Decizia nr. 1969/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 145/2021 a Tribunalului Brașov

Hotărârea pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 145/S din 24 mai 2021 Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins acțiunea civilă formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 1526Ap din 24 noiembrie 2021 a admis apelul reclamantului, a admis în parte acțiunea civilă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumelor de 415,649 RON (168.642 RON impozit pe profit și 247.007 RON TVA), 374.800 RON accesorii fiscale, la care se adaugă accesoriile calculate potrivit legislației fiscale aplicabile, până la achitarea efectivă a debitului. A respins celelalte pretenții ale reclamantei, ca neîntemeiate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe.

Calea de atac exercitată în cauză Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul A., care a invocat în drept incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție și apărări formulate în calea de atac: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 11 februarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4. Prin rezoluția din 22 martie 2022, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 și 493 din C. proc. civ., referitoare la comunicarea actelor dosarului. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Statul Român prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, susținând că nu se încadrează în motive de nelegalitate criticile formulate, întrucât acestea se referă la modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Criticile formulate în recurs Prin cererea de recurs cu care a fost învestită instanța în prezenta cauză, pârâtul a criticat decizia pronunțată în apel considerând că nu au fost analizate dacă sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale privind existența faptei ilicite săvârșite cu vinovăție, existența unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate dintre acestea. A argumentat că prejudiciul a fost recuperat în mare parte, iar el a fost doar complice la fapta ce se impută și nu a primit nicio sumă de bani. Consideră, totodată, că prin imputarea întregului prejudiciu săvârșit, se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. Instanța de apel a ignorat faptul că răspunderea civilă delictuală aparține în mod predominant autorului faptei ilicite săvârșite, respectiv autorilor, și, în subsidiar, celorlalți participanți la producerea evenimentului, acționând principiul solidarității. A arătat că nu a fost administrator și nu avut nicio funcție în cadrul societăților S.C. B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte are în vedere următoarele: Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.. Așa fiind, în cercetarea criticilor cu care a fost învestită instanța se va raporta la circumstanțele factuale reținute de instanța de apel. Prin urmare, nu vor putea fi analizate acele critici care se referă modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a estimat valoarea prejudiciului. Cu privire la celelalte critici formulate, acestea pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs indicat de recurent, și anume art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care se va respinge excepția nulității recursului invocată de reclamantă, prin întâmpinare. Situația de fapt reținută de instanțele de fond este următoarea: Pârâtul A., în perioada 01.10.201o-31.12.2012, în baza aceleiași rezoluții delictuale a înlesnit activitatea infracțională a administratorului societății B. S.R.L., circumscrisă infracțiunii de evaziune fiscală, prin emiterea unui număr de 302 facturi fiscale și chitanțe aferente, care atestă operațiuni fictive în valoare de 1.376.943 RON. A avut loc o cercetare penală, iar, prin sentința penală nr. 169/S din 23 noiembrie 2020, Tribunalul Brașov a soluționat litigiul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat la data de 30.09.2020 în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și, în consecință, a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă principală de 2 ani de și de 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată pentru 302 acte materiale; în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen. a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. S-a reținut că temeiul acțiunii reclamantei este reprezentat de dispozițiile art. 1349 și urm. din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, având în vedere statuările instanței penale cu privire la vinovăția pârâtului în săvârșirea unor cauze generatoare de prejudicii materiale precum și împrejurarea că latura civilă a rămas nesoluționată în procesul penal. În acest context, instanța de apel a analizat dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de norma legală pentru a se putea naște obligația de reparare a prejudiciului. În cadrul procesului penal, s-a stabilit că pârâtul a comis fapta și s-a dovedit vinovăția acestuia, așa cum a rezultat din materialul probator administrat, dar și din încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției. Curtea de apel a statuat că nu prezintă relevanță faptul că reclamanta nu a cerut atragerea răspunderii patrimoniale personale a foștilor administratori ai societății în cadrul procedurii insolvenței persoanei juridice, întrucât formularea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală nu este condiționată de o acțiune prealabilă de atragere a răspunderii patrimoniale personale a foștilor asociați sau administratori ai societății. În această materie operează principiul solidarității, astfel încât victima are dreptul să ceară repararea pagubei pricinuite de oricare dintre debitorii, care, prin fapta lor comună, au cauzat un prejudiciu indivizibil, problema stabilirii culpei participanților la săvârșirea faptei ilicite având relevanță doar între codebitorii solidari. În ceea ce privește prejudiciul, Curtea a reținut că prin hotărârea penală s-a statuat asupra existenței acestuia precum și cu privire la întinderea lui, în cuantum de 415.649 RON, debit principal, și 374.800 RON accesorii fiscale, A fost invocată Decizia RIL nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că "în cazul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, pe latură civilă, inculpatul este obligat la plata obligației fiscale principale și a obligațiilor fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală", iar față de efectele acestei decizii instanța de apel a apreciat că pârâtul datorează accesoriile calculate asupra debitului principal. Cu privire la critica prin care recurentul contestă răspunderea ce îi incumbă pentru prejudiciul reclamat, cu apărarea că nu a avut calitatea de administrator la societățile evazioniste, ci a fost doar complice la infracțiune, se constată că nu este fondată. Așa cum s-a arătat, în calea de atac devolutivă s-a stabilit ca element de circumstanțiere factuală că recurentul, făptuitor în litigiul penal, este vinovat de săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală continuată. Acordul de recunoaștere a vinovăției este supus cenzurii instanței, care verifică atât îndeplinirea condițiilor de fond cât și a celor de formă, cât și temeinicia acordului, aspect ce se desprinde din coroborarea art. 484 din C. proc. pen. și art. 485 din același Cod (acesta din urmă făcând referire expresă atât la verificarea condițiilor prevăzute de art. 480-482 din C. proc. pen., cât și la "blândețea" soluției cu privire la care s-a ajuns la un acord, raportat la gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului). Potrivit dispozițiilor art. 479 din C. proc. pen., acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. În acest punct al analizei, nu se poate imputa instanței de apel o omisiune de cercetare, iar recurentul nu ar putea nega îndeplinirea, în ceea ce îl privește, cel puțin a condițiilor vinovăției și a existenței faptei ce a provocat reclamantului prejudiciul. Potrivit dispozițiilor art. 1369 alin. (1) din C. civ. - cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. Așa fiind, în mod legal și corect instanța de apel a reținut că prejudiciul invocat de către reclamantă este rezultatul infracțiunii de evaziune fiscală, la care pârâtul (recurentul) a avut calitate de complice, iar răspunderea sa civilă este antrenată în considerarea ajutorului pe care acesta l-a dat administratorilor societății în savârșirea faptelor ce li s-au imputat, critica pârâtului nefiind, pentru cele arătate, fondată. Pentru aceste argumente, nu se va primi nici critica referitoare la aplicarea eronată de către instanța de apel a principiului solidarității. În plus, Înalta Curte notează că instituirea răspunderii solidare reprezintă o garanție pentru cel care a fost păgubit de a-și mări șansele în a obține plata despăgubirii în integralitate, prin posibilitatea de a putea pretinde reparația de la oricare dintre autorii prejudiciului. Aceasta este regula în materia răspunderii civile ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, dacă delictul este imputabil mai multor persoane, conform dispozițiilor art. 1382 din C. civ. - Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat. Cum scopul imediat și funcția principală a răspunderii civile delictuale reprezintă obligarea la repararea prejudiciului injust, lăsând în plan secund sancționarea făptuitorului, nu poate fi primită susținerea recurentului că numai administratorii societăților ce au înregistrat operațiuni contabile fără suport real ar putea răspunde pentru prejudiciu. Nici critica ce vizează necercetarea îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, nu poate fi reținută. Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în baza dispozițiilor pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Înalta Curte mai reține că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și, nu în ultimul rând, existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. Instanța de apel, analizând întregul material probator al cauzei a constatat că sunt dovedite comiterea faptei de către pârât și vinovăția acestuia, așa cum s-a menționat anterior. În aprecierea asupra existenței prejudiciului și a întinderii acestuia au fost avute în vedere statuările cuprinse în hotărârea penală, actele și probele cauzei, rechizitoriul întocmit în dosarul de cercetare penală, raportul de constatare criminalistică. Din concluziile raportului de constatare criminalistică nr. x/26.09.2019 a rezultat că scrisul în litigiu depus pe facturi și chitanțe a fost executat de pârât. Instanța de apel a stabilit legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătând în considerentele deciziei atacate că prejudiciul invocat de reclamantă este rezultatul infracțiunii de evaziune fiscală la care pârâtul a avut calitatea de complice la săvârșirea faptelor ce au creat prejudiciu, aspect recunoscut de pârât prin semnarea acordului de recunoaștere a vinovăției în cadrul cercetării penale. Printr-o decizie de speță, și anume Decizia nr. 272/2013, secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 poate avea ca subiect activ administratorul de fapt al societății, iar nu numai administratorul de drept, întrucât legea nu prevede calitatea subiectului activ și nu condiționează existența infracțiunii de săvârșirea faptei de către o persoană care are o anumită calitate. Totodată, a statuat și că participația este posibilă și presupune, în cazul complicității, efectuarea de acte de sprijin în evidențierea în contabilitate a unor operațiuni fictive. În legătură cu încadrarea juridică a faptei, se cuvine menționată Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României, stabilindu-se că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective. Cum consumarea infracțiunii are loc odată cu săvârșirea acțiunii incriminate, adică odată cu consemnarea în actele contabile sau în alte documente legale de cheltuieli care au la baza operațiuni nereale ori a altor operațiuni fictive, nu poate fi dubitativă constatarea hotărârii penale că există un prejudiciu cauzat de eludarea plății de taxe și impozite către bugetul de stat prin întocmirea de acte contabile fictive. Din această perspectivă, recurentul nu poate contesta prejudiciul creat bugetului de stat, întrucât aceasta ar presupune reformarea hotărârii penale, luând în considerare faptul că prin negarea existenței prejudiciului sau chiar reevaluarea cuantumului acestuia se modifică elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, ceea ce ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare a inculpaților, inclusiv pe aspectul pedepsei aplicate, ceea ce nu este permis. Cât privește întinderea prejudiciului, cuantumul a fost stabilit de Curtea de apel prin considerente ample și nu poate fi reevaluat de instanța de recurs, care nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reaprecia în acest scop probele. Pentru același raționament, instanța de recurs nu poate cenzura direct în această etapă procesuală nici critica referitoare la efectuarea unei plății parțiale a prejudiciului anterior inițierii prezentului demers civil, în lipsa unor dovezi. De altfel, se observă că susținerea recurentului, formulată în aceste coordonate, nu vizează argumentele instanței de apel, acesta neindicând în concret ce anume aspect de nelegalitate impută instanței de apel în raport de situația de fapt astfel cum a fost stabilită. În concluzie, curtea de apel a reținut că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 1357 din C. civ., a răspuns criticilor invocate, a cenzurat concluziile părților și a arătat considerentele pe care și-a întemeiat soluția pronunțată, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument formulat în cauză. Instanța de apel a arătat care sunt considerentele pentru care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta de complicitate la evaziune fiscală frauduloasă din activități terțiare și, cât timp, l-a obligat pe acesta la repararea întregului prejudiciu reținut în procesul penal, rezultă că a avut în vedere că în sarcina acestuia cade obligația de acoperire a întregii daune produse reclamantului. Față de considerentele anterior expuse, se observă că susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1526/Ap din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.