Decizia nr. 204/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2791/2019 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13 iunie 2019, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la achitarea sumei totale de 313.405,20 RON reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat prin activitatea infracțională desfășurată, constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., a înregistrat în actele contabile ale societății un număr de 24 de facturi și 20 de chitanțe pe care le-a completat în fals ca fiind emise de diverși furnizori, deci facturi care nu au la bază operațiuni reale emise în numele unor societăți comerciale și nu a înregistrat în actele contabile toate veniturile realizate, sustrăgându-se de la plata obligațiilor fiscale către bugetul de stat, săvârșind astfel infracțiunea de evaziune fiscală, fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârșirii faptei și până la achitarea efectivă a debitului datorat, potrivit art. 171 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Prin sentința nr. 2791 din 5 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat cauza în favoarea Tribunalului Prahova.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 1020 din 2 iulie 2020, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis cererea având ca obiect acțiune în răspundere delictuală și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 313.405,20 RON reprezentând prejudiciu adus statului, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii, potrivit art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă prin decizia nr. 2041 din 3 decembrie 2020, prin care s-a respins cererea de efectuare a expertizei tehnice în specialitatea fiscalitate și s-a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei la instanța de fond spre o justă soluționare, în vederea administrării probei cu expertiza solicitată, soluție care este de natură a stabili legalitatea, constituind singurul remediu pentru respectarea dreptului la apărare și neprivarea sa de dublul grad de jurisdicție, pentru rejudecarea fondului cauzei, într-un alt ciclu procesual, pe baza probelor complete prin care să se stabilească adevărul și să se lămurească cauza sub toate aspectele cererii de chemare în judecată. A mai solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în recurs și apel. A arătat că decizia atacată nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde mențiunile prevăzute în art. 233 alin. (1) lit. j) din cod, referitoare la soluția dată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor în fapt și în drept. Astfel, prin cererea de apel a solicitat efectuarea unei expertize financiar-contabile având ca obiectiv stabilirea întinderii prejudiciului produs bugetului de stat, însă instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât a respins expertiza fără a se pronunța asupra motivului respingerii acestei probe. Art. 425 lit. b) C. proc. civ. prevede faptul că în considerente încheierea de ședință cuprinde, printre altele, motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părtilor, text de lege încălcat, din moment ce solicitarea sa de probe nu a fost examinată de către instanța de apel, fiind încălcate și principiile nemijlocirii, contradictorialității, oralitatii și dreptului la un proces echitabil. Recurentul a înțeles a se prevala în susținere și de art. 6 din CEDO, art. 6, art. 16, art. 15 și art. 14 C. proc. civ., invocând și hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, potrivit recurentului, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critica relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Totodată, a susținut că este de observat că, deși, aparent, se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanța, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, nu a analizat probele administrate, iar a nu analiza argumentele și probele administrate și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părtilor, echivalează cu necercetarea fondului. În opinia recurentului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prin faptul că nu s-a pronunțat asupra solicitării sale de a administra proba constând în expertiza judiciară financiar-contabilă și s-a referit la o decizie de speță. A solicitat instanței de recurs să ia act de faptul că motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate este o condiție de legalitate a hotărârii în sensul explicării dispozitivului care intră în puterea lucrului judecat, lipsa acestei motivări sau argumentarea insuficientă echivalând cu o nesoluționare în fond a cauzei. A criticat hotărârea atacată și sub aspectul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, în sensul că a socotit în mod eronat faptul că prejudiciul care se solicită a fi reparat este unul cert. După prezentarea in extenso a cerințelor necesare angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurentul a arătat ca sustinerile curtii cu privire la prejudiciu sunt eronate, deoarece, așa cum se poate observa din raportul de expertiză contabilă judiciară realizat în cursul urmăririi penale, nu rezultă vreun prejudiciu. A învederat că a solicitat, în cursul urmăririi penale, Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, în dosarul penal nr. x/2011, efectuarea unei expertize financiar contabile cu obiectivele menționate, prezentând și răspunsurile la aceste obiective formulate prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de către C.. A precizat faptul că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, și-au întemeiat hotărârea doar pe acordurile de recunoaștere a vinovăției încheiate cu fiecare parte, arătând că acestea atestă prin însăși natura lor că valoarea reală a prejudiciului cauzat bugetului statului o reprezintă suma solicitată prin cererea de chemare în judecată. Conform art. 479 C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl reprezintă recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, nicidecum recunoașterea prejudiciului. De asemenea, art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. stipulează faptul că "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o". Per a contrario, hotărârea definitivă a instanței penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Totodată, teza a doua a aceluiasi text de lege prevede că "instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". A fortiori, în niciun caz hotărârea definitivă de condamnare nu poate lega instanța civilă în privința existenței prejudiciului ori a vinovăției. A susținut astfel că în toate situațiile, prejudiciul trebuie dovedit de către cel care îl pretinde. Or, în speță, așa cum se poate observa și din raportul de expertiză efectuat în cadrul urmăririi penale, recurentul a fost condamnat pentru un prejudiciu care nu a fost niciodată dovedit. A mai sustinut că raportul de expertiză întocmit în cadrul urmăririi penale nu a fost întocmit de către un expert specializat, ci de un expert contabil care a arătat că nu poate să dea curs Ordinului Ministrului de Finanțe nr. 3389/2011. În situația dată, a solicitat, atât în cadrul judecății de fond, cât și în apel, să se constate că în cauză, expertiza contabilă nu lămurește latura civilă sub toate aspectele și să se dispună efectuarea unei expertize fiscale în conformitate cu ordinul mai sus mentionat. A arătat că, în faza cercetării judecătorești la instanța de fond, a solicitat instanței să aprobe efectuarea unei alte expertize în situația în care expertul contabil a spus clar ca nu poate estima prejudiciul deoarece nu sunt documentele contabile. Ulterior, a solicitat efectuarea unei expertize în apel, cerere asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat, însă fără a motiva respingerea ei. A considerat că, atât efectuarea în cauză a unui supliment de expertiză, cât și efectuarea unei noi expertize, erau oportune și utile cauzei atât în cadrul judecății în fond cât și în apel. A mai considerat că instantele de fond nici măcar nu au analizat apărările formulate, ci s-au mulțumit să-și însușească punctul de vedere din rechizitoriu cu privire la îndeplinirea cerinței esențiale a existenței unui prejudiciu cert care să determine atragerea răspunderii recurentului pentru fapta proprie. Referitor la acțiunea civilă lăsată nesoluționată de către instanța penală, în practica recentă a instanțelor (Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești), s-a constatat o aplicare greșită a normelor care reglementează administrarea probelor în procesul civil, având ca efect pronunțarea unor soluții nelegale, prin care s-a încălcat dreptul la apărare al pârâtului din proces. În principiu, acțiunea civilă exercitată la instanța civilă, chiar dacă anterior a fost promovată în procesul penal și a fost lăsată nesolutionată de către instanța penală, indiferent de temeiul de drept aplicat de instanța penală, este guvernată de normele de drept procesual civil, inclusiv cu privire la administrarea probatoriului. Așadar, pârâtul poate uza de toate drepturile procesuale recunoscute de C. proc. civ., inclusiv de a contesta probele reclamantului și de a propune probe și de a obține administrarea lor. Este evident că probele pot viza numai prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, întrucât celelalte elemente (fapta ilicită, vinovăția, autorul faptei), au fost definitiv tranșate prin hotărârea penală. Tribunalul Prahova, învestit cu soluționarea acțiunii civile de către partea civilă Agenția Națională de Administrare a respins ca neutilă proba cu efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate, solicitată de pârâtul din proces. Din motivarea încheierii prin care s-a respins proba, nu rezultă considerentele pentru care instanța a apreciat inutilitatea ei. Pe baza probelor administrate la instanța penală, Tribunalul Prahova a admis acțiunea civilă și l-a obligat la plata de despăgubiri, reprezentând prejudiciu material, conform evaluării făcute de organul fiscal. Curtea de Apel Ploiești, în cadrul cercetării judecătorești a apelului, a omis să se pronunțe asupra cererii de încuviințare a aceleiași probe și a reținut că expertiza efectuată în faza de urmărire penală confirmă constatările și concluziile raportului de constatare al organului fiscal, respingând apelul pârâtului. A apreciat ca ambele instanțe au soluționat acțiunea civilă cu încălcarea dispozițiilor procesual civile și ale dreptului UE, având ca efect pronunțarea unor hotărâri nelegale și afectarea dreptului la apărare al pârâtului din proces, după cum urmează: - acordul de recunoaștere a vinovăției se referă la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005, pentru care ulterior, instanța penală sesizată a dispus condamnarea inculpatului conform acordului; - anterior sesizării organului de urmărire penală, organul fiscal a efectuat un raport de constatare prin care a constatat indicii privind infracțiunea de evaziune fiscală, fapta prin care s-a cauzat un prejudiciu penal, fiind stabilită și valoarea acestuia; - în faza de urmărire penală s-a încuviințat inculpatului, efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate în vederea stabilirii, printre altele a existentți prejudiciului și a întinderii acestuia, proba nefinalizată de către expertul desemnat, întrucât acestuia nu i s-au pus la dispoziție înscrisurile necesare pentru a răspunde la obiectivele expertizei, ceea ce duce la o lipsă de valoare probatorie a acestei probe în procesul civil. Potrivit recurentului, cu privire la cererea de încuviințare a unei probe, instanța trebuie să se pronunțe motivat, indiferent dacă admite sau respinge proba; utilitatea probei presupune, în esență, aptitudinea ei de a dovedi teza probatorie indicată de reclamant sau de a combate pretențiile acestuia de către pârât. Or, teza probatorie era dovedirea existenței prejudiciului penal și a întinderii acestuia, cauzat de inculpat prin fapta de evaziune fiscală, fapta ce constă în sustragerea de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, prin acțiuni/omisiuni prin care nu se evidențiază operațiuni comerciale sau se evidențiază operațiuni fictive în scopul diminuării obligațiilor fiscale, operațiuni care nu se înregistrează sau se înregistrează în eviden’a contabilă a contribuabilului. Din moment ce Agenția Națională de Administrare Fiscală este parte în proces, pretențiile sale civile nu pot fi dovedite printr-o probă administrată chiar de aceasta, probă care este contestată de partea adversă, împotriva căruia sunt formulate pretențiile, fiind în mod evident că instanța trebuie, chiar din oficiu, să administreze probe obiective prin care sa se dovedească pretențiile reclamantului. Așa fiind, prin proba solicitată de pârât - expertiza financiar contabilă - se putea stabili temeinicia acțiunii reclamantului, fiind inechitabil să se admită drept probă numai raportul de constatare al acestei părți din proces. Prin urmare, în opinia recurentului, proba solicitată de pârât era printre altele utilă și pentru respectarea dreptului la proces echitabil; în componenta privind respectarea principiului egalității armelor trebuia admisă de către Tribunalul Prahova. Aceeași instanță a încălcat și normele procedurale care o obligau să motiveze în mod judicios, admiterea sau respingerea unei probe solicitate în proces. Potrivit recurentului, Curtea de Apel Ploiești trebuia să se pronunțe asupra motivului de apel invocat de pârât - respingerea greșită a probei cu expertiza solicitate la Tribunalul Prahova - și să încuviințeze această probă. Omisiunea instanței de apel are ca rezultat încălcarea dreptului la apărare al pârâtului și deci, a dreptului la un proces echitabil. Mai mult, soluția instanței de apel se bazează pe o eroare de fapt gravă, deoarece se deduce inutilitatea probei cu expertiza financiar contabilă, întrucât expertiza efectuată la urmărirea penală la solicitarea pârâtului, are aceleași constatări și concluzii ca și raportul organului fiscal, reclamant în cauză. Aceasta constatare este evident greșită, întrucât din cuprinsul raportului de expertiză depus la dosarul de urmărire penală rezultă în mod indubitabil că expertul nu a răspuns la obiectivele fixate, ceea ce înseamnă ca raportul nu are constatări și concluzii din care să rezulte existenta prejudiciului și întinderea lui.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a formulat întâmpinare în cauză. La 28 mai 2021, intimatul - reclamant a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prin motivele subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a criticat aplicarea eronată a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală prin stabilirea existenței prejudiciului, distinct de acestea pârâtul invocând și aspecte de procedură privind legalitatea administrării probatoriului. Se constată că acțiunea în pretenții ce face obiectul dosarului formulată de Statul român se întemeiază pe dispozițiile art. 1357-1359 C. civ., urmărindu-se valorificarea creanței ce s-a născut în patrimoniul reclamantului, ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni de către pârâtul A.. Din actele și înscrisurile dosarului rezultă că Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 595 din 8 decembrie 2017 pronunțată în dosarul penal nr. x/2017 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatului A. rămânând nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă, ANAF - AFJP Prahova. Înalta Curte constată că, urmare a săvârșirii infracțiunii de către pârât, infracțiune stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut în patrimoniul Statului român dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor sau impozitelor și, corelativ, a obligației inculpatului de a plăti sumele respective calculate conform legislației fiscale. Așadar, reclamantul Statul român prin ANAF - AJFP Prahova este titularul unui drept de creanță ce urmează să fie valorificată pe cale separată în fața instanței civile printr-o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie guvernată de dispozițiile art. 1349 și următoarele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. Pentru stabilirea regimului juridic al acțiunii civile formulate de Statul român prin ANAF sunt relevante considerentele Deciziei nr. 7/2018 pronunțate de Înalta Curte în recurs în interesul legii, respectiv paragrafele nr. 46 și 47 din hotărâre: "46. Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din același cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. 47. Prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală". Pronunțarea unei hotărâri definitive în materie penală, hotărâre prin care a fost condamnat pârâtul pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, are autoritate de lucru judecat pentru instanța civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, în temeiul dispozițiilor art. 28 C. proc. pen. Recuperarea prejudiciului material are loc în cadrul procesului penal atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, cu excepția situației în care procesul penal se soluționează fără însă ca instanța să rezolve și latura civilă. În acest context, Statul român care a suferit prejudiciul cauzat de săvârșirea infracțiunii, se poate adresa instanței civile, formulând o acțiune civilă în pretenții împotriva pârâtului, acțiune guvernată de dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie întemeiată pe art. 1357-1358 C. civ. Trebuie subliniat că analiza conținutului raportului juridic civil relevă, așa cum s-a precizat anterior, existența în patrimoniul Statului român (persoană juridică păgubită prin infracțiune) a dreptului la recuperarea prejudiciului și, corelativ, a obligației inculpatului de a plăti sumele respective calculate conform legislației fiscale. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție constată îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale în cauză, întrucât există o faptă ilicită rezultată din neîndeplinirea unor obligații de evidențiere și declarare a unor venituri, precum și sustragerea de la plata taxelor și impozitelor, fapta a produs un prejudiciu care nu a fost recuperat, există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția. Se observă că recurentul formulează critici cu privire la existența prejudiciului, susținând, în esență, că acesta nu a fost dovedit, atâta timp cât nu a fost efectuată o expertiză în cadrul procesului civil și având în vedere că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului, acesta trebuind a fi dovedit de cel care îl pretinde. Înalta Curte constată însă că sunt nefondate susținerile recurentului cu privire la aceste aspecte. Așa cum s-a menționat anterior, Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 595 din 8 decembrie 2017 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. În conformitate cu dispozițiile art. 479 C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl reprezintă recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Se constată însă din cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și inculpatul A. că pârâtul a recunoscut, nu numai săvârșirea faptelor penale, dar și existența și cuantumul prejudiciului, în sumă de 313.405,20 RON, pe care nu l-a contestat. Potrivit aspectelor reținute în considerentele Deciziei nr. 25/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept "Și în cazul evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, ceea ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operațiunea neevidențiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecința eludării obligațiilor fiscale. În ambele variante, modalitățile faptice de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală au același scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale". Considerentele expuse sunt relevante, deoarece sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale face parte din latura obiectivă a infracțiunii, având drept consecință păgubirea statului cu suma de bani ce ar fi trebuit să fie plătită de subiectul de drept fiscal cu titlu de taxe și impozite, ceea ce înseamnă că producerea unui prejudiciu este urmarea imediată a infracțiunii. De existența prejudiciului și de cuantumul acestuia depinde încadrarea juridică a infracțiunii, întrucât evaziunea fiscală este o infracțiune de rezultat. Conform dispozițiilor art. 28 C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Însă, în materia evaziunii fiscale "fapta" include și prejudiciul cauzat statului prin neplata impozitelor sau taxelor, de vreme ce acest aspect face parte din latura obiectivă a infracțiunii, în lipsa căruia nu ar primi această încadrare juridică. În speță, nu este incidentă teza a doua reglementată de textul de lege menționat anterior, deoarece nu ne aflăm în prezența unei hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal, pentru aceleași considerente nefiind aplicabile nici dispozițiile art. 1365 C. civ. potrivit cărora: "Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". În concluzie, dacă prin hotărârea penală s-a reținut săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, consecința este aceea a existenței certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată de către pârât în cadrul procesului civil, această constatare fiind de natură să înlăture susținerea recurentului că pentru dovedirea existenței prejudiciului este necesară administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate contabilă și fiscală. De altfel, teza probatorie invocată de pârât privind necesitatea efectuării unei expertize, ca element component al dreptului la apărare tinde la încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive, ceea ce nu poate fi admis pentru că ar încălca ordinea de drept și principiul securității juridice. Astfel, se observă că pârâtul susține realizarea unei noi judecăți a acelorași chestiuni care deja au format obiect de judecată în procedura penală, iar o atare rejudecare nu poate fi făcută în raport de exigențele stabilite prin art. 28 alin. (1) C. proc. pen., respectiv de efectele autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea instanței penale. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite o reexaminare a cauzei sale după ce s-a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la aceeași pricină. Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Autoritatea de lucru judecat a unei hotărârii judecătorești conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate și incontestabilitate, semnificația acestor însușiri fiind că un nou proces între aceleași părți, pentru același obiect și aceeași cauză nu mai este posibil; părțile sunt ținute să se respecte dezlegările făcute prin hotărârea definitivă; hotărârea definitivă nu mai poate fi pusă în discuție de părți sau de procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Având în vedere aceste circumstanțe, Statul român a formulat acțiune civilă pe cale separată pentru a recupera prejudiciul produs prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, acțiune ce face obiectul cauzei de față, probele administrate în procesul penal fiind utilizate, atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel pentru a soluționa acțiunea în pretenții formulată în temeiul răspunderii civile delictuale. În vederea stabilirii prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului s-a procedat la efectuarea unei constatări tehnice fiscale de către inspectorii antifraudă detașați în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, stabilindu-se un prejudiciu în valoare de 313.405,20 RON, același prejudiciu fiind stabilit și prin expertiza judiciară financiar-contabilă efectuată la solicitarea inculpatului, concluzia exprimată de expertul C. nefiind contestată. Inculpatul A. a recunoscut faptele comise și, în consecință, Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 595 din 8 decembrie 2017 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției, lăsând nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă. Mai mult, prin sentința penală nr. 595 din 8 decembrie 2017, Tribunalul Prahova a constatat că situația de fapt a fost stabilită în urma analizei coroborate a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv proces-verbal încheiat la data de 17 august 2011 de inspectorii fiscali, raport de constatare întocmit de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, declarații martori, raport de expertiză criminalistică grafoscopică, declarații suspecți și inculpați, facturi și chitanțe fictive, precum și raport de expertiză contabilă judiciară. Se observă, în aceste condiții, că instanța civilă a utilizat probatoriul din dosarul penal potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui". Or, în procesul penal, prin acordul de recunoaștere a vinovăției nu a fost contestat cuantumul prejudiciului, având deci valoarea probatorie a unui fapt necontestat. În concluzie, întinderea prejudiciului rezultă din probele administrate în dosarul penal, necontestate, astfel încât efectuarea unei alte expertize contabile în procesul civil nu ar fi fost pertinentă pentru soluționarea litigiului dedus judecății. Criticile privind încălcarea dreptului la apărare și al dreptului la un proces echitabil pot fi circumscrise pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., însă nu sunt fondate. Argumentul recurentului în sensul că, în cadrul litigiului pendinte, i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că instanța civilă a dat eficiență constatărilor făcute în cadrul procedurii penale, nu pot fi privite ca fondate în contextul celor precizate anterior și în condițiile în care hotărârea penală avută în vedere a fost pronunțată în cadrul unei proceduri judiciare reglementată prin legea de procedură penală și a rămas definitivă, iar efectele pe care le produce în fața instanței civile sunt stabilite de lege. Criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se critică nemotivarea deciziei pot fi subsumate pct. 6 al articolului. Sunt nefondate însă criticile formulate de pârât cu privire la nemotivarea respingerii cererii de administrare a probei cu expertiza tehnică de specialitate, dar și cu privire la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii pronunțate de instanța de apel, în sensul că nu a răspuns în mod adecvat criticilor formulate în calea de atac. Înalta Curte reține că din cuprinsul hotărârii recurate rezultă aprecierea instanței cu privire la existența și întinderea prejudiciului care au fost dovedite în cadrul procesului penal, fiind necontestate de niciuna din părți, decizia cuprinzând și motivele pentru care s-a constatat că proba cu expertiză tehnică de specialitate solicitată de pârât nu era necesară. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri, motivarea reprezentând o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar. Obligația pe care și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României). Or, în cauză, se constată că această garanție procesuală a fost respectată, instanța de apel arătând motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, răspunzând criticilor formulate în calea de atac și analizând argumentele pârâtului pe toate aspectele invocate: îndeplinirea condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale, existența și întinderea prejudiciului, afectarea dreptului la apărare, încălcarea art. 6 din CEDO; art. 6, art. 8, art. 22, art. 255-256 C. proc. civ., motivele respingerii cererii de efectuare a expertizei, etc. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârât.