ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă la data de 22 februarie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 - 1359 din C. civ., obligarea pârâților la achitarea sumei de 275.938 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat prin activitatea infracțională desfășurată constând în evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, fapte prevăzute și sancționate de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, care au condus la prejudicierea bugetului de stat cu suma totală de 275.938 RON, constituit din: TVA - 165.563 RON și impozit pe profit - 110.375 RON; precum și obligarea pârâților la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârșirii faptei și până la achitarea efectivă a debitului datorat, potrivit art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin sentința civilă nr. 1167/20.05.2019 Tribunalul Prahova a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la data de 26.06.2019 sub nr. x/2019.

Prin încheierea din data de 19.09.2019, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Dosarul a fost repartizat aleatoriu spre soluționare Tribunalului București, secția a IV-a civilă, fiind înregistrat la data de 15.10.2019 sub nr. x/2019**.

Prin încheierea din data de 08 iulie 2020, Tribunalul București, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 1737 din data de 4 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1399 din data de 10 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B. S.R.L.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1399 din data de 10 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 15 decembrie 2022, sub nr. x/2019**, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova transmisă prin e-mail la data de 6 decembrie 2022 și prin poștă la data de 7 decembrie 2022, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâților la achitarea sumei de 275.938 RON și accesorii reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat. Menționează că nu face obiectul căii de atac a recursului soluția instanțelor de fond vizând respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluție pe care o apreciază corectă. În cuprinsul memoriului de recurs formulat de către reclamant s-a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 28 din C. proc. pen. și art. 1357-1359 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, arătând că hotărârea instanței de apel prin care s-a reținut că în cauză nu ar fi fost probată existența vreunei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție de către pârâți și nici a unui prejudiciu cert produs reclamantului, este nelegală și netemeinică.

Astfel, recurentul arată că în cauză sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de lege pentru a se dispune răspunderea civilă delictuală, având în vedere că societatea pârâtă a derulat o serie de tranzacții cu societăți despre care ar fi trebuit să știe că sunt implicate în frauda privind TVA, culpa pârâților reieșind din lipsa de diligență în verificarea partenerilor de afaceri ai societății.

Mai arată recurentul că pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a aflat dosarul de urmărire penală nr. 517/P/2016 privind pe inculpatul A. și societatea B. S.R.L. ca parte responsabilă civilmente, primul fiind cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și de spălare de bani, procurorul de caz dispunând trimiterea în judecată pentru cele două infracțiuni, reținându-se în sarcina acestuia un prejudiciu cauzat bugetului de stat în valoare totală de 275.938 RON. În continuare procedează la redarea unor fragmente din cuprinsul rechizitoriului.

Mai arată că întocmai cum a susținut în fața instanțelor de fond, în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel: în ce privește existența unei fapte ilicite, în cauza de față aceasta s-a materializat în înregistrarea în contabilitatea societății de facturi fictive provenite de la societăți cu un comportament fiscal inadecvat, societăți tip fantomă. Chiar dacă instanța penală care a soluționat cauza a reținut că fapta nu este prevăzută de legea penală, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, potrivit art. 28 C. proc. pen.. Întrucât instanța penală nu a stabilit că fapta nu există, ori că nu există prejudiciu, ci hotărârea din dosarul penal este fundamentată pe principiul in dubio pro reo, instanța civilă nu este ținută de soluția de achitare dispusă de instanța penală în ce privește existența prejudiciului sau vinovăția autorului faptei ilicite.

În ce privește condiția vizând prejudiciul, este de asemenea întrunită, prin rechizitoriu reținându-se existența unui prejudiciu cert, direct și personal, fiind încălcat dreptul statului de a încasa impozite și taxe, instanța penală necombătând caracterul nereal al operațiunilor rezultând din înregistrarea celor 71 de facturi și nici existența prejudiciului cauzat bugetului de stat.

În continuare, recurentul arată că raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu reiese indubitabil în speța de față, prin aceea că dacă nu s-ar fi procedat la înregistrarea în contabilitatea societății a unor facturi care nu atestau operațiuni reale, nu s-ar fi generat prejudiciul încercat de bugetul de stat.

În fine, în ce privește condiția vinovăției autorului faptei ilicite, recurentul arată că spre deosebire de răspunderea penală, unde este necesară intenția directă ca formă de vinovăție, în cazul răspunderii delictuale, autorul răspunde, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., și pentru cea mai ușoară culpă. Așadar, obligația de reparare a prejudiciului subzistă atât în cazul vinovăției intenționale, cât și neintenționale. Simpla calitate de administrator al intimatului A., în cadrul societății B. S.R.L., atrage responsabilitatea acestuia, având în vedere că potrivit legii contabilității, reprezentantul legal răspunde pentru corectitudinea și realitatea operațiunilor înregistrate în contabilitatea societății. Așadar, culpa în cauza de față constă în lipsa de diligență în verificarea și supervizarea înregistrărilor efectuate în contabilitatea firmei al cărui administrator este și totodată lipsa unui minim interes în verificarea partenerilor de afaceri ai societății.

Prin întâmpinarea formulată la data de 19 ianuarie 2023, intimații-pârâți A. și B. S.R.L. au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

În legătură cu motivele de recurs, aceștia arată că recurentul nu a indicat în concret care sunt dispozițiile legale încălcate, fiind reluate argumentele invocate în fața instanțelor anterioare asupra aspectelor de fond ale cauzei, fără a avea în vedere că instanța de recurs nu se poate pronunța decât în limita motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ce privește existența prejudiciului, astfel cum s-a statuat prin decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 22 octombrie 2015 în cauza C-277/14, dreptul de deducere a TVA nu poate fi anulat numai pentru motivul că factura a fost emisă de un furnizor inactiv sau inexistent. Cu atât mai mult nu se poate reține existența prejudiciului cu cât, toți furnizorii societății erau activi fiscal. În mod similar, prin decizia CJUE din cauza 430/19, s-a statuat că dreptul de deducere a TVA nu trebuie condiționat de prezentarea unor documente suplimentare față de factura fiscală, aspect aplicabil atât în ce privește achiziția de bunuri, dar și pe cea de servicii. Concluzionând, arată intimații că instanța europeană, prin aceste decizii citate, a clarificat în mod indubitabil că un contribuabil corect nu poate răspunde fiscal ori penal, dacă partenerul de afaceri nu are comportament fiscal adecvat.

Din perspectiva dreptului intern, intimații arată că nu sunt întrunite cele patru condiții, cumulativ prevăzute, pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Astfel, în ce privește fapta ilicită, aceasta nu se poate prezuma, având în vedere că operează prezumția de bună-credință, astfel că îi incumba reclamantului obligația de a proba săvârșirea de către pârâți a unei fapte ilicite. În acest sens, se redă un fragment din sentința penală în care s-a reținut că la dosar nu există nicio probă care să contureze și să dovedească vinovăția inculpatului prin prisma celor arătate anterior, în sensul că nu se face dovada întocmirii unor documente false, fictive și nici dovada că inculpatul avea cunoștință de caracterul mincinos al acelor documente.

În ce privește prejudiciul, se arată că acesta trebuie dovedit prin probe din care să rezulte existența lui cu certitudine și faptul că se poate evalua, or, în cauză, el este solicitat în baza unei sentințe penale care nu menționează că nu există prejudiciu, iar evaluarea lui rezultă din rechizitoriul întocmit în cauză. Potrivit art. 93 din Codul de procedură fiscală, pentru a stabili cuantumul impozitului pe profit și al taxei pe valoare adăugată, organul fiscal trebuia să emită decizii de impunere. Concluzionând, arată că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor existenței prejudiciului, respectiv nu a probat existența lui efectivă, caracterul său cert, direct, personal, care a rezultat din încălcarea unui drept sau atingerea unui interes legitim.

În absența acestor două elemente, nu se poate reține existența celei de-a treia condiții, respectiv existența legăturii de cauzalitate: reclamantul nu a dovedit o legătură de cauzalitate între înregistrarea facturilor în contabilitate și un prejudiciu care nu a fost stabilit în mod direct de către organele competente.

În fine, în ce privește condiția vizând vinovăția făptuitorului, intimații arată că s-a procedat la înregistrarea facturilor în contabilitate în temeiul art. 11 din Legea nr. 82/1991, care impun înregistrarea în contabilitate a tuturor operațiunilor economico-financiare derulate. Se mai arată că instanța de apel a procedat în mod corect la neanalizarea acestei condiții, de vreme ce nu s-a probat existența faptei ilicite - condiție esențială a răspunderii civile delictuale, în lipsa căreia devine inutilă analizarea celorlalte condiții. Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 2 martie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 9 februarie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 2 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, împotriva deciziei civile nr. 1399 din 10 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

În noua lege procesual civilă, legiuitorul a reașezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate și numai în condițiile prevăzute de lege. Astfel, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată, nefiind suficientă mențiunea potrivit căreia hotărârea recurată este netemeinică și nelegală. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În contextul reperelor enunțate, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, Înalta Curte observă că partea s-a prevalat în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp nu a circumstanțiat în niciun mod criticile sub aspectul încălcării unor norme de drept material, în considerarea soluției pronunțate de instanța de apel.

Astfel, prin calea de atac formulată, recurentul a procedat la expunerea petitului cererii de chemare în judecată, precum și la prezentarea soluțiilor pronunțate de către instanțele de fond (pagina 2), continuând cu expunerea situației de fapt care a stat la baza formulării acțiunii introductive, ce include și referiri la cursul dosarului penal și citarea unor fragmente din rechizitoriul întocmit în cauză (pagina 3), în continuare procedându-se la o analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale (paginile 4-6).

Înalta Curte constată că deși în cuprinsul căii de atac, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1357-1359 din C. civ. și a art. 28 din C. proc. pen., nu s-au formulat nici un fel de critici cu privire la modul în care instanța de apel a aplicat aceste dispoziții legale, memoriul de recurs reprezentând în fapt o reluare ad litteram a unor aspecte prezentate în fața instanțelor de fond.

Având în vedere că recurentul a avut susțineri identice și în fața instanței de apel, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanța de apel a răspuns acestor critici și, prin urmare, de a susține eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, precum și faptul că instanța de recurs exercită un control de legalitate al acesteia, din perspectiva motivelor susținute de titularul recursului.

Cu toate acestea, în cauza de față, recurentul a expus condițiile răspunderii civile delictuale fără a se raporta la considerentele hotărârii recurate, deci fără a se realiza o critică concretă, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac. Or, motivarea adecvată a recursului este cea care determină realizarea examenului de conformitate a hotărârii cu regulile de drept aplicabile, în lipsa invocării unor motive de nelegalitate susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ori a unor motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, instanța de recurs neputând analiza hotărârea recurată.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză recursul formulat nu este motivat și nici nu se pot reține motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova împotriva deciziei civile nr. 1399 din 10 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, împotriva deciziei civile nr. 1399 din 10 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2023.