect că, față de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă prin decizia nr. 2/16.01.2019, instanța în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, nu a fost învestită cu o acțiune civilă în răspundere delictuală, astfel încât nu a avut a analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru perioada 22 noiembrie 2010 (data cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010) și 28 februarie 2017 (data transferului dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă). Temeiul de drept al acordării echivalentului bănesc al prejudiciului suferit de reclamantă a fost art. 483 din C. civ., text legal valorificat de instanță consecință constatării, în cadrul acțiunii în revendicare, că proprietarul a fost lipsit de dreptul de folosință, ca atribut al dreptului său de proprietate ce a fost recunoscut pe cale judecătorească.

Este fondată și critica că în motivarea instanței de apel s-a realizat o echivalență juridică între cele două tipuri de fructe civile care au fost solicitate în dosarul nr. x/2010 și în prezentul dosar.

Astfel, așa cum s-a arătat în precedent, în dosarul nr. x/2010 obiectul principal al acțiunii a fost solicitarea de a obliga pârâta la plata contravalorii pentru lipsa de folosință a imobilelor, fructele civile pe care reclamanta nu a putut să le perceapă, iar acestea au fost acordate zi cu zi. În cauza pendinte, obiectul acțiunii constă în solicitarea de obligare la plata dobânzilor pentru o sumă stabilită în dispozitivul hotărârii judecătorești definitive, decizia nr. 2 din 16 ianurie 2019 ce constituie titlul ce consacră dreptul de creanță al reclamantei. Cele două tipuri de acțiuni au obiecte diferite, fiecare având alte temeiuri de fapt și de drept și, în consecință cu un regim juridic diferit, ceea ce înseamnă că, în cauza de față, temeiul de drept este conținut în dispozițiile art. 1 alin .(3) din O.G. nr. 13/2011, stabilirea dobânzii prin raportare la suma stabilită prin decizia Înaltei Curți.

Dobânda legală penalizatoare are natura juridică a daunelor-interese moratorii și sunt datorate, în principiu, din ziua scadenței obligației de plată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1535 C. civ. care prevăd că "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cunatumul prevăzut de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege(...)"

Or, esențial în cauză este stabilirea momentului scadenței obligației stabilite în sarcina pârâtei, prin raportare la decizia nr. 2/2019 și momentul achitării sumei ce face obiectul obligației principale, respectiv contravaloarea lispei de folosință a imobilelor pentru perioada 2010-2017.

Critica vizând încălcarea principiului neînrăutățirii situației pârâtei în propria cale de atac se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7, în sensul că vizează greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunțate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Față aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8, recursul pârâtei este fondat și urmează să fie admis, urmând ca decizia să fie casată și trimisă spre rejudecare.

Recursul reclamantei E. S.A.

Cu privire la critica vizând cheltuielile de judecată efectuate în primul litigiu dintre părți, în dosarul nr. x/2020, se reține că prin decizia civilă nr. 59 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a compensat parțial onorariile de avocat și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10916,5 RON cheltuieli de judecată parțiale, la fond și apel, aspect nerecurat de reclamantă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în prezentul litigiu, reproșul reclamantei privește atât faptul că nu au fost corect valorificate probele administrate pe acest aspect, dar și o lipsă a ins