ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 123/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., instituirea în sarcina acesteia a obligației de a-i plăti suma de 21.357.580 de RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, compusă din 4.689.796 RON, reprezentând TVA, și din 3.949.302 RON, constând în impozit pe profit, la care se adaugă 12.718.482 RON, accesorii, ce vor fi achitate în continuare, până la data plății integrale a debitului, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., ale art. 1349 C. civ. și ale Legii nr. 571/2003 și O.U.G. nr. 92/2003.

Prin întâmpinare, pârâta A. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin încheierea nr. 493 din 19 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat, în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe, competența de soluționare a cauzei în primă instanță, reținând că obiectul acesteia este reprezentat de o acțiune în răspundere civilă delictuală, de competența instanței de drept comun.

Prin sentința nr. 268/S din 6 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Brașov – secția I civilă a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu pârâta A..

Prin decizia nr. 994/Apel din 15 iunie 2022, Curtea de Apel Brașov – secția civilă a admis apelul declarat de reclamanții Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A., împotriva sentinței nr. 268/S din 6 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul Brașov – secția I civilă, pe care a anulat-o. A respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive, prescripției dreptului material la acțiune și prescripției dreptului de a stabili creanța fiscală, invocate de pârâtă. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov în contradictoriu cu pârâtă A.. I-a obligat pe reclamanți, în solidar, să achite pârâtei suma de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 994/Apel din 15 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția civilă au declarat recurs reclamanții Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, și pârâta A..

5.1 Recursul reclamanților Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că nelegalitatea hotărârii instanței de apel rezidă din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. civ., în cauză fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Pornind de la motivarea soluției curții, în sensul că, în situația în care fapta cercetată nu îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, atunci nu există nici fapta ilicită, recurenții-reclamanți au considerat că este greșit acest raționament, întrucât, chiar dacă s-a dispus clasarea cauzei penale pentru infracțiunea pentru care pârâta a fost cercetată, acest aspect nu înlătură atragerea răspunderii civile delictuale a acesteia.

Recurenții-reclamanți au susținut că fapta ilicită nu trebuia neapărat constatată de organele de cercetare penală, existența acesteia putând opera în orice situație în care o persoană încălcă normele de conduită, iar urmarea imediată constă în prejudicierea dreptului sau interesului altei persoane.

De asemenea, au arătat că au făcut dovada existenței faptei ilicite, ce constă în ajutorul dat de pârâtă administratorului B. S.R.L., în vederea omisiunii introducerii în actele contabile a prețului de piață a terenului achiziționat de la numitul C..

Această situație de fapt a fost constatată de organele de cercetare penală în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov. Potrivit ordonanței de clasare din 21 septembrie 2020, din analiza declarației 300 a rezultat că factura x din 1 septembrie 2008 nu a fost declarată în cursul acestui an fiscal, aspect ce a conturat concluzia neachitării taxelor aferente la bugetul de stat.

Recurenții-pârâți au criticat decizia instanței de apel și din perspectiva aspectelor reținute de curtea de apel cu privire la lipsa procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, arătând că, și în acest caz, au fost aplicate greșit normele de drept material incidente, respectiv art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. civ.

Totodată, au menționat că, răspunderea contravențională fiscală pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii diferă de răspunderea civilă delictuală, în temeiul căreia a fost formulată acțiunea și în baza căreia s-a produs prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului.

Răspunderea contravențională face parte din răspunderea administrativă și constă în sancționarea contravențională a persoanelor fizice și juridice vinovate de încălcarea normelor legale care prevăd și sancționează contravenții.

Răspunderea civilă delictuală urmărește, în principal, repararea unui prejudiciu produs ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite cum este și în cauza de față.

Cele două răspunderi sunt fundamentate pe temeiuri de drept distincte, pot concura și nu se exclud una pe cealaltă, lipsa procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției neputând fi luată în considerare ca motiv de respingere a acțiunii.

Recurenții-reclamanți au arătat că acțiunea a fost formulată în baza art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. civ. coroborate cu art. 315 alin. (2) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., astfel că, reținerea de către instanța de apel a lipsei procesului-verbal menționat este nelegală.

Invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Au arătat că, pe de o parte, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de pârâtă, constatând că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte a reținut că omisiunea evidențierii contabile a operațiunilor comerciale, reprezentate de tranzacția încheiată de aceasta cu B. S.R.L., nu îi poate fi imputată, față de calitatea sa de persoană fizică.

Această contradicție a considerentelor instanței evidențiază nelegalitatea hotărârii, inclusiv sub aspectul nelămuririi tuturor aspectelor de fapt și de drept invocate de recurenții-reclamanți.

Au mai arătat că pârâta a fost cercetată în dosarul penal nr. x/2017, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, având calitatea de suspect.

În aceste condiții, este evident că omisiunea nu i se putea imputa pârâtei, ci acesteia i se reproșează că l-a ajutat pe administratorul societății B. S.R.L. în vederea omisiunii introducerii în actele contabile a prețului de piață a terenului achiziționat de la numitul C..

Au susținut că au dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, iar, în ceea ce privește prejudiciul, au menționat că acesta a fost constatat de organele de cercetare penală și cuantificat prin raportul de constatare tehnico-științifică din 24 februarie 2020.

Recurenții-reclamanți au arătat că, din cercetările organelor de urmărire penală a reieșit că pârâta este persoană afiliată cu administratorul B. S.R.L., conform prevederilor art. 7 pct. 20 și pct. 21 lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Au apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (5) Codul fiscal, care se coroborează cu cele ale art. 42 și art. 79 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Având în vedere că tranzacția efectuată între B. S.R.L. și pârâtă a fost realizată între persoane afiliate, au apreciat că, pentru stabilirea corectitudini operațiunii, se aplică prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Recurenții-reclamanți au susținut că, prin raportul de constatare tehnico-științifică din 24 februarie 2020, specialistul în domeniul economico-financiar, pentru reflectarea prețului de piață, a aplicat metoda prevăzută la art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 și pct. 25 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, stabilindu-se valoarea reală a bazei de impozitare, 25.817.066 RON, sumă pentru care TVA este în cuantum de 4.905.242,5 RON, iar impozitul pe profit de 4.130.730,5 RON. Accesoriile aferente debitului sunt în valoare de 15.242.779 RON, fiind calculate în conformitate cu prevederile art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Cercetările organelor de urmărire penală au dovedit că societatea B. S.R.L. nu a întocmit un dosar al prețului de transfer pentru imobile și nu a solicitat Agenției Naționale de Administrare Fiscală acordul de preț în avans, motiv pentru care, în contabilitatea sa, bunul a rămas înregistrat la valoarea de la momentul achiziției, de 971.600 RON.

Recurenții-reclamanți au afirmat că administratorul societății B. S.R.L., cu ajutorul pârâtei, a omis să introducă în actele contabile prețul de piață la care era obligat conform dispozițiilor Codul fiscal, prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului fiind de 21.357.580 RON.

Ținând cont de complexitatea cauzei, prin raportare la cuantumul prejudiciului, modalitatea și contextul în care a fost săvârșită fapta, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ, în sensul că nu a avut în vedere poziția procesuală a părților și probatoriul solicitat a fi administrat în vederea dovedirii motivelor acțiunii (atașarea dosarului penal).

Recurenții-reclamanți au criticat decizia curții de apel și din perspectiva soluției de obligare la plata cheltuielilor de judecată, arătând că acestea ar fi trebuit cenzurate prin raportare la faptul că au promovat acțiunea în baza unor dispoziții legale, astfel că nu se poate reține reaua lor credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

5.2 Recursul pârâtei A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta a susținut că, în mod greșit instanța de apel a admis apelul și, în rejudecarea cauzei, a respins excepțiile pe care le-a invocat, trecând la soluționarea fondului.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru soluționarea excepțiilor, în sensul admiterii acestora, conform art. 497 C. proc. civ., cu aplicarea art. 501 din același act normativ. În subsidiar, a solicitat reținerea cauzei, spre rejudecare, respingerea apelului reclamanților și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de instanța de fond, prin care a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și respinsă acțiunea, ca inadmisibilă.

A susținut că, prin aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii, precum și celelalte excepții invocate, considerând că lipsa procedurii prealabile, a actului administrativ-fiscal și a faptei ilicite atrage netemeinicia acțiunii, iar nu inadmisibilitatea acesteia.

Reclamanții au arătat în mod expres că pretind o creanță bugetară/fiscală, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să constituie titlu executoriu, pentru recuperarea pretinsei creanțe bugetare/fiscale.

În materie fiscală, creanța bugetară se stabilește prin titlu de creanță, iar, în lipsa acestuia, potrivit art. 226 din Legea nr. 207/2015, nu se poate emite un titlu executoriu de către instanța judecătorească.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, nu există un titlu de creanță, prin care să se determine datoria bugetară (nici în sarcina pârâtei și nici în sarcina societății B. SRL). Rațiunea pentru care legiuitorul a impus necesitatea existenței prealabile a titlului de creanță constă în faptul că trebuie să-i fie asigurat contribuabilului dreptul de a contesta titlul de creanță. O altfel de abordare, ar echivala cu eludarea procedurii emiterii titlului de creanță și cu îngrădirea dreptului constituțional al contribuabilului de a contesta creanța fiscală.

Recurenta-pârâtă a afirmat că nu a fost emis un proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, nefiind constatată, astfel, săvârșirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. De asemenea, prin ordonanța de clasare nu s-a constatat contravenția, ci doar a fost sesizat organul fiscal în vederea efectuării unei verificări potrivit propriei competențe, aspect ce reiese și din cuprinsul ordonanței din 13 noiembrie 2020.

Deși prin acțiunea civilă reclamanții au arătat că prejudiciul a fost creat prin săvârșirea contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. 3 din O.G. nr. 92/2003, nu au prezentat un proces-verbal de constatare a acesteia. Sesizată după clasarea cauzei penale de către Parchet pentru a verifica dacă a fost săvârșită o contravenție, fără a constata și a aplica o eventuală sancțiune, reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a considerat de facto existența contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

Recurența-pârâtă a arătat că reclamanții au solicitat plata unei creanțe fiscale, având ca izvor o contravenție neconstatată printr-un proces-verbal, ceea ce încalcă dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 2/2001, în condițiile în care, la acest moment, constatarea contravenției este prescrisă, potrivit art. 13 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 2/2001.

Recurența-pârâtă a susținut că nici argumentul reclamanților, potrivit căruia în dosarul penal s-a reținut existența unei fapte prejudiciabile nu corespunde adevărului, aspect ce este relevat de punctul de vedere al reprezentantul Ministerului Public exprimat la instanțele de fond și apel.

Raportul de constatare tehnico-științific (prin care inspectorul antifraudă se referă la fapte și prejudicii în legătură cu contribuabilul B. SRL) nu a fost însușit de Parchet, dosarul fiind clasat ca urmare a situației că fapta nu este prevăzută de legea penală. Prin acest raport s-a vorbit, exclusiv, de verificări ale obligațiilor fiscale ale contribuabilului B. S.R.L., iar nu ale recurentei-pârâte, societate în cadrul căreia nu deține vreo calitate.

A arătat că instanța de apel a respins excepția, reținând mai întâi că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată nu sunt obligații fiscale susceptibile a fi recuperate pe calea emiterii actelor administrativ-fiscale împotriva recurentei-pârâte, pentru ca apoi să constate că sumele pretinse cu titlu de prejudiciu reprezintă taxe neachitate la bugetul consolidat al statului.

Aceste considerente sunt contradictorii în opinia recurentei-pârâte, de vreme ce în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a arătat că sumele pretinse cu titlu de prejudiciu izvorăsc din obligații fiscale. Astfel, a apreciat că acțiunea directă exercitată în procedura civilă este inadmisibilă, întrucât dispozițiile legale prevăd în mod expres o procedură specială pentru stabilirea, contestarea și executarea acestor obligații.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, recurenta-pârâtă a invocat faptul că dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov a fost clasat pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., ceea ce înseamnă că nu există o faptă prejudiciabilă, iar reclamanta nu poate fi parte vătămată în raport cu o faptă penală care nu există. Împrejurarea că reclamanții nu au suferit niciun prejudiciu este confirmată și de faptul că aceștia nu au avuta calitatea de părți vătămate în dosarul penal.

Referitor la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, recurenta-pârâtă a arătat că nu este un contribuabil care trebuie să plătească pretinsele taxe bugetare, și nici administrator al societății B. S.R.L., de la care a dobândit, prin hotărâre judecătorească, 31 de loturi de teren agricol. Prin raportul de constatare tehnico-științific, invocat ca pretinsă probă în dosarul civil, nu s-a stabilit vreo obligație de plată în sarcina sa.

De vreme ce instanța a considerat că recurenta-pârâtă nu este autoarea faptei prejudiciabile, aceasta înseamnă că nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic obligațional dedus judecății, motiv pentru care se impune admiterea excepției.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă a susținut că fapta ilicită reclamată ar fi fost săvârșită la 1 septembrie 2008 de contribuabilul B. S.R.L., prin emiterea unei facturi pentru tranzacția consfințită prin sentința nr. 1330/C din 24 iunie 2008 a Tribunalului Brașov.

Față de termenul general de prescripție prevăzut pentru exercitarea dreptului la acțiune în repararea pagubei (pagubă ce nu a fost constatată prin act administrativ) cauzate prin fapta ilicita, recurenta-pârâtă a considerat că acțiunea este tardiv formulată, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 teza I și art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, respectiv de art. 2517 și art. 2528 C. civ., fiind împlinit la 1 septembrie 2011.

Deși curtea a constatat în mod corect că termenul de 3 ani curge, în materia răspunderii civile delictuale, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoana responsabilă de producerea acesteia, în mod inexplicabil, un paragraf mai jos, a arătat că termenul de prescripție ar fi de 30 de zile de la data comunicării soluției ordonanței de clasare, termenul fiind respectat de reclamanți.

Însă, acest termen are în vedere doar condiționarea menținerii măsurilor de sechestru de introducerea acțiunii, fără a avea vreo legătură cu termenul de prescripție extinctivă, referitor la repararea prejudiciului. Astfel, reclamanții cunoșteau sau trebuiau să cunoască paguba și persoana responsabilă înainte de începerea urmării penale din 2017, de vreme ce au sesizat organele de urmărire penală. În plus, așa cum a arătat și instanța de apel, în speță sunt aplicabile prevederile Decretului-Lege nr. 167/1968, care nu prevăd suspendarea cursului prescripției pe durata urmăririi penale, mai ales pentru cazul în care dosarul penale este, în final, clasat.

Cu privire la excepția prescripției dreptului de a stabili creanțe fiscale, recurenta-pârâtă a arătat că suma pretinsa de reclamanți reprezintă o creanță fiscală, ce s-a născut din tranzacția realizată în baza sentinței civile nr. 1330/C din 24 iunie 2008, pronunțate de Tribunalul Brașov, pentru care s-a emis, la 1 septembrie 2008, factura fiscala x de către vânzătoarea B. S.R.L..

În dosarul penal nr. x/2017 s-a verificat legalitatea acestei tranzacții, prin ordonanța de clasare din 21 septembrie 2020 stabilindu-se că fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, nu există prejudiciu. Chiar dacă reclamanta ar fi considerat altfel, ar fi trebuit sa procedeze la efectuarea unei inspecții fiscale și apoi la emiterea unei decizii de impunere prin care să se stabilească sumele de plată la bugetul consolidat al statului.

Recurenta-pârâtă a susținut că nu este incidentă situația prevăzută de alin. (3) al art. 91 din O.G. nr. 92/2003, care stabilește un termen de prescripție de 10 ani în cazul obligațiilor fiscale rezultate din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nici în termenul legal în care se pot stabili creanțe fiscale, întrucât reclamanta nu a emis un act administrativ cu privire la tranzacția din anul 2008.

La 24 octombrie 2022, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2022, recurenții-reclamanți au invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtă, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Părțile nu au depus răspunsuri la întâmpinări.

7.1 Asupra recursului declarat de reclamanții Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Au arătat că, pe de o parte, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de pârâtă, constatând că aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte a reținut că omisiunea evidențierii contabile a operațiunilor comerciale, reprezentate de tranzacția încheiată de aceasta cu B. S.R.L., nu îi poate fi imputată, față de calitatea sa de persoană fizică.

Critica nu este fondată.

Este real că prin decizia recurată, curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtă.

Soluția instanței de apel s-a impus în urma analizării cadrului procesual dedus judecății și a constatării că pârâta a fost chemată în judecată cu justificarea că a avut calitatea de suspect în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.

Or, față de faptul că ordonanța din 21 septembrie 2020 prin care a fost finalizat dosarul penal a cuprins măsuri și cu privire la această pârâtă (clasarea urmăririi penale, menținerea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanța din 22 august 2018 și comunicarea actului procedural către reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, în vederea exercitării competențelor pentru recuperarea prejudiciului) este corectă soluția curții cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Această soluție nu este contradictorie aspectului reținut de instanța de apel cu privire la faptul că pârâtei, în calitate de persoană fizică, nu îi poate fi imputată omisiunea evidențierii contabile a operațiunilor comerciale, reprezentate de tranzacția încheiată de aceasta cu B. S.R.L., întrucât, potrivit cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală, finalizat prin ordonanța din 21 septembrie 2020, care a stat la baza promovării prezentului demers judiciar, s-a constatat că aceasta nu este asociat sau administrator al societății.

Fapta ilicită descrisă de reclamanți în cererea de chemare în judecată constă în omisiunea evidențierii contabile a operațiunii comerciale reprezentate de tranzacția încheiată de pârâtă cu societatea B. S.R.L., determinată de activitatea desfășurată de firma administrată de D., în legătură directă de cauzalitate cu prejudiciul produs bugetului de stat.

Or, prin ordonanța de clasare din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a reținut în sarcina societății și a persoanelor care au reprezentat-o în anul 2008 a contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

Astfel, nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți cu privire la incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea atacată corespunzând aspectelor de fapt și de drept deduse judecății și concordând celor statuate prin ordonanța din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, care a stat la baza promovării demersului judiciar.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. civ., aceasta constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste texte de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta ilicită pretins săvârșită, precum și faptul că, în lipsa unui proces-verbal de constatare a contravenției, această răspundere nu poate fi antrenată.

Critica nu este fondată.

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 21.357.580 RON și a accesoriilor aferente, reprezentând prejudiciul creat bugetului consolidat al statului, produs în urma săvârșirii faptei contravenționale prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, astfel cum aceasta a fost reținută în urma cercetării penale efectuate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov în dosarul penal nr. x/2017, finalizat prin ordonanța de clasare din 21 septembrie 2020.

Analizând probatoriul administrat în cauză, prin raportare la considerentele ordonanței menționate și la circumstanțele factuale ale cauzei, curtea, ulterior anulării hotărârii instanței de fond ca urmare a constatării admisibilității demersului judiciar formulat de reclamanți, a reținut că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de dispozițiile legale în materie și în absența unui proces-verbal de constatare a contravenției.

Contrar susținerilor recurenților, aspectele reținute de instanța de apel sunt corecte de vreme ce, deși prin dispozițiile art. 1381 alin. (1) C. civ. legiuitorul statuează că, de principiu, orice prejudiciu este susceptibil de reparație, iar această reparație poate surveni doar în condițiile prevăzute de lege, respectiv atunci când existența faptei ilicite este neîndoielnică, fapta a fost săvârșită cu vinovăție, iar între fapta ilicită și prejudiciul produs există un raport de cauzalitate.

Potrivit definiției doctrinare, fapta ilicită se relevă prin aceea că este potrivnică prevederilor legii și că, prin săvârșirea ei, se încalcă un drept subiectiv sau se aduce atingere unui interes al unei persoane.

În prezenta cauză, astfel cum corect a reținut instanța de apel, fapta pretins ilicită invocată de recurenții-reclamanți constă în omisiunea evidențierii în actele contabile ale societății B. S.R.L. a prețului real al unui teren achiziționat de pârâtă de la numitul C., prin simularea acordării unui împrumut către societate, în valoare de 971.600 RON, urmată, în scurt timp, de intentarea unui proces finalizat prin tranzacția denumită "dare în plată", constatată prin sentința civilă nr. 2330/C din 24 iunie 2008 a Tribunalului Brașov.

În ceea ce privește prejudiciul, Înalta Curte constată că, potrivit susținerilor recurenților-reclamanți, acesta este reprezentat de privarea bugetului consolidat al statului de dreptul de a încasa impozite și taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate de legea fiscală ca fiind impozabile.

Deși, în justificarea promovării prezentului demers judiciar și a existenței faptei ilicite a pârâtei, recurenții-reclamanți s-au prevalat de aspectele reținute în ordonanța de clasare din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, dată în dosarul penal nr. x/2017, Înalta Curte reține că acestea nu pot constitui fundamentul juridic pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel cum a observat curtea de apel, în dosarul penal nr. x/2017, pârâta A. a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 48 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respectiv complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală. Fapta reclamată a constatat în presupusa conivență a pârâtei cu numitul D., administratorul B. S.R.L., prin sustragerea de la înregistrarea în evidențele contabile ale societății a contravalorii prețului real al terenului achiziționat de la numitul C., prin simularea acordării unui împrumut de către pârâtă societății, urmată de intentarea imediată a unui proces finalizat prin tranzacția denumită "dare în plată", consfințită prin sentința civilă nr. 2330/C din 24 iunie 2008 a Tribunalului Brașov.

Potrivit aspectelor reținute în ordonanță, detaliate de curtea de apel în decizia recurată, în cauza penală s-a impus efectuarea unei constatări tehnico-științifice, prin care să se stabilească, printre altele, dacă factura x/01.09.2088, prin care B. S.R.L. a livrat pârâtei A. suprafața de teren de 48,58 ha, la prețul de 971.600 RON, reprezintă preț de piață, în sensul art. 11 alin. (2) Codul fiscal, iar, în caz contrar să se calculeze care era prețul de piață la data emiterii facturii și care au fost normele încălcate și prejudiciile acestor încălcări.

Procurorul și-a însușit în parte concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 24 februarie 2020, întocmit de specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 de către societatea B. S.R.L. și de persoanele care au reprezentat-o în anul 2008.

În condițiile arătate, constatând că valoarea estimată de organele de urmărire penală și de specialistul în domeniul economico-financiar a terenului nu a fost niciodată încasată de societatea B. S.R.L. și că, prin urmare, nu a constituit venit ce trebuia declarat prin decontul de TVA și prin declarația privind impozitul pe profit, Parchetul a reținut că este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a dispus clasarea cauzei, lăsând nesoluționată acțiunea civilă și a transmis ordonanța Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov în vederea exercitării competențelor proprii în raport de delictul fiscal (aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003) și exercitarea acțiunii civile în vederea recuperării prejudiciului de 21.357.580 RON.

Cu privire la împrejurarea că venitul aferent facturii x/01.09.2008 (971.600 RON și TVA în valoare de 184.064 RON), prin care societatea B. S.R.L. a livrat pârâtei A. suprafața de teren de 48,58 ha, nu a fost declarat la organul fiscal competent, prin ordonanța din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a arătat că această ipoteză nu a fost reținută ca faptă propriu-zisă în actul de acuzare formulat, existând doar o simplă mențiune, ca argument suplimentar la împrejurarea că pârâta, cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, l-a ajutat pe numitul D. (administratorul societății) să sustragă de la înregistrarea în evidențele fiscale ale acesteia a prețului real al terenului achiziționat de la C., prin simularea unui împrumut către B. S.R.L., urmată, la scurt timp, de intentarea unui proces finalizat prin tranzacția numită "dare în plată".

Referitor la această faptă, organul de urmărire penală a constatat împlinirea termenului de prescripție al răspunderii penale și a apreciat că nu se impune extinderea urmăririi penale sau clasarea.

Rezumând aspectele relatate, Înalta Curte observă că, prin ordonanța din 21 septembrie 2020, Parchetul a reținut, în sarcina societății B. S.R.L., săvârșirea contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, iar, în ceea ce o privește pe pârâta A. a constatat că fapta penală pentru care a fost cercetată (tranzacția efectuată cu societatea B. S.R.L. asupra celor 31 de parcele de teren primite în schimbul împrumutului de 971.600 RON, conform facturii x/01.09.2008) era prescrisă și că nu se impunea extinderea urmăririi penale sau clasarea.

În aceste condiții, este corectă constatarea instanței de apel conform căreia nu poate fi reținută, în sarcina pârâtei, fapta ilicită reclamată, de natură să îi angajeze răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului solicitat de recurenți.

Această concluzie este justificată și de faptul că, urmare a cercetărilor penale efectuate, a rezultat că pârâta nu deținea vreo calitate în cadrul societății B. S.R.L., căreia îi aparținea, în mod exclusiv, responsabilitatea evidențierii în contabilitate a operațiunii comerciale realizate cu pârâta.

De altfel, prin ordonanța din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, atunci când a constatat că fapta pentru care au fost efectuate cercetările penale în privința societății B. S.R.L. nu îndeplinește elementele constitutive ale unei infracțiuni, a reținut că valoarea estimată a terenurilor care au format obiectul tranzacției încheiate cu pârâta nu a fost încasată de societatea B. S.R.L. și că, din acest motiv, nu a reprezentat un venit ce trebuia declarat prin decontul de TVA și prin declarația privind impozitul pe profit.

Față de aceste constatări, nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, în baza căreia să se dispună repararea prejudiciului solicitat de recurenții-reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Privită ca element primordial al răspunderii civile delictuale, în absența faptei ilicite, nu pot fi identificate celelalte componente ale acestei forme de răspundere civilă (vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu), pe baza cărora partea despre care se susține că se află în culpă (în speță, pârâta) să fie obligată la reparație.

Pe de altă parte, Înalta Curte va acredita și concluziile instanței de apel, care a constatat lipsa unui proces-verbal de constatare a contravenției.

Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (5) Codul de procedură fiscală "Dacă, după sesizarea organelor de urmărire penală, procurorul, prin ordonanță, dispune clasarea ori renunțarea la urmărirea penală sau dacă, după trimiterea în judecată, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, organul de inspecție fiscală poate relua inspecția. În acest caz, se transmite un nou aviz de inspecție fiscală".

Față de incidența în cauză a acestei ipoteze, din economia cauzei nu a rezultat că, ulterior emiterii ordonanței din 21 septembrie 2020 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și-a exercitat competențele, uzând de aceste prevederi legale.

Or, dispozițiile art. 338 alin. (3) Codul de procedură fiscală reglementează obligația de constatare a contravenției prin încheierea unui proces-verbal, iar ordonanța din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov nu poate îndeplini acest rol, fiind un act procedural prin care a fost finalizată urmărirea penală în dosarul nr. x/2017.

Recurenții-reclamanți i-au mai imputat instanței de apel lipsa de rol activ, derivată din ignorarea poziției procesuale a părților și a probatoriului solicitat a fi administrat în vederea dovedirii motivelor acțiunii (atașarea dosarului penal), precum și pronunțarea unei soluții eronate cu privire la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă în apel, despre care au susținut că ar fi trebuit cenzurate prin raportare la faptul că acțiunea a fost promovată în baza unor dispoziții legale, astfel că nu se poate reține reaua lor credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Înalta Curte nu va reține nici critica recurenților-reclamanți cu privire la lipsa de rol activ a instanței de apel, invocată în contextul justificării cuantumului prejudiciului și a modalității săvârșirii faptei de către pârâtă, de vreme ce, prin considerentele anterioare s-a demonstrat că este justă constatarea curții cu privire la inexistența faptei ilicite pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei și care a atras, ca și consecință, neanalizarea celorlalte condiții, de vreme ce se impunea ca acestea să fie îndeplinite cumulativ.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a manifestat rol activ în ceea ce privește controlul judiciar efectuat asupra hotărârii instanței de fond, arătând motivele pentru care a anulat sentința și a considerat că este admisibil demersul judiciar al recurenților-reclamanți, cercetarea judecătorească fiind efectuată pe baza probelor administrate în cauză (înscrisuri din dosarul penal, despre care recurenții-reclamanți au susținut că în mod greșit nu a fost anexat la prezentul dosar), despre care a făcut mențiune pe larg în cuprinsul deciziei.

Or, față de cele reținute, critica examinată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Înalta Curte nu va primi nici criticile recurenților-reclamanți cu privire la soluția instanței de apel ce vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Conform dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată își are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul.

Contrar susținerii recurenților, fundamentul acestei obligații nu este reprezentat de buna-credință reglementată de C. proc. civ., care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege și pentru care s-a prevăzut sancționarea părții care își exercită abuziv drepturile procesuale, ci culpa procesuală ce decurge din inițierea fără succes a unui demers judiciar, care a generat efectuarea unor cheltuieli de către partea adversă (ex. taxe judiciare de timbru, onorarii ale avocaților etc.).

Acest aspect reiese din conținutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat de partea care a obținut un rezultat favorabil în proces.

Dispozițiile art. 452 C. proc. civ. condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenței și întinderii lor.

Or, în cauză, curtea a reținut că pârâta a făcut dovada plății cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 1.190 RON, aceasta depunând factura seria x nr. x/18.05.2022 și extrasul de cont aferent de la E..

7.2 Asupra recursului declarat de pârâta A., Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor invocate în cauză – a inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive, a prescripției dreptului material la acțiune și a prescripției dreptului de a stabili creanțe fiscale - solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru soluționarea excepțiilor, în sensul admiterii acestora, conform art. 497 C. proc. civ., cu aplicarea art. 501 alin. (4) din același act normativ, iar în subsidiar, reținerea cauzei, spre rejudecare, respingerea apelului și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de instanța de fond.

În motivarea criticii privind soluția pronunțată asupra excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a arătat că suma pretinsă de recurenții-reclamanți cu titlu de prejudiciu provine dintr-o creanță bugetară, care se stabilește printr-un titlu de creanță, iar în lipsa acestuia, potrivit art. 226 din Legea nr. 207/2017, nu se poate emite un titlu executoriu de către instanță. De asemenea, a arătat că nu există un proces-verbal de constatare a contravenției.

Contrar acestor susțineri ale recurentei-pârâte, Înalta Curte nu poate reține nelegalitatea soluției pronunțate de Curtea de Apel Brașov asupra excepției de inadmisibilitate.

Excepția inadmisibilității vizează greșita alegere a unei căi procedurale (cerere de chemare în judecată ori cale de atac), iar analiza soluției pronunțate de curtea de apel asupra acestei excepții trebuie să se facă, în prezenta speță, prin raportare la efectele ordonanței din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. x/2017, care este, potrivit susținerilor reclamanților, actul procedural ce a stat la baza promovării acțiunii civile.

Astfel, se susține că, prin ordonanța din 21 septembrie 2020 pronunțată în dosarul penal nr. x/2017, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a dispus clasarea cauzei penale în ceea ce îi privește pe suspecții D. (administratorul B. SRL), F. și A., cercetați pentru infracțiunile de evaziune fiscală, respectiv de complicitate la această infracțiune, întrucât a constatat că este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. civ.

Parchetul a considerat că fapta penală cercetată nu are caracterul unei infracțiuni, ci că aceasta se constituie într-o contravenție, prevăzută de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Pentru acest motiv și în raport de soluția pronunțată asupra urmăririi penale, prin ordonanța din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a dispus comunicarea acestui act de procedură reclamantei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov în vederea exercitării, potrivit propriilor competențe, a acțiunii civile pentru recuperarea prejudiciului produs prin săvârșirea contravenției menționate.

Reclamanții Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov au uzat de posibilitatea valorificării în justiție a dreptului de a obține repararea prejudiciului constatat prin ordonanță și au introdus, pe rolul secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov o cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.357.580 RON și a accesoriilor acesteia, invocând dispozițiile art. 1334 și următ. C. civ. și specificând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte.

Prin încheierea nr. 493/CA din 19 mai 2021, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat, în favoarea secției I civile competența de soluționare a cauzei, reținând că obiectul acesteia se circumscrie răspunderii civile delictuale, iar nu materiei fiscale, pentru care era necesară dovedirea faptului că, anterior sesizării instanței, autoritățile publice s-au adresat instanței de contencios administrativ competente pentru recunoașterea dreptului pretins ori al interesului legitim.

Învestit fiind, în aceste condiții, cu soluționarea acțiunii civile, Tribunalul Brașov, secția I civilă, prin sentința nr. 268/S din 6 decembrie 2021, a admis excepția inadmisibilității acțiunii civile invocată de pârâtă, reținând, în esență, că obligațiile la care aceștia au făcut referire sunt de natură fiscală, rezultând din taxele și impozitele datorate de recurenta-pârâtă bugetului consolidat al statului, astfel că recuperarea acestora nu poate avea loc pe temeiul răspunderii civile delictuale, ci în condițiile speciale reglementate de Codul de procedură fiscală.

Soluția Tribunalul Brașov, secția I civilă a făcut obiect de critică în apelul exercitat de reclamanți, aceștia susținând că acțiunea formulată în prezentul litigiu a fost determinată de faptul că, prin ordonanța Parchetului din 21 septembrie 2020 a fost deschis cadrul legal pentru recuperarea prejudiciului de la recurenta-pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin decizia nr. 994/Ap din 15 iunie 2022, Curtea de Apel Brașov – secția civilă, exercitând controlului judiciar asupra hotărârii instanței de fond și constatând că excepția de inadmisibilitate a acțiunii civile a fost în mod greșit admisă, în baza art. 480 C. proc. civ. a anulat sentința și a procedat la judecarea fondului cauzei.

Pentru a dispune astfel, curtea a reținut că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată nu sunt obligații fiscale, susceptibile de a fi recuperate pe calea emiterii unor acte administrativ-fiscale împotriva pârâtei, ci reprezintă un prejudiciu produs bugetului consolidat al statului, prin omisiunea evidențierii în actele contabile ale societății B. S.R.L. a tranzacției încheiate cu pârâta, la un preț pretins ca fiind inferior celui al pieței imobiliare.

Instanța de apel a mai reținut că inadmisibilitatea unui demers judiciar poate fi invocată numai în situația în care acesta este prohibit de lege, iar nu pe considerentul că acesta nu întrunește cerințele instituite de legislația din domeniul căruia i se circumscrie, întrucât acest din urmă aspect vizează fondul raportului juridic obligațional dedus judecății, referindu-se la caracterul său netemeinic.

Înalta Curte apreciază că această soluție este justificată, în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile legale ale răspunderii civile delictuale, cu aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., reclamanții au arătat că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu (omisiunea evidențierii în actele contabile ale societății B. S.R.L. a tranzacției încheiate cu recurenta-pârâtă A.) se află în legătură directă de cauzalitate cu prejudiciul produs bugetului de stat (încălcarea dreptului legitim al Statului Român de a încasa impozite și taxe), prejudiciul fiind cuantificat (21.357.580 RON), iar vinovăția pârâtei fiind apreciată ca dovedită.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu a presupus existența unei obligații fiscale, susceptibilă de a fi pusă în executare în condițiile Codului de procedură fiscală, ci un prejudiciu, pentru care s-a solicitat repararea potrivit răspunderii civile delictuale prevăzute de C. civ.

Acest aspect rezidă, pe de o parte, din faptul că recurenții nu s-au prevalat de existența unui titlul de creanță, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, și nici nu au făcut dovada faptului că, anterior formulării acțiunii civile, s-ar fi adresat instanței de contencios administrativ competente cu o cerere prin care să solicite recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că este necesar să se dea eficiență principiului disponibilității procesului civil, ca manifestare pregnantă a autonomiei de voință a părților în materia dreptului procesual civil, și a se constata că, din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată și din temeiul juridic invocat în susținerea acesteia (art. 1349 și următ. C. civ.), cererea de chemare în judecată se subscrie materiei răspunderii civile delictuale, iar nu materiei fiscale – "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.).

Referirea reclamanților la taxa pe valoarea adăugată și la faptul că prejudiciul rezidă dintr-o creanță bugetară nu poate conduce, de asemenea, la concluzia că suma solicitată se circumscrie materiei fiscale, întrucât, principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, prevăzut în art. 1531 alin. (2) C. civ., prevede atât recuperarea pagubei suferite în mod efectiv (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), ceea ce presupune, în cazul unei sume de bani, și plata dobânzilor și a altor accesorii aferente.

Susținerile recurentei nu sunt de natură să atragă incidența cazului de casare invocat, întrucât curtea a arătat, argumentat, motivele pentru care a considerat că sumele solicitate de reclamanți nu reprezintă obligații fiscale, menționând că, prin cererea de chemare în judecată, s-a arătat clar că sumele pretinse reprezintă prejudiciul produs bugetului consolidat al statului prin omisiunea evidențierii în actele contabile ale S.C. B. S.R.L. a operațiunii comerciale reprezentate de tranzacția încheiată de această societate cu intimata-pârâtă, operațiune încheiată cu o persoană afiliată la un preț inferior prețului pieței.

Sub acest aspect și valorificând considerentele anterior expuse, se constată că instanța de apel a dat o calificare corectă a sumei reclamate cu titlu de prejudiciu în cauză, în considerentele deciziei recurate neputând fi identificată ipoteza invocată de recurenta-pârâtă.

Cât privește criticile formulate în legătură cu soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, Înalta Curte