ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 846/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 7.03.2022, pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală și convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 313.788 RON, reprezentând prejudiciu format din TVA și impozit, precum și din accesoriile acestora.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 188 din 27.06.2022 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a admis excepția de fond a inadmisibilității demersului judiciar al părții reclamante și în consecință s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român în contradictoriu cu pârâtul A..

Hotărârile pronunțate în apel. Prin decizia civilă nr. 1863Ap din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, pe care a anulat-o, reținând cauza pentru evocarea fondului și fixând termen în acest sens. Prin decizia nr. 2/F din 15 februarie 2023 Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtul A.. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală și convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu pârâtul A. și, pe cale de consecință: A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumelor de 113.598 RON, reprezentând accesorii pentru TVA și suma de 75.731 RON, reprezentând accesorii pentru impozit pe profit. A respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantului.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 2/F din 15 februarie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă au declarat recurs recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și recurentul-pârât A.. 4.1 Recursul reclamantului Statul Român reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. După expunerea situației de fapt, recurentul-reclamant arată că Raportul de constatare tehnico-științific din 26.11.2018 nu a fost contestat de către pârâtul din prezenta cauză, motiv pentru care apreciază că instanța de apel, admițând acțiunea respinge în mod netemeinic pretențiile privind obligarea pârâtului și la plata diferenței de debit de 59.159 RON neachitată, cât și accesorii pentru impozit pe dividende, în cuantum total de 65.300 RON. Susține că prin Ordonanța de clasare din 12.01.2022, procurorul a menținut măsura sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța procurorului din 17.11.2014 asupra bunurilor mobile pârâtului pentru o perioadă de 30 de zile de la comunicarea soluției către reclamant, care încetează de drept dacă partea vătămată nu formulează acțiune civilă în vederea recuperării diferenței de prejudiciu. Așadar, în interiorul termenului de 30 de zile, care s-a împlinit la 07.03.2022 în raport cu momentul comunicării actului de clasare menționat, reclamantul a formulat acțiunea, obligațiile datorate de către pârât fiind stabilite printr-un mijloc de probă necontestat și nedesființat pe parcursul urmăririi penale Rapoartele de constatare tehnico-științifice încheiate pe parcursul derulării cercetării penale sunt luate în evidenta de organul fiscal, într-o evidență separată prevăzută prin Ordinul ANAF 2047/2016, care reglementează distribuirea în conturile de venituri bugetare corespunzătoare a sumelor reprezentând prejudiciul cauzat și recuperat în condițiile art. 10 din Legea 241/2005 care se aplică în toate dosarele penale în care mijloacele de probă administrate pe parcursul cercetării penale sunt Rapoarte tehnico științifice/Rapoarte de expertiza dispuse prin Ordonanța procurorului. Procedura de distribuire în conturile de veniturile bugetare corespunzătoare a sumelor încasate reprezentând prejudiciul cauzat și recuperat în condițiile art. 10 din legea 241/2005 este reglementată prin Ordinul ANAF nr. 2047/08.07.2016, aceasta aplicându-se în situația în care contribuabilii care au calitatea de suspect sau inculpat (în cauze având ca obiect săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale) acoperă integral prejudiciul în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, precum și în situația în care se dispune de către instanța de judecată restituirea sumelor sau diferențelor de sume cu titlu de prejudiciu. Sumele reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat se încasează în contul 50.86.09 "disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat și recuperat în condițiile art. 10 din Legea 241/2005". În situația în care Statul Român se constituie parte civilă în procesul penal, în vederea recuperării sumelor reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat, sumele înscrise în documentele prevăzute la pct. 1.2 și transmise în copie de către compartimentul juridic vor fi evidențiate de compartimentul cu atribuții de evidență pe plătitori, într-o evidență distinctă, urmând ca distribuirea pe tipuri de obligații fiscale și stingerea acestora să se efectueze către compartimentul cu atribuții de evidență pe plătitori după rămânerea definitivă a hotărârii instanței judecătorești competente. Arată că în cadrul dosarului penal menționat prin Ordonanța de clasare din 16.09.2021 s-a dispus clasarea cauzei față de pârâtul din prezenta cauză, cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, menționându-se că se menține măsura sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța procurorului din 21.01.2021 asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului pe o perioada de 30 de zile de la comunicarea soluției către persoana vătămată, care încetează de drept dacă persoana vătămată nu exercita acțiune civilă în vederea recuperării prejudiciului fiscal. Având în vedere că a introdus acțiunea în termenul legal, solicită modificarea hotărârii cu consecința obligării pârâtului la plata sumelor solicitate prin demersul judiciar. Invocă aspecte teoretice cu privire la elementele răspunderii civile delictuale și solicită ca, în aplicarea prevederilor art. 1385 C. civ., să fie obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului. Arată că noțiunea de prejudiciu apare definită în cuprinsul art. 9 alin. (2) și (3) din Legea nr 241/2005, iar stabilirea acestuia trebuie raportată la accepțiunea sa din dreptul civil - acesta fiind o pagubă materială ce se compune din "prejudiciul efectiv" transpus în cuantumul obligațiilor de la plata cărora s-a sustras contribuabilul, dar și din "beneficiul nerealizat" de către titularul acestor venituri(Statul prin autoritățile de resort). Astfel, ICCJ (Decizia penală nr. 4144/06.12.2011 pronunțata în apel) s-a pronunțat pe aspecte de drept penal substanțial, dezlegând și chestiuni care țin de soluționarea laturii civile în procesul penal "în speță, inculpatul nu poate beneficia de dispozițiile legii penale mai favorabile pentru că nu a acoperit integral prejudiciul cauzat bugetului de Stat. În soluționarea acțiunii civile instanța este ținută și de respectarea principiului reparației integrale a prejudiciului cauzat, ceea ce presupune acoperirea pagubei realizate". Consideră ca făptuitorul din prezenta cauza este ținut de achitarea obligațiilor fiscale, cât și la majorări de întârziere aferente sumei calculate conform Codului de procedură fiscală de la data la care obligațiile au devenit scadente până la data la care plata va fi achitată efectiv. Concluzionând, solicită în temeiul art. 488 alin. (1) punct 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. 4.2 Recursul pârâtului A. Prin memoriul său de recurs, pârâtul arată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de control judiciar. În mod nelegal se reține în speță aplicabilitatea prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Din analiza textului legal reiese că acțiunea poate fi introdusă la instanța civilă în situația în care în procesul penal acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată. Prin raportare la prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., se observă că instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, c, f, g, i și j, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) C. proc. pen. Analizând situațiile în care acțiunea civilă rămâne nesoluționată, situații ce au fost prevăzute de legiuitor în mod expres și limitativ, constată că acestea se referă la ipoteza în care fapta nu este prevăzută de legea penală, lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică, a fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ort a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, există o autoritate de lucru judecat sau a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. În cadrul dosarului penal nr. x/2021, s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 10 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea infracțiunilor de evaziune fiscală. Prin urmare, în speță nu există vreun caz dintre cele prevăzute de art. 25 alin. (5) Cod de procedară penată, astfel încât latura civilă a cauzei să fie lăsată nesoluționată. Astfel, nu devin incidente în speță prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., cum instanța în mod eronat a reținut. De altfel, în speță prejudiciul a fost achitat integral, astfel cum organele de urmărire penală au reținut și de altfel cum și instanța de control judiciar a constatat, sens în care nu este vorba despre o acțiune civilă lăsată nesoluționată în procesul penal. Într-o asemenea ipoteză, devin aplicabile prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., conform cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. În faza incipientă de urmărire penală, intimata din prezenta cauză s-a constituit parte civilă la data de 24.10.2014, iar ulterior a fost întocmit Raportul de constatare tehnico-științific din 2018, cu privire la prejudiciul cauzat de către pârât. Susține că intimata din prezenta cauză consideră chiar de la acel moment că prejudiciul este de fapt unul mai mare decât cel constatat de către specialiști, însă nu a înțeles să conteste Raportul de constatare tehnico-științific încheiat la data de 26.11.2018 ori să solicite efectuarea unui nou raport, ci doar a uzat doar de procedura plângerii împotriva soluției de clasare. Și de această dată, procurorul ierarhic superior care a soluționat plângerea împotriva soluției de clasare a constatat că prejudiciul a fost în mod corect stabilit și că a fost achitat integral, sens în care a dispus respingerea plângerii. Întrucât intimata din prezenta cauză a înțeles să formuleze plângere împotriva acestei soluții, instanța de judecată învestită cu soluționarea plângerii a constatat, la rândul ei, că prejudiciul a fost corect stabilit și că a fost achitat integral, plângerea astfel formulată fiind neîntemeiată. Astfel cum am arătat, nu putem vorbi despre lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în procesul penal, atât timp cât prejudiciul a fost achitat integral. Dacă am admite că prezentul demers judiciar ar fi admisibil, intimata putea să se adreseze instanței civile doar în ipoteza în care se solicită un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii introductive, instanța de control judiciar face o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale dar și a Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținute ca principal temei de admitere a apelului declarat în cauză. Astfel, instanța reține că prin Decizia nr. 7/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că revine instanței civile competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de ANAF prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, sens în care latura civilă a cauzei este lăsată nesoluționată de instanța penală. În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii anterior momentului în care au intervenit modificările legislative în materia infracțiunilor de evaziune fiscală (05.04.2021). La momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 7/2018, legiuitorul nu instituise posibilitatea de a se dispune încetarea procesului penal pentru achitarea prejudiciului. În al doilea rând, soluția Înaltei Curți vizează stabilirea competenței materiale de soluționare a unei acțiuni, între instanța civilă și instanța de contencios administrativ și fiscal, soluția astfel dispusă neavând aplicabilitate în prezența speță în care organele fiscale au un regim special și o procedură specială de recuperare a creanțelor la bugetul de stat prevăzută expres de Codul de Procedură Fiscală. În fața Curții nu s-a pus problema recuperării unor sume de bani datorate la bugetul de stat fie în fața instanței civile, fie în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul de Procedură Fiscală, ci a fost analizată o cu totul altă ipoteză ce ține de competența materială a instanței de judecată. În al treilea rând, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează ipoteza achitării unui inculpat, nu și ipoteza unui caz de încetare a procesului penal. În speță, art. 10 din Legea nr. 241/2005 prevede un caz de încetare a procesului penal, fiind dispusă în speță o soluție de clasare ca urmare a achitării integrale a prejudiciului. Mai mult, soluția instanței vizează ipoteza în care latura civilă a cauzei rămâne nesoluționată, care nu este incidență în speță cât timp s-a achitat prejudiciul. Consideră că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este aplicabilă în speță, astfel cum nici Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate constitui ternei de admitere a apelului, aceasta întrucât Curtea a analizat ipoteza soluționării acțiunii civile de către instanța de judecată prin obligarea inculpatului la plata sumelor reprezentând obligații fiscale principale și obligații fiscale accesorii, în condițiile Codului de Procedură Fiscală, în timp ce în prezenta speță prejudiciul a fost achitat în faza de urmărire penală, iar soluția de clasare a fost dispusă de către procuror. Procedura de urmat în situația în care intimata urmărea recuperarea unor creanțe la bugetul de stat este cea prevăzută de Codul de procedură fiscală. Contrar celor reținute de către instanță, care de altfel arată expres că nu neagă soluția primei instanțe, intimata nu putea opta între proceduri, atât timp cât una dintre acestea este specială. Astfel, intimata avea la dispoziție o procedură specială, în temeiul procedurii fiscale, de atragere a răspunderii fiscale a pârâtului, decizia emisă în acest sens fiind titlu de creanță, ce reprezintă titlu executoriu la împlinirea termenului de plată împotriva persoanei fizice, și poate fi contestat la instanța de contencios administrativ. Prin solicitarea obligării pârâtului, în temeiul răspunderii civile delictuale, la plata unor obligații de natură fiscale (TVA, impozit pe venit) se derogă de la procedura specială, instituită de Codul de procedură fiscală. Răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea fiscală este o răspundere cu caracter special, derogator. Consecința ce rezultă din raportul astfel precizat între cele două răspunderi este aceea că ori de câte ori nu avem de a face cu o răspundere fiscală, vor fi aplicate regulile juridice referitoare la răspunderea civilă delictuală. Altfel spus, angajarea răspunderii civile delictuale poate avea loc numai în situația în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile. Decizia de impunere este un act administrativ fiscal individual, prin care se constată o obligație de plată a contribuabilului, un drept al acestuia sau inexistența unui astfel de drept. De asemenea, decizia de impunere este un titlu de creanță, în baza căruia creditorul poate pretinde plata creanței sale și, în caz de refuz, poate proceda la executarea silită. În materie fiscală, organul fiscal are atribuții speciale, ce pornesc de la posibilitatea de a emite titlul executoriu, prin emiterea deciziei de impunere sau a deciziei de atragere a răspunderii. În această materie nu este necesară intervenția instanței de judecată pentru statuarea prin hotărârea judecătorească asupra întinderii creanței și instituirea obligației de plată în sarcina debitorului, deoarece în materie fiscală aceasta se realizează de către însuși organul fiscal. Mai mult, această rațiune reiese chiar din analiza prevederilor art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora dreptul de a stabili obligațiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; termenul curgând de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, prin prevederea unui termen în care se poate emite decizia de impunere de către organul fiscal în cazul unei fapte penale constatate ca infracțiune prin hotărâre penală, se consacră explicit faptul că aceasta este procedura pe care organele fiscale trebuiau să o urmeze. Prin urmare, instanța a realizat o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1349. art. 1357, art. 1381 C. civ., apreciind că în speță sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât obligațiile care izvorăsc dintr-un raport juridic de drept fiscal sunt supuse procedurii speciale instituite și reglementate de Codul de procedură fiscală. În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant Statul Român a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului pentru lipsa încadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal constatarea nulității recursului formulat în cauză, raportat la dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat. Recurentul-pârât A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și respingerea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă de reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că excepțiile privind nulitatea recursurilor sunt neîntemeiate, iar recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: Circumstanțele esențiale ale litigiului, relevante pentru soluționarea căilor de atac de față, rezultă din hotărârile instanțelor de fond și sunt următoarele: În dosarul penal nr. x/2021, având ca obiect activitatea derulată prin B. S.R.L. de către pârâtul (acolo inculpat) A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, s-a dispus efectuarea unui Raport de constatare tehnico-științific încheiat la data de 26.11.2018, prin care s-a stabilit că inculpatul s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale reprezentând impozit pe profit și TVA, producând un prejudiciu în sumă de 176.069,68 RON constituit din impozit pe profit în sumă de 70.427,68 RON și TVA în sumă de 105.642 RON. În cauza penală, ANAF s-a constituit parte civilă cu suma totală de 235.228,88 RON, din care impozit pe profit - 70.427,68 RON, TVA - 105.642 RON, impozit pe dividende - 59.159 RON și 175.669 RON - obligații fiscale accesorii. Față de pârât s-a dispus prin Ordonanța din 12.01.2022 clasarea cauzei pentru evaziune fiscală, reținându-se achitarea integrala a prejudiciului în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, fiind achitată suma de 176.069,68 RON. Prin ordonanța prim-procurorului din 25.02.2022 (dată în soluționarea plângerii formulate de ANAF) s-a stabilit că accesoriile solicitate de AJFP Brașov urmează a fi recuperate de organele fiscale. Instanța penală a respins plângerea declarată împotriva amintitei Ordonanțe prin încheierea penală nr. 47/Cameră preliminară din 29.04.2022 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală. Față de expozeul ce precedă, se reține că cererile de recurs nu sunt lovite per se de nulitatea rezultată din absența motivelor încadrabile în cazurile legale de casare, deoarece o parte dintre susțineri pot fi circumscrise, după cum se va arăta - așa cum prevede art. 489 alin. (3) C. proc. civ. - în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (pentru recursul pârâtului) și respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (pentru recursul reclamantului). Firește, calea extraordinară de atac a recursului nu este deschisă pentru controlul judiciar de temeinicie, astfel încât susținerile reclamantului privind interpretarea probelor administrate și cele care privesc contestarea situației de fapt reținută suveran de instanța de apel nu pot fi primite, ele urmând a fi eliminate din procesul de analiză de legalitate ce urmează. II.1 Recursul pârâtului A. O primă critică, ce poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privește o pretinsă inadmisibilitate a acțiunii formulate de reclamantul Statul Român. Această chestiune a fost examinată de Curtea de Apel în cadrul deciziei intermediare pronunțate la data de 23 noiembrie 2022, sub nr. 1863Ap, deoarece prima instanță a considerat acțiunea inadmisibilă, iar instanța de apel a admis calea de atac declarată de reclamant cu privire la acest aspect și a anulat sentința primei instanțe, reținând pricina spre evocarea fondului, conform art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. Deși recurentul pârât nu critică expres decizia intermediară nr. 1863/2022 a Curții de Apel Brașov, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că decizia putea fi atacată odată cu hotărârea prin care ulterior a fost soluționat fondul cauzei, observă că cererea de recurs cuprinde argumente referitoare la dezlegarea cuprinsă în decizia de anulare a hotărârii primei instanțe. Apreciind asupra limitelor învestirii instanței de control de legalitate cu dezideratul valorificării voinței părții - principiul disponibilității fiind un pilon central al procesului civil - Înalta Curte va examina și criticile ce privesc decizia intermediară, deoarece această intenție rezultă fără echivoc din calea de atac formulată de pârât, care a criticat în mod expres soluția dată excepției de inadmisibilitate de instanța de apel. Această critică nu este însă fondată. Astfel, pe de-o parte succesul acțiunii civile nu este garantat de măsura instanței penale de a lăsa nesoluționată acțiunea civilă alăturată celei penale, deoarece aceasta reprezintă o modalitate pentru instanța penală de a se dezînvesti de chestiunile aflate pe rolul său, atunci când soluția pronunțată, din diferite rațiuni, nu permite analiza respectivei acțiuni civile. De aceea, în funcție de împrejurările particulare ale fiecărei cauze, instanța civilă învestită ulterior de cel ce se pretinde vătămat prin fapta ilicită săvârșită de cel în privința căruia s-a desfășurat procesul penal va aprecia cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile a cărei angajare se solicită - fiind ținută sau nu, după caz, de autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței penale. Pe de altă parte, clasarea cauzei de către organul de urmărire penală nu poate avea nici ea semnificația contrară, a inadmisibilității unei acțiuni civile, deoarece cererea de chemare în judecată este fondată pe susținerea privind existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ea nefiind condiționată absolut de lăsarea nesoluționată a unei acțiuni civile alăturate procesului penal. În același timp, cât timp partea vătămată se constituie parte civilă în procesul penal, faptul că soluția de stingere a acțiunii penale este dată de organul de urmărire penală și nu de instanță nu semnifică absența posibilității părții vătămate de a se adresa instanței civile, cât timp prejudiciul pretins prin acțiunea civilă nu a fost reparat - situația fiind echivalentă celei în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă. Dimpotrivă, posibilitatea părții vătămate de a se adresa și în acest caz instanței civile este susținută de menținerea de către organul de urmărire penală a măsurii sechestrului asigurător timp de 30 de zile, timp în care urma a fi formulată acțiunea civilă pentru a putea beneficia în continuare de garanția oferită de măsura asiguratorie. Susținerea privind acoperirea integrală a prejudiciului ce ar fi avut loc atunci când s-a dispus clasarea cauzei nu constituie nici ea un fine de neprimire, apt a fundamenta o soluție de inadmisibilitate a acțiunii de față, ci este o chestiune de fond, care privește una dintre condițiile de angajare a răspunderii (prejudiciul) și va fi analizată distinct în partea deciziei rezervată criticilor fundamentate pe încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la argumentul inadmisibilității acțiunii derivat din posibilitatea recurentului reclamant de a emite, prin organele sale fiscale, decizii de impunere pentru recuperarea prejudiciului, nici acesta nu poate fi primit. Astfel, corect s-a considerat cadrul judecății ca fiind dat de o acțiune având ca temei răspunderea civilă delictuală și ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, acțiune căreia nu i se poate opune vreun impediment procedural sau necesitatea urmării vreunei proceduri prealabile, după epuizarea căreia să fie deschis accesul la instanța civilă. Într-adevăr, în speță fiind vorba despre latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluționată (chiar dacă nu sunt aplicabile prevederile art. 25 C. proc. pen., cum s-a arătat mai sus), rezolvarea acesteia, pe cale separată, se realizează de către jurisdicția civilă. Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acțiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Această natură a acțiunii în repararea pagubei, alăturată celei penale, se păstrează și în situația în care, din motivele prevăzute de lege, instanța penală lasă nesoluționată latura civilă ori, cum este cazul speței, organul de urmărire penală dispune clasarea cauzei pentru motivul incidenței unei norme speciale cu scop de înlăturare a răspunderii penale. Rezultă că, învestită cu o asemenea acțiune, instanța civilă procedează la soluționarea cauzei potrivit normelor de drept comun privind răspunderea civilă, indiferent de natura creanței a cărei valorificare se urmărește (fiscală, bugetară) realizând propria analiză și evaluare, fără să fie necesară o verificare pe acest aspect din partea unei alte jurisdicții (în speță, cea de contencios administrativ și fiscal). Nu este vorba așadar, despre o chestiune prejudicială care să se opună apoi cu efectul lucrului judecat instanței civile, ci de competența proprie a jurisdicției civile, învestită cu soluționarea acestui gen de cauze. Instanța supremă s-a pronunțat, de altfel, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială (Decizia RIL nr. 7/2018, reținută și de instanța de apel în mod corect) cu privire la acest aspect, al lipsei de consecințe date de natura fiscală a creanței pretinse pe planul unei anumite competențe specializate, reținând că "substanța dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenței unei instanțe specializate, în lipsa unei norme atributive de competență; de altfel, însăși instanța penală, în măsura în care soluționează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziții de drept fiscal, chiar dacă îi lipsește o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) și că "instanței de contencios administrativ și fiscal nu îi revine o competență de drept comun în soluționarea oricărui litigiu având ca obiect o creanță de natură fiscală" (par. 52). Nefiind relevantă așadar natura sau substanța dreptului de creanță a cărui realizare se urmărește, pentru a atrage o anumită competență sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanță sau contestarea acestuia) rezultă că importantă, în aprecierea admisibilității acțiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretențiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situație în care instanța învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire. Chiar dacă ipoteza speței nu este identică cu cele analizate prin cele două hotărâri de unificare amintite, ele nu sunt înlăturate de la aplicare, deoarece argumentele acolo avute în vedere sunt comune situațiilor derivate din absența angajării răspunderii penale pentru infracțiuni de evaziune fiscală și ele se aplică, mutatis mutandis, și cauzei pendinte. Prin prisma acestor argumente rezultă cu claritate și invocarea formală a nesocotirii art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C. civ., deoarece o atare susținere (ce ar putea fi încadrată, în principiu, în cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) nu este fundamentată pe o critică concretă referitoare la interpretarea și aplicarea acestor norme, ci pe o susținută prevalență a procedurii fiscale speciale, ce nu poate fi primită, după cum s-a arătat. În fine, sub același caz de casare poate fi examinată și susținerea în sensul că nici un prejudiciu nu mai putea fi reținut în cauza de față deoarece clasarea s-a dispus pentru că inculpatul a achitat în integralitate prejudiciul rezultat din săvârșirea infracțiunii - conform art. 10 din Legea nr. 241/2005. Or, în această privință rezultă din considerentele deciziei recurate că instanța de apel a observat în mod pertinent distincția între împrejurarea că organul de urmărire penală (și instanța penală în soluționarea plângerii) au reținut că prejudiciul efectiv creat bugetului de stat rezidă exclusiv în TVA și impozit pe profit, ce au fost achitate, și respectiv faptul că achitarea acestui prejudiciu, produsă pe parcursul urmăririi penale, a avut loc cu întârziere față de scadența respectivelor obligații astfel cum rezultă ea din reglementarea fiscală, ceea ce permite reclamantului să ceară repararea prejudiciului distinct cauzat de întârzierea plății. Prin urmare, în mod legal au fost reținute ca datorate accesoriile acestor obligații fiscale principale, ce sunt menționate în dispozitivul deciziei atacate. Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârât este nefondat. II.2 Recursul reclamantului Statul Român Reclamantul a criticat decizia instanței de apel cu privire la suma reprezentând impozit pe dividende și accesoriile sale, sumă cu privire la care acțiunea sa a fost respinsă. Deși se invocă art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în fundamentarea legală a cererii de recurs, Înalta Curte observă că în realitate o bună parte a criticilor expuse nu privesc aspecte de nelegalitate, ci de temeinicie, privind interpretarea probelor administrate. Astfel, este cazul susținerii referitoare la forța probantă a raportului tehnico-științific întocmit în cursul urmăririi penale, ce a fost examinată de Curtea de apel, care a apreciat că se impune a da curs celor constatate de instanța care a soluționat plângerea formulată împotriva ordonanței prim-procurorului, unde s-a reținut că în speță nu s-a dovedit încasarea respectivelor dividende. Firește că acea sentință nu are în fața instanței autoritate de lucru judecat cu privire la întinderea prejudiciului, față de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. civ..pen., dar ea a fost considerată de instanța de apel ca probă relevantă în aprecierea inexistenței unei fapte ilicite de a omite achitarea impozitului pe dividende, din perspectiva absenței unor atare beneficii în realitate. Față de toate aceste argumente, nu se poate reține încălcarea de instanța de apel a normelor ce reglementează prejudiciul și cu precădere necesitatea acoperirii sale integrale - art. 1385 C. civ. - ci dimpotrivă, admițând parțial acțiunea reclamantului, instanța a procedat întocmai cu această dispoziție legală, dispunând și acoperirea prejudiciului rezultat din achitarea cu întârziere a TVA și a impozitului pe profit. Nefiind incident vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, se va respinge și recursul reclamantului ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.