ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2630/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 15 noiembrie 2021, pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate existența prejudiciului produs reclamantei, în cuantum total de 63.260.905 RON, precum și obligarea pârâtului la suportarea acestui prejudiciu, ce reprezintă obligații fiscale, sumă ce va fi actualizată cu dobânzi și penalități, calculate de la data săvârșirii faptei și până la achitarea integrală a prejudiciului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 177/S din 22 iunie 2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală și convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu pârâtul A.. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală și convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Hotărârile pronunțate în apel Prin decizia civilă nr. 879/Ap din 12 mai 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Administrația Națională de Administrare Fiscală și reprezentant convențional Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței civile nr. 177/S din data de 22.06.2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o, în tot, și a acordat termen pentru rejudecarea cauzei. În rejudecarea fondului, prin decizia civilă nr. 1959/Ap din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Administrația Națională de Administrare Fiscală și reprezentant convențional Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1959/Ap din 13 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Administrația Națională de Administrare Fiscală și reprezentant convențional Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a imputat instanței de apel dezvoltarea unor considerente contrare față de motivarea și soluția pronunțată prin decizia intermediară, prin care a reținut că nu poate fi impusă reclamantului o sarcină excesivă și chiar imposibilă de emitere a unor decizii de impunere sau de demarare a unor proceduri de executare fiscală, pentru ca, apoi, în hotărârea pronunțată în rejudecare, să rețină că recurentul nu a făcut dovada prejudiciului ce rezultă din rapoartele de inspecție fiscală și deciziile de impunere. Recurentul-reclamant a imputat instanței de apel înlăturarea caracterului cert al actelor fiscale emise, apreciind că, în mod nelegal, Curtea de Apel a considerat că prejudiciul nu este cert, nefiind verificat printr-o probă de expertiză tehnică judiciară. În ceea ce privește expertiza judiciară cu specialitatea contabilitate, recurentul a arătat că nu a solicitat această probă, întrucât, pe de o parte, sumele cuprinse în actele de control nu au fost contestate, iar, pe de altă parte, fiind vorba de societăți radiate, nu era posibilă efectuarea unei astfel de expertize. Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală, care dă dreptul organului fiscal să poată folosi succesiv sau concomitent modalități de executare silită prevăzute de lege. Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv a art. 1349 și art. 1357 C. civ., fiind întrunite, contrar celor reținute de instanță, toate cele patru condiții pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului. În acest sens, a arătat că există faptă ilicită, dovada acesteia fiind făcută prin Ordonanța de clasare din 30.09.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, precum și prejudiciu cert și nereparat.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, nefiind dezvoltate motive de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu este afectată de vicii de nelegalitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. O primă critică formulată de recurent, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează pretinsa contradicție între considerentele deciziei intermediare și cele reținute de instanța de apel în hotărârea pronunțată după rejudecarea fondului. Analiza comparativă a celor două hotărâri relevă că nu ne aflăm în prezența unei inconsecvențe apte să atragă incidența cazului de casare invocat, ci în fața unor dezlegări succesive, circumscrise unor etape procesuale distincte și cadrului procesual existent la momentul pronunțării fiecărei hotărâri. Prin decizia intermediară, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății, reținând, în esență, două aspecte: 1. admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală și, 2. în ceea ce privește anumite societăți radiate, imposibilitatea de a impune reclamantului o sarcină excesivă sau imposibilă constând în emiterea de decizii de impunere sau în demararea unor proceduri de executare silită fiscală. Această dezlegare privește exclusiv condiții prealabile de admisibilitate. În schimb, prin decizia pronunțată după rejudecare, instanța de apel a intrat efectiv în analiza fondului acțiunii, verificând caracterul cert al prejudiciului pretins și întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport de probele administrate și de situațiile particulare ale fiecărei societăți vizate. În acest context, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că organul fiscal dispune deja de titluri executorii valorificabile, pe calea executării silite, pentru parte din prejudiciu, respectiv sentința civilă nr. 1513/SIND din 14.10.2015, sentința civilă nr. 800/SIND din 9.11.2020, sentința civilă nr. 1271/SIND din 20.10.2016, sentința civilă nr. 1256/SIND/2014, sentința civilă nr. 605/SIND din 7.05.2019, toate pronunțate de Tribunalul Brașov și decizia civilă nr. 187/R/4.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care pârâtul a fost obligat la acoperirea prejudiciului, din averea personală. Pe de altă parte, a constatat că, pentru anumite societăți, reclamantul este înscris la masa credală, având posibilitatea de recuperare a prejudiciului pe această cale. Cu privire la S.C. B. S.R.L., s-a reținut că reclamantul nu a dovedit că pârâtul A. este autorul prejudiciului invocat, din dosarul de insolvență al acestei societăți nr. x/2012 și din dosarul asociat nr. x/2012, rezultând faptul că administratorii societății au fost cei doi asociați unici C. și D., care au și fost obligați să suporte, în solidar, din averile personale, o parte din pasivul societății. Pentru celelalte societăți comerciale, respectiv E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L. și J. S.R.L., a concluzionat nu a fost dovedită existența prejudiciului, precum și caracterul cert al acestuia. Astfel, s-a reținut că pentru E. S.R.L., reclamantul nu a depus decizia de impunere și nici alte documente justificative ce au stat la baza emiterii deciziei; pentru F. S.R.L. nu s-a emis decizie de impunere, iar suma solicitată rezultă dintr-un proces-verbal ce nu poate face dovada unui prejudiciu cert; pentru G. S.R.L. nu s-a emis decizie de impunere; pentru H. S.R.L. au fost depuse doar deciziile de impunere în dovedirea prejudiciului. În acest context, Curtea de Apel a reținut că deciziile de impunere, procesele-verbale, actele emise de reclamant nu sunt suficiente pentru dovedirea caracterului cert al prejudiciului invocat, în condițiile în care nu sunt susținute de probe clare, rapoarte de expertiză și alte documente justificative. Drept urmare, a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Aceste constatări ale instanței de apel nu sunt în contradicție cu considerentele deciziei intermediare, ci reprezintă o aplicare punctuală, pe baza probatoriului administrat în rejudecare, a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt concretă dedusă judecății. Cele două hotărâri se raportează la obiecte procesuale diferite: prima la condițiile de admisibilitate, iar cea de-a doua la fondul acțiunii și la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale. În aceste condiții, pretinsa contradicție nu reprezintă o încălcare a normelor de procedură, ci exprimă două etape procesuale succesive, cu obiecte de analiză și raționamente juridice diferite. De altfel, niciuna dintre hotărâri nu neagă premisa celeilalte: decizia intermediară nu a statuat asupra existenței și certitudinii prejudiciului, ci a confirmat doar admisibilitatea acțiunii, în timp ce decizia de rejudecare s-a raportat la probele efectiv administrate și la situația particulară a fiecărei societăți. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticii, nefiind îndeplinite cerințele motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Nefondată este și cea de-a doua critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 227 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul fiscal poate utiliza, succesiv sau concomitent, mai multe modalități de executare silită, reținând că, în cauză, există deja titluri executorii împotriva pârâtului - reprezentate de hotărâri judecătorești pronunțate în procedura insolvenței - care sunt parte din pretențiile deduse judecății. Conform dispozițiilor art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală, "Pentru realizarea creanțelor fiscale, organul de executare poate folosi, succesiv ori concomitent, mai multe modalități de executare silită." Acest text reglementează libertatea și flexibilitatea organului fiscal în alegerea mijloacelor de executare, însă nu instituie un drept de a obține, în mod repetat, titluri executorii pentru aceeași creanță. În speță, obiectul acțiunii promovate de reclamant îl reprezintă obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru acoperirea prejudiciului consolidat al statului, rezultat din neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor fiscale, în cadrul activităților fiscale desfășurate în numele a mai multor societăți comerciale, în calitate de administrator. Or, instanța de apel a constatat că, pentru o parte dintre sumele pretinse, există deja titluri executorii împotriva pârâtului - hotărârile definitive pronunțate în cadrul procedurii insolvenței, prin care a fost obligat pârâtul să acopere prejudiciul din averea personală - care individualizează obligația de plată și pot fi puse în executare, conform procedurii legale. A interpreta art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală în sensul că organul fiscal ar putea obține un nou titlu executoriu, distinct de cel deja existent pentru aceeași creanță, ar însemna ignorarea principiului unicității titlului executoriu pentru o obligație determinată, ar genera riscul dublei executări și ar contraveni regulilor de drept comun privind executarea silită. Cu alte cuvinte, dispoziția legală invocată de recurent nu reglementează obținerea mai multor titluri executorii, ci doar folosirea mai multor modalități de executare în baza aceluiași titlu. De asemenea, în ceea ce privește societățile comerciale K. S.R.L. și L. S.R.L., instanța de apel a constatat că reclamantul a optat deja pentru calea legală a înscrierii creanțelor la masa credală, în cadrul procedurii insolvenței. Odată aleasă această modalitate, prevăzută expres de Legea nr. 85/2014, în mod corect, a reținut Curtea de Apel că nu se mai poate pretinde obținerea unui nou titlu executoriu pentru aceleași sume, întrucât recuperarea lor este guvernată de regulile speciale ale procedurii colective, care asigură creditorului, inclusiv Statului Român, posibilitatea efectivă de valorificare a creanțelor. Prin urmare, constatarea instanței de apel că, în prezența unor titluri executorii judecătorești definitive ori a unor creanțe înscrise în procedura insolvenței, acțiunea pentru obținerea unui alt titlu executoriu pentru aceeași creanță nu poate fi admisă, nu reprezintă o aplicare greșită a art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală, ci o interpretare corectă, în concordanță atât cu litera și finalitatea acestuia. În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe pretinsa interpretare și aplicare eronată a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, în raport cu probatoriul administrat în cauză, în sensul că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, rezultă caracterul cert al prejudiciului, astfel că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului, instanța de recurs constată că acesta nu se circumscrie cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va fi înlăturat din analiză. Verificarea criticii formulate sub acest aspect relevă că recurentul nu indicat veritabile erori de drept, nu a arătat în ce constă, în mod concret, eroarea de interpretare sau de aplicare a normelor juridice incidente și care ar fi aceste norme de drept încălcate, ci doar a exprimat punctul său de vedere, în sensul că, prin probele administrate, s-a făcut dovada caracterului cert al prejudiciului, întrucât deciziile de impunere necontestate sunt probe suficiente pentru existența și întinderea acestuia, precum și dovada faptei ilicite și a vinovăției pârâtului. Însă, aceste critici vizează, în esență, modul în care instanța de apel a interpretat și a valorificat ansamblul probator și tind la obținerea unei reaprecieri a acestuia, operațiune care excede limitelor controlului exercitat în recurs, simpla trimitere la sediul materiei răspunderii civile delictuale nefiind suficientă pentru declanșarea controlului de legalitate. Astfel, se reține că toate alegațiile recurentului care vizează probatoriul administrat, cu trimitere la înscrisurile aflate la dosar și la interogatoriul administrat, precum și forța probantă a înscrisurilor fiscale invocate, în sensul dovedirii caracterului cert al prejudiciului, nu demonstrează că instanța de apel ar fi interpretat greșit sau ar fi aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente, ci doar exprimă dezacordul recurentului față de modul în care instanța a apreciat forța probantă a actelor fiscale și a evaluat întregul probatoriu administrat, ceea ce excede limitelor de analiză ale recursului. Acesta întrucât, în conformitate cu dispozițiile C. proc. civ., astfel de critici nu se circumscriu niciunui caz de nelegalitate dintre cele reglementate limitativ de art. 488, deoarece reevaluarea probatoriului și a situației de fapt nu constituie o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut exclusiv al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Drept urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurentului, astfel cum au fost dezvoltate în cadrul acestui punct al memoriului de recurs, nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE,