Decizia nr. 7/2018 — ÎCCJ — Prejudiciu cauzat bugetului statului prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov-Secția I civilă în 20.02.2023, Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D. și E., ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să instituie în sarcina pârâtului A. obligația de a-i achita suma de 669.891 de lei, compusă din impozit pe profit, impozit pe dividente și TVA, să îl oblige pe pârâtul B. să îi achite suma de 360.552,62 de lei, alcătuită din impozit pe profit și TVA, să instituie în sarcina pârâtului C. obligația de a-i plăti suma de 138.198 de lei, ce reprezintă impozit pe profit și TVA, să îl oblige pe pârâtul D. să îi achite suma de 53.825 de lei, alcătuită din impozit pe profit, TVA și impozit pe dividende, să instituie în sarcina pârâtului E. obligația de a-i plăti suma de 547.149 de lei, alcătuită din impozit pe profit și TVA, iar, în sarcina tuturor pârâților să instituie obligația de a achita accesoriile aferente sumelor de bani datorate, calculate de la data întocmirii raportului de expertiză tehnico-științifică și până la data achitării integrale a debitului. În drept, au fost invocate prevederile art. 484 și urm. și art. 27-28 C.proc.pen., precum și prevederile art. 1.349 și urm. C.proc.civ.. Pârâtul D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea demersului judiciar al părții reclamante, lipsa calității sale procesuale pasive și prescripția dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Pârâtul E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat a fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității sale procesuale pasive și prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Pârâtul B. a formulat cerere de chemare în garanție a SC F. SRL, prin care a solicitat ca, în situația în care instanța va admite cererea de chemare în judecată, să instituie în sarcina acestei societăți obligația de a-i restitui sumele de bani din litigiu. La termenul de judecată din data de 18.09.2023, instanța a constatat nulitatea cererii de chemare în garanție.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 260/S din 03.10.2023, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul B. și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 648/AP din 22.04.2024, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând trimitere la prevederile art. 397 C.proc.civ., potrivit cărora instanța este obligată să se pronunțe asupra cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, reclamantul a invocat că în mod greșit a menținut instanța de apel considerentele primei instanțe, argumentând soluția dată pe interpretarea art. 27 alin. 2 C.proc.pen. și a art. 91 alin. 3 C.proc.fisc., potrivit cărora există în sarcina recurentului abilitatea de a emite decizii de impunere fără a fi necesară intervenția instanței de judecată, prevederi legale pe care le consideră ca nefiind incidente în cauză și arătând, totodată, că interpretarea dată art. 27 alin. 2 C.proc.pen. este greșită. Precizează că prima instanță, prin soluția pronunțată, a depășit limitele învestirii și, încălcând prevederile art. 22 alin. 6 C.proc.civ., nu s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, în cazul de față lipsind antamarea fondului, considerente păstrate și prin decizia dată în apel. Instanța de prim control judiciar, neantamând fondul cauzei și păstrând sentința tribunalului, nu observă că, prin ordonanța de clasare din 10.01.2023, dată în dosarul penal nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov s-a dispus clasarea cauzei față de mai mult persoane, printre care și cei cinci pârâți, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, fiind dispusă menținerea măsurilor asiguratorii instituite în cauză, acestea încetând de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Astfel, instanța de apel reține eronat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, arătând în mod greșit că trebuie urmată o procedură specială pentru a putea valorifica creanțele pretinse împotriva pârâților, la baza sesizării penale și aprecierii asupra prejudiciului cauzat stând procesele-verbale de control. Sumele cu titlu de prejudiciu cu care recurentul s-a constituit parte civila în procesul penal, și care formează obiectul prezentei acțiuni sunt cuprinse în mijlocul de proba administrat în cauza penala, Raportul de constatare tehnico științific, nedesfiintat și necontestat de către pârâți. Instanța de apel expune succint actele dosarului penal, păstrând considerentele sentinței tribunalului, reiterând în linii mari cele arătate de procuror cu privire la cercetarea penală desfășurată. Se susține că se păstrează în mod greșit aceleași aprecieri date de prima instanță, respectiv că, în virtutea art. 27 alin. 2 C.proc.pen., există numai o posibilitate de a te adresa instanței civile, dacă acțiunea civilă în cadrul procesului penal este lăsată nesoluționată, anulând prin acest raționament însuși temeiul de drept aplicat de procuror pentru menținerea în continuare a sechestrului asigurător, măsura aplicată de procuror pentru ca partea civilă să formuleze acțiune civilă în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței de clasare din 16.09.2021. Aceste argumente nu pot fi reținute ca fiind legale, ele echivalând cu o încălcare a dreptului de acces liber la justiție. A arătat, totodată, că acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar aduce în fața instanței aspecte care se impun a fi analizate prin prisma regulilor răspunderii civile delictuale. Ulterior evidențierii măsurile dispuse prin ordonanța de clasare din 10.01.2023, dată în dosarul penal nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov (cu privire la care a arătat că nu a formulat plângere la prim procuror dat fiind motivul de clasare, constând în intervenirea prescripției răspunderii penale), recurentul arată că, în 20.12.2022, s-a constituit parte civilă, după cum urmează: față de SC X. SRL cu suma totală de 53.825 lei (compusă din 39.406 lei debite principale și 14.419 lei accesorii), față de SC Y. SRL cu suma totală de 138.198 lei (compusă din 80.000 lei debite principale și 58.198 lei accesorii), față de SC Z SRL cu suma totală de 669.891,5 lei (compusă din 342.779,5 lei debite principale și 327.112 lei accesorii), față de SC F. SRL cu suma totală de 360.552,62 lei (compusă din 164.451,6 lei debite principale și 196.101,02 lei accesorii), respectiv față de SC W. SRL cu suma totală de 547.149 lei (compusă din 392.097 lei debite principale și 155.052 lei accesorii), la care se adaugă accesoriile reprezentate de dobânzi și penalități calculate până la data recuperării prejudiciului. Potrivit art. 27 alin. 2 C.proc.pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. De asemenea, conform art. 28 alin.1 teza a II-a C.proc.pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Față de textul normativ menționat anterior, este evident interesul recurentului în ceea ce privește promovarea acțiunii de față, în vederea recuperării prejudiciului cauzat de cei cinci pârâți. În concluzie, instanța era ținută a analiza aspectele cu care a fost învestită, privitoare la răspunderea civilă delictuală, în raport cu temeiurile de drept ale acțiunii. Or, instanța de apel reține în mod eronat întocmai considerentele primei instanțe.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimatul-pârât că în mod judicios a menținut curtea de apel soluția primei instanțe, dat fiind că prin solicitarea obligării pârâților în temeiul răspunderii civile delictuale la plata obligațiilor fiscale se derogă, în mod nepermis, de la procedura specială reglementată de Codul de procedură fiscală. Referindu-se la prevederile art. 85, art. 91 alin. 3, art. 214 alin. 4 C.proc.civ. și la prevederile art. 27 alin. 2 C.proc.pen., arată că lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în procesul penal nu anulează regulile speciale de emitere a deciziei de atragere a răspunderii in procedura fiscală. Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun, cea fiscală fiind specială, astfel că doar când nu este cazul răspunderii fiscale se aplică regulile referitoare la răspunderea delictuală. Menționează că instanțele de fond au apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale, deoarece obligațiile reclamantei provin dintr-un raport juridic de drept fiscal, iar executarea acestora este posibila doar în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul de procedură fiscală. Mai mult, prin Decizia nr. 876/2021, Curtea Constituțională a statuat în același sens, soluționând excepția de neconstituționalitate a sintagmei ,,pretențiile părții civile”, cuprinse în art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021, statuând la paragraful 50 că particular acestui tip de cauze este faptul că soluționarea laturii civile se va realiza ținându-se seama de dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar nu de dispozițiile Codului civil. În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17/05.10.2015, prin care s-a reținut că, în cazul condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, instanța îl va obliga pe acesta la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală și la plata accesoriilor acesteia în condițiile Codului de procedură fiscală. Pe fond, a invocat prescripția dreptului material la acțiune, arătând, totodată, că în speță nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A menționat ca fiind corectă soluția instanțelor de fond, reclamantul având posibilitatea de a emite, în condițiile trasate în materie fiscală, titlu executoriu pentru creanțele fiscale, constând în decizie de impunere, fără a fi necesară intervenția instanței de judecată. Altfel spus, angajarea răspunderii civile delictuale poate avea loc numai în situația în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile, iar simpla lăsare nesoluționată a acțiunii civile în procesul penal, nu este suficientă pentru anularea regulilor speciale de emitere a deciziei de atragere a răspunderii în procedura fiscală, sens în care a făcut referire și la Decizia Curții Constituționale nr. 876/2021. Pe fond, a menționat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale. Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, a menționat că, prin motivele de recurs, reclamantul tinde la o recalificare și reanalizare a situației de fapt, iar nu la o analiză de legalitate a soluției recurate. Deși invocă în mod formal temeiul de drept al demersului său juridic ca fiind art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul indică texte procedurale ca fiind încălcate, respectiv art. 27 alin. 2 C.proc.pen., art. 91 alin. 3 C.proc.fisc.. De altfel, nerespectarea dispozițiilor art. 91 alin. 3 C.proc.fisc., privind prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale, nici nu prezintă relevanță în economia prezentei cauze, întrucât instanța de apel a menținut soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în considerarea principiului specialia generalibus derogant , iar nu în raport cu normele privind prescripția. Mai arată că instanța de apel în mod corect a menținut soluția tribunalului, sens în care face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 876/2021 și la Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Precizează că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 91 alin. 3 C.proc.fisc., potrivit cărora organul fiscal are dreptul de a stabili obligații fiscale și în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, caz în care termenul de prescripție este de 10 ani, aspect din care derivă și inadmisibilitatea acțiunii. În speță, organul fiscal nu a uzat de aceste prevederi, astfel că solicită acum, printr-o acțiune civilă, să se stabilească obligații de natură fiscală în încercarea de a „repara” culpa organului fiscal rezultată din starea de pasivitate în îndeplinirea atribuțiilor sale. Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că în mod corect s-a reținut, de către instanțele fondului, că, existând dispoziții de drept speciale în materie fiscală, orice acțiune pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat dintr-o creanță fiscală, poate fi reparat doar în conformitate cu dispozițiile speciale în materie. Astfel, o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile de drept comun ale art. 1.349-1.357 C.civ., ținând cont că aceste dispoziții constituie norme de drept general în materia răspunderii civile delictuale, într-un domeniu în care există o reglementare specială, cum este cel fiscal, apare ca fiind inadmisibilă. De asemenea, dispozițiile art.27 alin.2 C.proc.pen. nu reprezintă o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, ținând cont de formularea din care rezultă caracterul supletiv al acesteia, „pot introduce acțiune la instanța civilă”. Mai mult, acest text de lege este în deplină concordanță cu caracterul de drept comun al răspunderii civile delictuale, acțiune care ar putea să fie dedusă judecății instanței civile în măsura în care nu există dispoziții legale speciale care să reglementeze o altă modalitate de recuperare a prejudiciului pretins produs printr-o faptă ilicită. Acest aspect rezultă și din dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000, care confirmă, ținând cont că dispozițiile art. 27 C.proc.pen. trebuie corelate cu actele normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune. Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun, atât în raport cu răspunderea contractuală, cât și în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravențională sau penală -, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale de sancționare a ilicitului juridic, sens în care a făcut trimitere și al dezlegările date prin Decizia Curții Constituționale nr. 876/2021 și Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. În legătură cu fondul raportului juridic, a menționat că acțiunea este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dat fiind că recurentul a arătat că s-a constituit parte civilă față de Y. SRL cu suma totală de 138.198 lei, iar intimatul, în calitate de administrator al contribuabilului persoană juridică Y. SRL, nu are calitatea de debitor către bugetul de stat. A indicat, totodată, că dreptul organului fiscal de a mai stabili obligații fiscale este prescris, deoarece au trecut mai mult de 10 ani de la data săvârșirii faptelor, motiv pentru care solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Intimatul-pârât C. a formulat răspuns la întâmpinările intimaților-pârâți E. și D., prin care a arătat că achiesează la susținerile formulate, în sensul respingerii recursului, ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât E., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate, a depus răspuns la întâmpinările intimaților-pârâți D., B. și C., prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B., precum și înlăturarea susținerilor intimaților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, partea reclamantă a formulat critici ce se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin.(1) pct. 5 și pct.8 C.proc.civ., susținând că decizia atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale care reglementează posibilitatea promovării acțiunii civile lăsată nesoluționată de către instanța penală, în răspundere delictuală, în fața instanței civile, astfel că nu se poate reține incidența excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare. Examinând chestiunea litigioasă în baza căreia instanțele de fond au statuat cu privire la incidența excepției inadmisibilității acțiunii civile deduse judecății, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele expuse în continuare. Potrivit art.19 alin.(1) C.proc.pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. În conformitate cu art.27 alin. (2) din același cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Totodată, potrivit art. 1.357 alin.(1) C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, prin alin.(2) norma statuând că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. În interpretarea și aplicarea normelor de drept menționate, instanța supremă a stabilit, atât în cadrul mecanismelor de unificare, cât și prin decizii de speță, cu privire la lipsa de consecințe dată de natura fiscală a creanțelor ce reprezintă prejudiciul a cărui reparație se solicită prin acțiunea civilă, prejudiciu produs prin săvârșirea unei fapte ilicite cercetate în procesul penal din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, asupra jurisdicției penale, când aceasta soluționează acțiunea civilă atașată acțiunii penale, sau, după caz, asupra jurisdicției civile, când aceasta soluționează acțiunea civilă lăsată nesoluționată de către instanța penală. Printr-o primă decizie dată în cadrul mecanismelor de unificare, decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr.241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală. În considerarea dezlegării menționate s-a ivit jurisprudența neunitară cât privește competența de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți, în cazul în care s-a dispus achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Soluția de achitare, dispusă de instanțele penale ca urmare a declarării neconstituționalității normei penale incriminatoare prin decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale, a avut drept consecință nesoluționarea acțiunilor civile formulate în procesele penale de Agenția Națională de Administrare Fiscală, astfel că aceste acțiuni au fost deduse judecății instanțelor civile. În privința acestor acțiuni civile, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 25, 27, 28 și 397 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b C.proc.pen. și, respectiv, pe dispozițiile art. 1349, art. 1357 – 1371 și urm. C.civ., instanțele au apreciat diferit cu privire la competența de soluționare a litigiilor, unele instanțe opinând cu privire la competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal, iar altele cu privire la competența instanțelor civile de drept comun, chiar dacă judecarea cererii presupune verificarea caracterului ilicit al faptei în raport cu dispozițiile legislației fiscale. Prin decizia nr. 7/2018 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea art. 94 pct. 1 lit. k, art. 95 pct. 1 și 96 pct. 1 C.proc.civ., precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, competența instanței civile de a soluționa acest tip de acțiuni în despăgubire. În paragraful 67, instanța supremă a reținut că este util a se sublinia că dispozițiile legale evocate în cuprinsul deciziei nu disting în funcție de temeiul juridic al pretențiilor, ceea ce înseamnă că și o acțiune în valorificarea unei creanțe fiscale este dată în competența instanței de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competență în favoarea instanței specializate de contencios administrativ și fiscal. În respectarea acestor dezlegări, instanța supremă a statuat prin numeroase decizii de speță că împrejurarea că instanța civilă, în soluționarea acestui tip de acțiuni, aplică dispozițiile legale din materia dreptului fiscal pentru a statua asupra caracterul ilicit al faptei, după caz, asupra întinderii prejudiciul a cărui reparare se solicită prin angajarea răspunderii civile delictuale a administratorului căruia i se impută săvârșirea de fapte ilicite ce au avut drept consecință nevirarea la bugetul de stat a sumelor reprezentând obligația fiscală principală și obligații fiscale accesorii, nu înlătură competența sa în favoarea instanțelor de contencios administrativ și fiscal și nici nu constituie temei pentru constatarea inadmisibilității acțiunii civile. În acest sens sunt deciziile nr. 2705/27.11.2024, nr. 703/13.03.2024, nr. 1894/19.09.2024 nr. 439/01.03.2022, nr. 420//09.03.2021, nr. 2625/09.12.2020, și nr. 2724/15.12.2020 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă. În litigiul pendinte, a fost dedusă judecății o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 27-28 C.proc.pen. și art. 1349 și urm. C.civ., formulată în numele Statului Român de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov pentru recuperarea sumelor de bani reprezentând impozit pe profit, impozit pe dividende, TVA și accesorii datorate bugetului public de către societățile administrate de către pârâți, dar care nu au fost virate potrivit legii fiscale, ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite de către pârâți. Rezultă că demersul judiciar s-a impus părții reclamante în considerarea faptului că acțiunea civilă atașată acțiunii penale ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov (clasat) a rămas nesoluționată, dosar în care pârâții au fost cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală în considerarea săvârșirii de fapte ilicite ce au avut drept consecință nevirarea la bugetul public de către societățile pe care le administrau a sumelor datorate cu titlu de obligații fiscale și prejudicierea statului astfel, prin neîncasarea sumelor cuvenite. Rezultă, totodată, că partea reclamantă s-a constituit parte civilă în dosarul penal menționat la data de 20.12.2022, solicitând obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate bugetului public după cum urmează: suma de 669.891,5 lei datorată de SC Z. SRL, suma de 360.552,62 lei datorată de SC F. SRL, suma de 138.198 lei datorată de SC Y. SRL, suma de 53.825 lei datorată de SC X. SRL și suma de 547.149 lei datorată de SC W. SRL și că prin ordonanța de clasare unitatea de parchet a menținut măsurile asigurătorii instituite pentru garantarea executării acestor sume de bani, condiționat de exercitarea acțiunii civile. În atare condiții, în raport de dezlegările statuate de către instanța supremă, acțiunea civilă dedusă judecății în procesul pendinte, formulată în numele statului de autoritatea fiscală prejudiciată pe temeiul art.1349 și urm. C.civ., se soluționează de către instanța civilă, căreia îi este atribuită competența de a judeca în materie delictuală prin normele Codului de procedură civilă. Împrejurarea că determinarea întinderii prejudiciul cauzat statului, în cazul reținerii răspunderii delictuale, se realizează cu luarea în considerarea a normelor de drept fiscal prin care se stabilesc sumele reprezentând obligații fiscale, astfel cum s-a arătat în precedent, nu înlătură jurisdicția civilă și nu sprijină teza potrivit căreia partea reclamantă ar avea de urmat o altă procedură judiciară în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, cât timp nu există dispoziții legale care să confere expres persoanei prejudiciate prin fapte ilicite săvârșite în legătură cu obligația de a vira sumele cuvenite statului dreptul de a sesiza această instanță specializată și cât timp competența instanțelor specializate este precis stabilită prin norme de procedură speciale. Cu atât mai puțin nu se poate constata ca fiind inadmisibil un astfel de demers de către instanța civilă învestită explicit cu soluționarea acțiunii civile în răspundere delictuală care, alăturată inițial acțiunii penale, a rămas nesoluționată în procesul penal. În acest sens sunt dispozițiile art. 397 alin. (5) C.proc.pen. care trimit la instanța civilă și nu la altă instanță care să aibă o anumită specializare în raport cu natura creanței. Acesta este și sensul dezlegării statuate prin decizia în interesul legii nr. 17/2015, ale cărei considerente sunt evocate de instanța de apel prin hotărârea recurată și la care se face trimitere în decizia nr. 867/2021 a Curții Constituționale. Prin decizia menționată, Curtea Constituțională a reținut că particular acestui tip de cauze penale având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală este faptul că soluționarea laturii civile se realizează ținându-se cont de dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar nu (doar) de dispozițiile Codului civil (paragraf 50), respectiv că persoana vătămată, care este întotdeauna statul (paragraf 48) hotărăște cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă acțiunii penale (paragraf 46). În considerarea celor ce preced, se poate concluziona că atât instanța penală, când soluționează acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, dar și instanța civilă, când soluționează acțiunea civilă rămasă nesoluționată în procesul penal, prin care statul solicită repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat printr-o faptă ilicită ce a avut drept consecință nevirarea sumelor reprezentând obligația fiscală principală și/sau obligațiile fiscale accesorii datorate bugetului public au a aplica reglementările fiscale speciale în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant. Așa fiind, prin hotărârea recurată se reține greșit, prin neaprofundarea considerentelor deciziilor pronunțate de instanța supremă în cadrul mecanismelor de unificare și ale deciziei Curții Constituționale nr.876/2021, inadmisibilitatea acțiunii civile în răspundere delictuală întemeiate pe dispozițiile art. 1357 și urm. C.civ., argumentat prin aceea că având ca obiect valorificarea unor creanțe fiscale principale și accesorii se aplică prevederile Codului fiscal și Codului de procedură fiscală. În considerarea caracterului special al normelor care reglementează obligațiile fiscale reprezentând impozit pe profit, impozit pe dividende și TVA, instanța de apel are a statua, în rejudecare, în cazul reținerii răspunderii delictuale, asupra întinderii prejudiciului ținând cont de normele fiscale apreciate a fi incidente raportului de despăgubire pendinte, cu privire la care constată, argumentat, că derogă de la normele de drept din materia răspunderii delictuale prevăzute de Codul civil, răspundere care este și rămâne temeiul juridic al acțiunii. Pentru considerentele arătate, care fac lipsit de interes analizarea altor critici de nelegalitate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și constatând reținerea greșită a excepției inadmisibilității, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.