ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2084/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 28 martie 2023 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2023, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând instanței să instituie în sarcina acestora obligația de a achita, în solidar, suma de 408.245,08 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin neevidențierea și necalcularea, în mod corect, a impozitului pe profit și a TVA, în perioada 2011-2013.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința nr. 256 din 3 octombrie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul C., și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă Prin decizia nr. 560 din 8 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței nr. 256 din 3 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o; a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C.; a trimis cauza Tribunalului Brașov pentru rejudecare.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 560 din 8 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul C.. Afirmă că au fost aplicate greșit normele de drept material, respectiv art. 85 și art. 91 Codul de procedură fiscală – în vigoare la data săvârșirii presupuselor fapte de evaziune fiscală – art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. și Decizia nr. 7/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii. Recurentul susține că situația reglementată prin Decizia nr. 7/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu este incidentă în cauză întrucât față de pârât nu s-a dispus o soluție de achitare în cauza penală. Afirmă că aparține instanței civile competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva administratorului unei societăți doar în ipoteza în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Învederează că reclamantul nu a exercitat plângere împotriva ordonanței de clasare dispuse în dosarul penal, iar prescripția răspunderii penale nu împiedică continuarea acțiunii civile în dosarul penal, ci, dimpotrivă, era obligatorie cât timp era constituită o parte civilă, iar prejudiciul era constatat. Arată că pentru recuperarea creanței fiscale se impune respectarea procedurii instituite de legislația fiscală, prin emiterea unei decizii de impunere, reclamantul neavând posibilitatea să sesizeze instanța civilă cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea creanței. Susține că, în raport cu dispozițiile art. 85 și ale art. 91 Codul de procedură fiscală, nu este necesară intervenția instanței de judecată pentru statuarea prin hotărâre judecătorească asupra întinderii creanței și instituirea obligației de plată în sarcina debitorului deoarece, în materie fiscală, aceasta se realizează de organul fiscal. Apreciază că, în mod corect, a reținut instanța de fond că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov are la dispoziție o procedură specială, în temeiul procedurii fiscale, de atragere a răspunderii fiscale a pârâților, deciziile emise în acest sens fiind titlu de creanță. Învederează că, prin raportare la dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că, dacă instanța penală nu soluționează acțiunea civilă, cei îndreptățiți se pot adresa instanței civile, legiuitorul nu stabilește o obligație, ci o posibilitate de a se adresa instanței civile, raportat la particularitatea fiecărui raport dedus judecății. Susține că angajarea răspunderii civile delictuale poate avea loc numai în situația în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii, cu caracter derogator.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul susține că soluția instanței de apel este legală întrucât acțiunea civilă a rămas nesoluționată, fiind păstrate, potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., măsurile asiguratorii pentru un termen de 30 de zile în care partea vătămată este ținută a formula acțiune civilă, la instanța civilă. Prin întâmpinarea formulată, intimatul B. arată că susține recursul declarat de pârâtul C..

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, când cauza a fost amânată la data de 10 aprilie 2025, fiind încuviințată cererea de amânare formulată de reprezentantul convențional al recurentului, în vederea efectuării verificărilor necesare pentru clarificarea aspectului privind formularea recursului în termen procedural. La termenul din data de 10 aprilie 2025, pricina a fost suspendată, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Urmare a cererii de repunere pe rol a dosarului, formulată de recurent, a fost stabilit termen de judecată la 20 noiembrie 2025, când Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Statul Român, prin întâmpinare, și a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Prin criticile formulate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluționare a excepției inadmisibilității cererii reclamantului în promovarea demersului judiciar, susținând că, față de dispozițiile art. 85 și ale art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, reclamantul, în calitate de autoritate publică învestită cu prerogativa administrării și/sau colectării creanțelor fiscale, avea obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce îi sunt conferite, să emită decizie de impunere, în cuprinsul căreia să fie individualizate creanțele datorate de debitorul obligațiilor fiscale către bugetul statului. Astfel, pentru recuperarea creanței fiscale se impune respectarea procedurii instituite de legislația fiscală, prin emiterea unei decizii de impunere, reclamantul neavând posibilitatea să sesizeze instanța civilă cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea creanței. Totodată, susține aplicarea greșită a Deciziei nr. 7/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, afirmând că nu este incidentă în cauză întrucât față de pârât nu s-a dispus o soluție de achitare în cauza penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. În aceste coordonate, Înalta Curte observă că, prin criticile aduse hotărârii recurate, recurentul susține o pretinsă inadmisibilitate a acțiunii formulate de reclamantul Statul Român, prin interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale care reglementează posibilitatea promovării, în fața instanței civile, a acțiunii civile în răspundere delictuală, lăsată nesoluționată de către instanța penală, astfel încât analiza instanței de recurs se va efectua din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), precum și ale pct. 8 al aceluiași articol ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), criticile urmând a fi respinse, ca nefondate, pentru motivele ce succed. Obiectul recursului pendinte este reprezentat de decizia nr. 560 din 8 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin care a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței nr. 256 din 3 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o; a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., cauza fiind trimisă Tribunalului Brașov pentru rejudecare. Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 408.245,08 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin neevidențierea și necalcularea, în mod corect, a impozitului pe profit și a TVA, în perioada 2011-2013. În cadrul dosarului penal nr. x/2018 constituit pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov a fost efectuat un raport de constatare tehnico-științifică cu privire la activitatea desfășurată prin S.C. D. S.R.L., pe linia operațiunilor comerciale de achiziție profile aluminiu, concluzionându-se că în evidența contabilă a acesteia nu au fost corect calculate sumele de bani datorate bugetului consolidat al statului, cu titlu menționat anterior, sume pentru recuperarea cărora reclamantul s-a constituit parte civilă. Prin Ordonanța din data de 21 februarie 2023, procurorul a dispus clasarea cauzei penale în care au avut calitatea de suspecți pârâții din cauza civilă de față, motivat de faptul că a intervenit prescripția răspunderii penale și, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a menținut măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanța din data de 26 aprilie 2021, acestea urmând a înceta de drept dacă persoană vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Înalta Curte notează că eventuala admitere a acțiunii civile nu este garantată de măsura instanței penale de a lăsa nesoluționată acțiunea civilă alăturată celei penale, deoarece aceasta reprezintă o modalitate pentru instanța penală de a se dezînvesti de chestiunile aflate pe rolul său, atunci când soluția pronunțată, din diferite rațiuni, nu permite analiza respectivei acțiuni civile. De aceea, în funcție de împrejurările particulare ale fiecărei cauze, instanța civilă, învestită ulterior de cel ce se pretinde vătămat prin fapta ilicită săvârșită de cel în privința căruia s-a desfășurat procesul penal, va aprecia cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile a cărei angajare se solicită - fiind ținută sau nu, după caz, de autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței penale. Sub un alt aspect, clasarea cauzei de către organul de urmărire penală nu poate determina inadmisibilitatea unei acțiuni civile, deoarece cererea de chemare în judecată este fondată pe susținerea privind existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ea nefiind condiționată absolut de lăsarea nesoluționată a unei acțiuni civile alăturate procesului penal. Astfel, cât timp partea vătămată se constituie parte civilă în procesul penal, faptul că soluția de stingere a acțiunii penale este dată de organul de urmărire penală și nu de instanță nu conduce la absența posibilității părții vătămate de a se adresa instanței civile, cât timp prejudiciul pretins prin acțiunea civilă nu a fost reparat – situația fiind echivalentă celei în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă. Dimpotrivă, posibilitatea părții vătămate de a se adresa și în acest caz instanței civile este susținută de menținerea de către organul de urmărire penală a măsurii sechestrului asigurător timp de 30 de zile, timp în care urma a fi formulată acțiunea civilă pentru a putea beneficia în continuare de garanția oferită de măsura asiguratorie. Cu privire la argumentul invocat de recurent, privind inadmisibilitatea acțiunii derivat din posibilitatea intimatului-reclamant de a emite, prin organele sale fiscale, decizii de impunere pentru recuperarea prejudiciului, instanța de recurs reține că acesta nu poate fi primit. Astfel, instanța de apel a apreciat corect cadrul judecății ca fiind dat de o acțiune având ca temei răspunderea civilă delictuală și ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, fără a fi necesară inițierea unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte. Aceasta, întrucât, în speță, fiind vorba despre latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluționată, chiar dacă nu sunt aplicabile prevederile art. 25 C. proc. pen., astfel cum s-a arătat anterior, rezolvarea acesteia, pe cale separată, se realizează de către jurisdicția civilă. Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acțiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Această natură a acțiunii în repararea pagubei, alăturată celei penale, se păstrează și în situația în care, din motivele prevăzute de lege, instanța penală lasă nesoluționată latura civilă ori, cum este cazul speței, organul de urmărire penală dispune clasarea cauzei pentru motivul incidenței unei norme speciale cu efect de înlăturare a răspunderii penale. Dacă fapta ilicită a fost sancționată ca infracțiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligații care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială întrucât reprezintă latura pasivă a conținutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale, atât instanța penală care judecă acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, cât și instanța civilă, de drept comun, care judecă acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală au a aplica și regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanță în verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale. Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanța penală și, după caz, de instanța civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului din procesul penal, pârât în procesul civil, anume răspunderea civilă delictuală. În atare condiții, contrar susținerilor recurentului, instanța civilă de drept comun nu poate statua că acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. nu poate fi primită pentru că reclamantul avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale. Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a pronunțat, de altfel, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială – Decizia nr. 7/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018 – reținută și de instanța de apel în mod corect, cu privire la acest aspect, al lipsei de consecințe date de natura fiscală a creanței pretinse pe planul unei anumite competențe specializate. Astfel, instanța supremă a reținut că "substanța dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenței unei instanțe specializate, în lipsa unei norme atributive de competență; de altfel, însăși instanța penală, în măsura în care soluționează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziții de drept fiscal, chiar dacă îi lipsește o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) și că "instanței de contencios administrativ și fiscal nu îi revine o competență de drept comun în soluționarea oricărui litigiu având ca obiect o creanță de natură fiscală" (par. 52). De asemenea, prezintă relevanță și considerentele de la paragrafele 15-17 din Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015: "15. "Dispozițiile legii civile", la care face trimitere art. 19 alin. (1) și alin. (5) din C. proc. pen., sunt cele ale art. 998 din C. civ. de la 1864, care dispun că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela, din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, texte ce constituie sediul materiei răspunderii delictuale. 16. Textul de lege menționat relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile, în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. 17. Referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale." Nefiind relevantă, așadar, natura sau substanța dreptului de creanță a cărui realizare se urmărește, pentru a atrage o anumită competență sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanță sau contestarea acestuia), rezultă că importantă, în aprecierea admisibilității acțiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretențiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situație în care instanța învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire. Susținerea recurentului, potrivit căreia dezlegările conținute în Decizia nr. 7/2018, pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, la care a făcut trimitere și instanța de apel, nu ar fi aplicabile în cauză întrucât față de pârât nu s-a dispus o soluție de achitare în cauza penală, nu este aptă să demonstreze nelegalitatea deciziei din apel. Astfel, chiar dacă ipoteza speței nu este identică cu cele analizate prin cele două hotărâri de unificare amintite, acestea nu sunt înlăturate de la aplicare, deoarece argumentele avute în vedere în aceste hotărâri sunt comune situațiilor derivate din absența angajării răspunderii penale pentru infracțiuni de evaziune fiscală și se aplică, mutatis mutandis, și cauzei pendinte. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 560 din 8 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.