ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2024

Obiectul cererii de chemare în judecata Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la 17.02.2021, pe rolul Judecatoriei Brașov sub nr. x/2021, reclamanta Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brașov, pentru Statul Român prin ANAF a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A. sa se constate existența diferenței de prejudiciu de achitat reprezentând accesorii calculate pentru obligația fiscala principala (TVA și impozit pe profit) în suma de 156.822 RON stabilita pentru B. S.R.L. și 91.176 RON stabilita pentru C., așa cum au fost evidențiate prin raportul de constatare tehnico științific încheiat la data de 26.06.2019, în dosarul penal x/2020 Accesoriile au fost calculate la debitul principal de la data întocmirii raportului, respectiv 26.06.2020, pâna la plata debitului principal, 8.09.2020 pentru suma de 156.822 RON și 13.07.2020 pentru suma de 91.176 RON. Totodata, reclamanta a solicitat sa fie obligat pârâtul la plata diferenței prejudiciului reprezentând accesorii în suma de 231.896 RON și 125.823 RON, reprezentând dobânzi și penalitați de întârziere. Prin sentința nr. 5151/8.06.2021, Judecatoria Brașov a admis excepția necompetenței materiale a judecatoriei, invocata de pârâtul A. și a declinat competența de soluționate a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov.

Sentința pronunțata de Tribunalul Brașov Prin sentința civila nr. 231/S/28.10.2021, Tribunalul Brașov, Secția I Civila a respins cererea de chemare în judecata formulata de reclamantul Statul Român prin ANAF prin Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brașov în contradictoriu cu pârâtul A..

Decizia pronunțata de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 1017/Ap din 7 iunie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civila a respins cererea de apel formulata de apelanta-reclamanta Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței civile nr. 231/28.10.2021 pronunțate în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Brașov, pe care a pastrat-o și a obligat apelanta-reclamanta la plata catre intimatul pârât A. a sumei de 16.200 RON reprezentând cheltuieli de judecata în apel.

Calea de atac a recursului exercitata în cauza Împotriva deciziei nr. 1017/Ap din 7 iunie 2023 a declarat recurs reclamanta Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brașov, în reprezentarea Statului Român - Agenția Naționala de Administrare Fiscala, invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenta arata ca instanța de fond a pronunțat hotarârea cu încalcarea prevederilor art. 397 C. proc. civ. care reglementeaza limitele soluționarii cauzei- limite pastrate, ulterior, cu ocazia soluționarii apelului- sens în care a acordat altceva decât s-a cerut. Limitele învestirii instanței de fond, astfel cum au fost deduse judecații prin acțiunea introductiva, s-au referit la analizarea condițiilor raspunderii civile delictuale, în temeiul art. 1381 C. civ. Învedereaza recurenta ca intimatul a achitat debitul principal, astfel cum reiese și din ordonanța de clasare, astfel ca a ramas de achitat diferența reprezentata de obligații accesorii calculate în raport de debitul principal, de la data savârșirii faptei și pâna la data achitarii efective a debitului principal. Deși a fost învestita cu o acțiune având ca obiect raspundere civila delictuala, instanța a analizat aplicabilitatea prevederilor capitolului IX din O.U.G. nr. 69/2020 privind instituirea unor facilitați fiscale și a statuat în sensul ca pârâtul este scutit de la plata accesoriilor care formeaza obiectul cererii deduse judecații. Interpretând astfel, instanța de apel a schimbat în tot obiectul cauzei depașind limitele învestirii și acordând ceva ce nu s-a cerut. Recurenta expune o scurta circumstanțiere a aspectelor ce au facut obiectul dosarului penal nr. x/2020 și arata ca prin Ordonanța din 21.01.2021 s-a dispus clasarea sub aspectul savârșirii, de catre A., a infracțiunii prevazute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar prin Raportul de constatare încheiat la 26.06.2020 s-a stabilit ca în perioada de referința 2007-2013 societațile B. S.R.L. și C. au desfașurat relații comerciale cu mai multe societați iar activitatea desfașurata nu a fost declarata la organul fiscal competent, neavând corespondent în documente justificative. Pretinde recurenta ca statul a suferit un prejudiciu de 156.822,07 RON (din care TVA- 129.272,98 RON și impozit pe profit -27.549,09 RON) prin activitatea desfașurata de B. S.R.L., precum și un prejudiciu în cuantum de 91.176 RON (din care TVA -78.206,87 RON și impozit pe profit - 12.969,58 RON) prin activitatea desfașurata de C.. La aceste debite principale se adauga obligații accesorii calculate de la data savârșirii faptei și pâna la data plații debitului principal (pâna la data de 08.09.2020 pentru suma de 156.822 RON, respectiv pâna la data de 13.07.2020 pentru suma de 91.176 RON). Astfel cum reiese din Raportul de constatare tehnico științific, conform prevederilor art. 119 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 pentru neevidețierea, necalcularea și neachitarea la data scadenta a impozitului pe venit, sunt datorate dobânzi și penalitați de întârziere conform art. 79 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Sumele datorate cu titlu de accesorii vor fi calculate de organul fiscal, care va iniția demersurile pentru recuperarea acestora. Învedereaza recurenta ca a solicitat obligarea pârâtului la plata diferenței de prejudiciu reprezentat de accesorii în cuantum total de 357.719 RON aferente debitului principal calculat prin Raportul de constatare tehnico-științific încheiat la data de 26.06.2020, calculate pentru obligația fiscala principala TVA și impozit pe venit în suma de 231.896 RON (dobânzi și penalitați de întârziere calculate pentru B. SRL) și 125.823 RON (dobânzi și penalitați de întârziere calculate pentru C. SRL), obligația fiscala principala fiind stabilita prin Raportul întocmit în dosarul penal. Pe cale de consecința, instanța era ținuta a analiza aspectele deduse judecații privitoare la raspunderea civila delictuala în raport cu temeiurile de drept ale acțiunii reclamantei și reținerea în sarcina pârâtului a sumelor cu titlu de accesorii la debitul principal, necalculate de catre organul penal, or, în fapt, instanța de apel reține, în mod eronat, întocmai considerentele fondului. Arata recurenta ca instanța de apel și-a întemeiat soluția pe analizarea condițiilor cerute de lege pentru încadrarea pârâtului în categoria beneficiarilor O.U.G. nr. 69/2020, respingând în consecința acțiunea, deși nu acesta a fost obiectul cererii deduse judecații. Recurenta pretinde ca instanța de apel s-a raportat eronat la Ordonanța de Guvern și nu la Ordonanța de Urgența a Guvernului nr. 69/2020- chiar daca conținutul actului la care se raporteaza este corect-, sens în care partea face trimitere la prevederile art. 115 alin. (4) din Costituția României și arata ca urgența adoptarii actului normativ stabilește caracterul special al acestuia. În susținerea acestor argumente, recurenta reda preambulul și prevederile cap II- Anularea unor obligații accesorii, respectiv art. VIII alin. (1) și alin. (2) lit. a)-d), din O.U.G. nr. 69/2020 și concluzioneaza în sensul ca prejudiciul stabilit în sarcina contribuabilului prin Raportul de constatare tehnico-științific nu se regasește în nici una din situațiile prevazute de aceste dispoziții legale, iar aceste aspecte au fost aduse la cunoștința intimatului. Susține recurenta ca, potrivit prevederilor din Anexa la ordinul ANAF nr. 2047/2016, Rapoartele tehnico-științifice nu reprezinta titluri de creanța - acestea fiind acte procedurale prin care au fost evaluate prejudicii, așa cum este și situația de fața, mijloc de proba ce nu a fost contestat în procesul penal și cu referire la care intimatul pârât a achitat debitul principal stabilit prin respectivul Raport. În situația în care prin hotarâre judecatoreasca se dispune adaugarea în sarcina contribuabilului și a obligațiilor fiscale accesorii aferente prejudiciului, acestea vor fi instituite în evidența fiscala. Sumele ce fac obiectul cererii deduse judecații sunt evidențiate distinct conform Ordinului nr. 2047/08.07.2016 (pentru aprobarea Procedurii de distribuire sau restituire în conturile respective din conturile de venituri bugetare corespunzatoare a sumelor încasate în contul 50.86.09) urmând a fi evidențiate dupa ramânerea definitiva a hotarârii instanței de judecata competente. Aceste prevederi legale se completeaza cu cele cuprinse în cap. I punctul 1.4 din Anexa la Ordinul ANAF nr. 2047/2016 obligațiile fiscale stabilite prin Raportul de constatare fiind cuprinse într-o evidența separata și nu în cea curenta. Recurenta învedereaza ca aceste precizari au relevanța în raport de raspunsul primit de catre intimat la cererea acestuia nr. 9592/04.03.2021 de anulare a obligaților de plata accesorii, ce se întemeiaza pe evidențierea separata a sumelor stabilite prin rapoarte tehnico-științifice încheiate în cadrul dosarelor penale și pentru care nu se poate emite Decizie de anulare a obligațiilor accesorii. Recurenta arata ca cele doua societați- B. S.R.L. și C. SRL- sunt radiate din anul 2014, iar intimatul, în calitatea sa de fost administrator care a derulat activitate infracționala prin intermediul societaților cercetate, nu se afla printre destinatarii legii pentru obligațiile accesorii calculate la debitul principal achitat, astfel cum reglementeaza O.U.G. nr. 69/14.05.2020. Pe cale de consecința, recurenta susține ca nu exista niciun impediment legal în privința obligarii pârâtului la plata sumelor cu titlu de accesorii datorate la debitul principal, întinderea prejudiciului fiind în cuantumul total de 357.719 RON, așa cum este evidențiat în adresa nr. x/28.01.2021 aparținând Serviciului evidenta pe platitor PJ din cadrul AJFP Brașov. Relativ la apararile intimatului din întâmpinarile depuse în fața instanței de fond și a instanței de apel, recurenta învedereaza ca una dintre condițiile impuse de lege privind acordarea facilitaților fiscale reglementate de O.U.G. nr. 69/2020 se refera și la faptul ca debitorul trebuie sa fi depus toate declarațiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, pâna la data depunerii cererii de anulare a acesoriilor inclusiv. Or, în condițiile în care societațile pentru care intimatul-parat a fost cercetat, nu se mai afla în circuitul comercial, este evident ca nu sunt îndeplinite condițiile de acordare a facilitaților la plata și din aceasta perspectiva. Totodata, recurenta critica hotarârea atacata sub aspectul lipsei analizarii de catre instanța de apel a obiecțiunilor formulate de parte la suplimentul de expertiza judiciara contabila, obiectiuni prin care a criticat cuantumul excesiv al onorariului expertului, în cuantum total de 16.200 RON. Intimatul nu a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata, reprezentate de onorariu pentru efectuarea lucrarii de expertiza contabila, prin întâmpinarea prin care a indicat obiectivele la expertiza propuse de pârât, deși putea anticipa aceste cheltuieli. Normele procesuale se aplica deopotriva atât reclamantului cât și pârâtului în sensul ca, daca cheltuielile de judecata se solicita de catre reclamant prin însași cererea de chemare judecata, ele neputând fi primite la închiderea dezbaterilor pentru ca ar echivala cu o modificare a cererii, în egala masura solicitarea pârâtului în aceeași materie a cheltuielilor trebuie sa fie facuta respectând exigențele art. 209 alin. (4) C. proc. civ., respectiv trebuie facuta odata cu întâmpinarea sub sancțiunea decaderii. Pentru ca instanța sa poata stabili în sarcina recurentei obligația de a achita cheltuielie de judecata constând în onorariul aferent efectuarii expertizei ar fi trebuit sa analizeze, cu prioritate, calificarea juridica a acordarii acestor cheltuieli și a termenului în care pârâtul a formulat aceasta solicitare. Instanța de apel nu a analizat solicitarea recurentei privind aplicarea prevederilor art. 451 alin. (3) C. proc. civ. în sensul de a reduce cheltuielile, fața de caracterul disproporționat al acestora în raport cu valoarea lucrarii contabile, astfel cum a dezvoltat în obiectiunile înregistrate sub nr. x/06.02.2023 și depuse la dosarul cauzei. Pe cale de consecința, recurenta solicita înlaturarea cheltuielile de judecata reprezentând suma de 16.200 RON, ca fiind proba exclusiva ceruta de catre intimat, iar în subsidiar solicita aplicarea prevederitor art. 451 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii cheltuielilor ca disproporționate în raport cu valoarea lucrarii contabile, astfel cum a dezvoltat în obiecțiunile depuse.

Apararile formulate în cauza Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepția nulitații recursului, iar, în subisidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Relativ la excepția nulitații recursului, intimatul invoca prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și arata ca prin memoriul de recurs sunt reluate motivele de apel ce au fost înlaturate de Curtea de Apel Brașov, iar recurenta, deși invoca motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- ce prevede mai multe ipoteze distincte și alternative-, nu indica, în concret, care dintre acestea ar fi aplicabila. Simpla nemulțumire a parții în privința hotarârii pronunțate nu este suficienta, dupa cum nu este suficienta nici afirmația generala ca hotarârea atacata este nelegala, recurenta fiind obligata sa își sprijine criticile pe cel puțin unul dintre motivele prevazute de lege. De asemenea, în fața instanței de recurs nu se poate pune în discuție o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, dupa cum este inadmisibil a se înfațișa critici de netemeinicie ale hotarârii atacate. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul arata ca nu corespund realitații afirmațiile recurentei privind faptul ca instanța de fond sau instanța de apel s-ar fi pronunțat fara a analiza pe fond cererea introductiva, respectiv cererea de apel, în contextul în care nu au fost invocate excepții și nici instanțele nu s-au pronunțat fara a analiza cererile și apararile învederate de parțile litigante. Cu privire la critica recurentei referitoare la încalcarea prevederilor art. 397 alin. (1) C. civ., intimatul arata ca respingerea apelului nu echivaleaza cu schimbarea limitelor învestirii instanței, iar recurenta face o confuzie între obiectul cererii de chemare în judecata și motivarea propriu-zisa a unei hotarâri judecatorești. Arata intimatul ca nu corespunde adevarului susținerea recurentei în sensul ca prin analizarea și reținerea ca temeinice a apararilor pârâtului - invocarea aplicabilitații O.U.G. nr. 69/2020 - instanța de apel și-ar fi depașit limitele învestirii. Simpla respingere a caii de atac nu reprezinta o schimbare a obiectului judecații și, cu atât mai puțin, menținerea soluției primei instanțe de catre instanța de apel nu poate reprezenta o schimbare a obiectului judecații sau depașirea limitelor învestirii. Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul arata ca a fost invocat formal întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu se pot identifica prevederile de drept material pretins a fi încalcate sau aplicate greșit de catre prima instanța. Intimatul învedereaza ca se încadreaza în categoria persoanelor carora li se aplica prevederile O.U.G. nr. 69/2020, actul normativ neimpunând vreo limitare cu privire la persoanele fizice, fiind îndeplinite condițiile pentru amnistia fiscala. Referitor la cheltuielile de judecata constând în onorariu de expert, intimatul invoca prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și culpa procesuala a recurentei, sens în care învedereaza ca dovezile privind achitarea onorariului provizoriu și a onorariului definitiv solicitat și încuviințat de catre instanța de apel au fost depuse pâna la închiderea dezbaterilor, iar suplimentarea onorariului s-a datorat obiecțiunilor formulate de recurenta. Intimatul a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata, în temeiul art. 453 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecații (posibil de încadrat în aspecte de nelegalitate, contrar poziției procesuale a intimatului) Înalta Curte constata caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi aratate: - Este lipsita de orice fundament susținerea recurentei-reclamante conform careia, în realizarea judecații, instanța de apel, la fel ca prima instanța a fondului, ar fi depașit limitele învestirii și astfel, ar fi încalcat dispozițiile art. 397 C. proc. civ., prin aceea ca a analizat incidența în cauza a preederilor O.U.G. nr. 69/2020, deși reclamanta formulase o acțiune în raspundere civila delictuala. Separat de încadrarea eronata a criticii în motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 – în contextul în care, invocându-se nesocotirea unei norme procedurale și respectiv, a principiului disponibilitații, critica poate fi subsumata, în realitate, cazului de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – aceasta este lipsita de substanța întrucât, în mod inadecvat procedural, considera ca obiectul învestirii și deci, al judecații instanței îl reprezinta doar pretențiile deduse judecații pe cale principala, nu și apararile formulate de pârât prin întâmpinare. Astfel, recurenta-reclamanta a susținut ca, învestind instanța cu o acțiune în raspundere civila delictuala prin intermediul careia a pretins obligarea pârâtului la plata unor sume de bani reprezentând accesorii fiscale (dobânzi și penalitați de întârziere) aplicate asupra unei obligații fiscale principale (TVA și impozit pe profit), analiza și judecata trebuia sa se limiteze la acest obiect al învestirii și sa verifice îndeplinirea condițiilor angajarii raspunderii delictuale. Ca atare, stabilirea incidenței O.U.G. nr. 69/2020, invocata de pârât în aparare, și constatarea pe acest temei, a existenței unui caz de stingere a accesoriilor fiscale, s-ar fi realizat cu "schimbarea în tot a obiectului cauzei", instanța pronunțându-se și "acordând ceva ce nu s-a cerut". Formularea, în acești termeni, a criticii supuse analizei în recurs, cu trimitere la dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. (conform carora "Instanța este obligata sa se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecații. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, daca legea nu prevede altfel"), ignora faptul ca instanța este obligata sa se pronunțe nu doar asupra cererilor și pretențiilor deduse judecații pe cale principala, ci și asupra apararilor formulate de pârât în raport cu pretențiile care i se opun. În acest sens, dispozițiile art. 13 și 14 C. proc. civ. consacra, ca principii fundamentale ale desfașurarii procesului civil, dreptul la aparare și contradictorialitatea dezbaterilor, conform carora parțile pot sa propuna probe, sa-și faca aparari, sa prezinte "motivele de fapt și de drept pe care își întemeiaza pretențiile și apararile", instanța fiind obligata sa supuna discuției parților "toate cererile, excepțiile și împrejurarile de fapt și de drept invocate". La fel, dând expresie principiului disponibilitații procesului civil, prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., statueaza ca "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apararile parților". Așadar, susținerea recurentei-reclamante, conform careia, luând în examinare apararea pârâtului fundamentata pe dispozițiile O.U.G. nr. 69/2020 – a carei incidența în cauza a reținut-o, cu consecința constatarii stingerii obligațiilor fiscale accesorii – instanța ar fi schimbat obiectul învestirii și s-ar fi pronunțat asupra altor aspecte, este una care, pe de o parte, limiteaza, în mod greșit judecata instanței numai la pretențiile formulate pe cale principala, fara posibilitatea analizei apararilor pârâtului și, pe de alta parte, nesocotește în mod flagrant principii ale desfașurarii procedurii judiciare referitoare la dreptul de aparare și contradictorialitatea dezbaterilor. Astfel cum corect a reținut instanța de apel, analiza pe care prima instanța a realizat-o în legatura cu ipotezele reglementate și incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 69/2020, cu consecințele deduse de aici asupra rezolvarii fondului raportului juridic nu reprezinta o denaturare a obiectului judecații ci, dimpotriva, în acord cu principiile unei proceduri jurisdicționale corecte, raspunde și exigențelor motivarii calitative a hotarârii judecatorești, ceea ce presupune indicarea și verificarea susținerilor, apararilor ambelor parți (conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.). Ca atare, critica referitoare la încalcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și incidența astfel, a cazului de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este una nefondata. - Este, de asemenea, lipsita de fundament, susținerea unei greșite aplicari, raportat la datele speței, a dispozițiilor O.U.G. nr. 69/2020, ceea ce ar fi condus la respingerea acțiunii reclamantei, ca urmare a incorectei dezlegari a fondului raportului juridic dintre parți, și ar atrage nelegalitatea soluției din perspectiva motivului prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Mai întâi, sub aspect formal, argumentele dezvoltate de recurenta în legatura cu natura actului normativ (care nu este O.G. ci O.U.G.), cu atribuțiile Guvernului în adoptarea de ordonanțe de urgența și trimiterile, în acest sens, la prevederile constituționale, sunt unele lipsite de pertinența, în contextul în care instanța de apel a aratat, în mod corect, ca nu poate fi vorba decât de o eroare materiala strecurata în considerentele sentinței (care indica într-unul din paragrafele motivarii O.G. în loc de O.U.G.), de vreme ce raționamentul instanței se raporteaza, în mod adecvat, la dispozițiile O.U.G. nr. 69/2020. În ce privește modalitatea în care instanțele anterioare au facut aplicarea O.U.G. nr. 69/2020 și au dat dezlegare fondului raportului juridic, criticile recurentei au vizat lipsa de incidența a actului normativ menționat întrucât pârâtul fusese cercetat pentru infracțiunea de evaziune fiscala, și, ca atare, n-ar fi putut beneficia de dispozițiile de favoare referitoare la stingerea unor datorii fiscale și în același timp, pentru ca prejudiciul nu fusese stabilit în sarcina pârâtului prin-un titlu executoriu. Criticile sunt nefondate. Astfel, în ce privește împrejurarea ca pârâtul fusese cercetat pentru infracțiunea de evaziune fiscala, aceasta nu era una de natura sa-l excluda de la aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 69/2020 referitoare la anularea unor obligații accesorii, de vreme ce dispozițiile art. VIII din acest act normativ, stabilind sfera de aplicare pentru destinatarii unor astfel de facilitați, statueaza expres ca "prezentul capitol se aplica pentru toate categoriile de debitori, cum ar fi persoane fizice sau juridice, indiferent de forma de proprietate, asocieri și alte entitați fara personalitate juridica, persoane fizice care desfașoara activitați economice în mod independent sau exercita profesii libere, unitați administrativ-teritoriale sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiului București sau instituții publice". În prezența unei astfel de reglementari, interpretarea recurentei care distinge între categorii de debitori într-o maniera în care legiuitorul nu o face, este una care nesocotește principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus și, ca atare, este una inadecvata, improprie determinarii înțelesului unei norme și, deci, inapta sa-i susțina critica de nelegalitate. Dimpotriva, stabilind ca pârâtul a avut calitatea de debitor pentru doua obligații fiscale principale, pe care le-a stins, prin plata, la data de 13.07.2020 (pentru suma de 91.176 RON) și respectiv, la 8.09.2020 (pentru suma de 156.822 RON), instanța a concluzionat corect ca la data de 31.03.2020/reperul temporal folosit de ordonanța de urgența) existau obligații bugetare principale restante în sarcina pârâtului. În același timp, s-a constatat, în mod corect, îndeplinirea condițiilor reglementate de art. IX al O.U.G. nr. 69/2020, referitoare la "anularea accesoriilor aferente obligațiilor bugetare principale restante la data de 31 martie 2020", respectiv, faptul ca cele doua obligații bugetare principale erau stinse, potrivit art. 22 din Legea nr. 207/2015 (prin plata), la data menționata; reclamanta n-a invocat existența altor obligații bugetare principale și accesorii neachitate, cu termene de plata cuprinse între data de 1 aprilie 2020 și data depunerii cererii de anulare a accesoriilor; cererea de anulare a fost depusa la 4.03.2021, cu respectarea termenului, reglementat ca fiind în intervalul 1 ianuarie 2021 – 30 iunie 2022, inclusiv. Este, de asemenea, lipsita de fundament legal susținerea potrivit careia, prejudiciul nefiind stabilit printr-un titlu executoriu, ci doar pe baza unui raport de constatare tehnico-științific, înseamna ca nu erau incidente dispozițiile referitoare la stingerea obligațiilor bugetare accesorii. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. VIII alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 69/2020, care, circumstanțiind sfera obligaților bugetare principale restante la 31 martie 2020 (ale caror accesorii erau supuse anularii) face referire nu doar la obligațiile de plata individualizate în titluri executorii emise potrivit legii, ci și "la obligații bugetare principale stabilite de alte organe decât organele fiscale, aferente perioadelor fiscale de pâna la data de 31 martie 2020, transmise spre recuperare organelor fiscale în perioada cuprinsa între 1 aprilie 2020 și data depunerii cererii de anulare a accesoriilor". Or, în speța, aceasta din urma ipoteza a textului era incidenta, în contextul în care, nu doar ca prejudiciul a fost stabilit printr-un raport de expertiza întocmit în faza urmaririi penale, dar prin Ordonanțata de clasare din 21.01.2021, pronunțata în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lânga tribunalul Brașov, s-a dispus transmiterea actului catre DGRFP Brașov, în vederea exercitarii competențelor pentru recuperarea prejudiciului accesoriu. În acest context, este lipsita de relevanța și neadecvata referirea pe care o face recurenta la dispozițiile Ordinului ANAF nr. 2047/2016, referitoare la Procedura de distribuire sau restituire în conturile, respectiv din conturile de venituri bugetare a sumelor încasate. Separat de faptul ca ordinul respectiv nu face decât sa instituie o procedura interna, de respectat la nivelul Agenției Naționale de Administrare Fiscala, conținutul criticii nesocotește principiul ierarhiei actelor normative, care nu recunoaște forța juridica superioara unui astfel de ordin – emis în exercitarea atribuțiilor de președinte al Agenției, pe baza unei H.G. – peste cel al unei ordonanțe de urgența a Guvernului, emisa în baza delegarii legislative, potrivit art. 115 din Constituție. - De asemenea, susținerea potrivit careia societațile, pentru a caror activitate a fost cercetat pârâtul sub aspectul infracțiunii de evaziune fiscala ar fi radiate din 2014, nu demonstreaza vreun aspect de nelegalitate a deciziei. Din acest punct de vedere, recurenta nu prezinta niciun argument și nu combate niciun fel statuarile instanței de apel, potrivit carora dispozițiile art. IX alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 69/2020, nu instituie vreo limitare sau restrângere a sferei destinatarilor actului normativ în considerarea faptului ca societatea (în legatura cu a carei activitate s-au nascut obligațiile de plata bugetare) n-ar mai fi în circuitul civil. În plus, recurenta-reclamanta nesocotește faptul ca, în speța, calitatea de debitor, împotriva caruia și-a îndreptat acțiunea, este pârâtul persoana fizica, iar nu societațile comerciale, pentru a putea considera ca norma de la art. IX alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 69/2020 (referitoare la obligativitatea depunerii declarațiilor fiscale) ar trebui aplicata în persoana acestora (care, nemaiființând din punct de vedere juridic, ar însemna o imposibilitate de aplicare a normei și deci, inexistența calitații de destinatar al acesteia). - Critica referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, în cuantum de 16.200 RON (onorariu expertiza), dispusa de instanța de apel, are tot caracter nefondat. Astfel, pe acest aspect, recurenta a susținut cuantumul excesiv al onorariului de expertiza, precum și faptul ca solicitarea cheltuielilor trebuia facuta odata cu întâmpinarea, sub sancțiunea decaderii, respectând exigențele art. 209 alin. (4) C. proc. civ. În speța, instanța de apel a facut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (1), art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și întrucât reclamanta a pierdut procesul, prin soluția de respingere a apelului acesteia, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecata din acea faza procesuala, constând în onorariul de expertiza. Susținerea ca solicitarea de cheltuieli trebuia facuta odata cu întâmpinarea sub sancțiunea decaderii, este lipsita de baza legala întrucât textul care constituie sediul materiei (art. 453 C. proc. civ.) nu instituie o asemenea obligație, sub o astfel de sancțiune, ci face referire la "partea care pierde procesul care va fi obligata, la cererea parții care a câștigat, sa îi plateasca acesteia cheltuielile de judecata". Așadar, nu este instituit un moment procesual pâna la care sa fie formulata o asemenea solicitare și nici o sancțiune a nerespectarii acestuia. Dimpotriva, fiind vorba de o cerere a carei rezolvare depinde de soluția data raportului procesual principal (fața de care are caracter accesoriu) și coroborând cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ. – potrivit carora "Partea care pretinde cheltuieli de judecata trebuie sa faca, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei" – rezulta ca o astfel de solicitare poate învesti instanța pâna la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului. În mod inadecvat face referire recurenta la dispozițiile art. 209 alin. (4) C. proc. civ., care vizeaza termenul de depunere a cererii reconvenționale, ce nu ar fi fost respectat în apel în legatura cu solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecata. Aceasta întrucât cererea reconvenționala poate fi formulata doar în cadrul procesual al judecații în prima instanța, contestarea legalitații sentinței și respectiv, devoluarea fondului putându-se realiza doar în limitele a ceea ce a fost supus judecații acesteia. În același timp, astfel cu s-a aratat, solicitarea cheltuielilor de judecata nu este supusa unei limitari procesuale, alta decât cea impusa de momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În ce privește cuantumul onorariului de expert, recurenta nu formuleaza propriu-zis critici de nelegalitate, aratând ca îl considera excesiv și ca instanța, în aplicarea art. 451 alin. (3) C. proc. civ., trebuia sa-l reduca "în raport cu valoarea lucrarii contabile". Or, modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra probei cu expertiza și a onorariului cuvenit expertului pentru lucrarea efectuata este un aspect care ține de administrarea probelor, aflata în competenta instanței devolutive de control judiciar, fara a fi suspusa cenzurii instanței de recurs. Mai mult, pe acest aspect, al proporționalitații cheltuielilor de judecata, al faptului ca nu se poate constitui într-o chestiune de nelegalitate a hotarârii ci într-una de netemeinicie, nesusceptibila de analiza în cadrul recursului, se impun mutatis mutandis dezlegarile cu valoare obligatorie date prin Decizia RIL nr. 3/2020. Deși decizia menționata face referire la interpretarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și la onorariul de avocat, a carui proporționalitate nu poate fi verificata în recurs, statuarile acesteia sunt pe deplin valabile și în privința onorariilor experților judiciari, prevederile art. 451 alin. (3) facând, de altfel, trimitere la dispozițiile alin. (2) ale acestui articol, care se aplica în mod corespunzator (deci, inclusiv cu interpretarea data în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențiala). În consecința, potrivit considerentelor aratate, toate criticile au fost gasite nefondate, recursul urmând sa fie respins ca atare. De asemenea, va fi respinsa cererea intimatului–pârât, de acordare a cheltuielilor de judecata pentru prezenta faza procesuala, întrucât solicitarea acestuia nu a fost însoțita de înscrisuri doveditoare, care sa fi fost depuse la dosar în condițiile art. 452 C. proc. civ.