ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1818/2023

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 22 ianuarie 2021, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 523.957 RON pentru prejudiciul cauzat de faptele penale cercetate în dosarul penal nr. x/2013, având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, la care se vor calcula majorări și penalități de întârziere de la data scadenței obligației și până la data recuperării prejudiciului.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 271/S din 9 decembrie 2021, Tribunalul Brașov a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât, și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 900/Ap din 31 mai 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței civile nr. 271/S din 9 decembrie 2021 a Tribunalului Brașov, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 900/Ap din 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanțele de fond au aplicat greșit dispozițiile art. 1.349 C. civ. și au interpretat eronat prevederile art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu au apreciat corect situația de fapt dedusă judecății, dispunând în mod greșit respingerea cererii de chemare în judecată. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța a analizat acțiunea numai sub aspectul formal al inexistenței condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, fără a analiza cu temeinicie și înscrisurile depuse de autoritatea fiscală, fără a ține cont de argumentele pe care le-a adus în susținerea cererii. Recurentul-reclamant a redat circumstanțele litigiului, considerentele sentinței, precum și criticile formulate prin cererea de apel. De asemenea, a învederat că prin hotărârea nr. 483 din 7 aprilie 2020, pronunțată de Judecătoria Brașov, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din același cod, instanța penală l-a achitat pe inculpatul A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, lăsând nesoluționată acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. Expunând considerentele primei instanțe, în legătură cu care a precizat că nu este de acord, a susținut că acțiunea pe care a formulat-o este întemeiată, în condițiile în care unitatea fiscală a probat inclusiv întinderea prejudiciului, caracterul cert și nereparat al acestuia, justificând astfel cuantumul despăgubirilor bănești pretinse. Contrar statuărilor instanței de apel, în opinia sa, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ., iar cu privire la întinderea reparației a redat dispozițiile art. 1.385 din același act normativ. În dezvoltarea motivelor de recurs, a redat argumentele de fapt care, în aprecierea sa, dovedesc că este greșită motivarea instanțelor de fond în sensul că nu a dovedit întinderea prejudiciului pretins (în cuantum de 523.957 RON). Acesta a concluzionat că pârâtul A., în calitate de administrator/asociat al societății B. S.R.L., a urmărit prejudicierea bugetului de stat la momentul solicitării rambursării de TVA. A subliniat că din probele administrate în cauză rezultă că pârâtul este în culpă cu privire la producerea prejudiciului material, acesta fiind cel care a coordonat activitatea societății. De asemenea, a prezentat considerațiile sale în legătură cu temeiul de drept al acțiunii, nașterea raportului obligațional și consecințele juridice, concluzionând că angajarea răspunderii personale a administratorului are loc dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1.357 - art. 1.371 din C. civ. Drept urmare, recurentul-reclamant a susținut că în materia răspunderii civile delictuale operează principiul solidarității, astfel că victima are dreptul să ceară repararea pagubei pricinuite de oricare dintre debitorii care, prin fapta lor comună, au cauzat un prejudiciu indivizibil, problema stabilirii culpei participanților la săvârșirea faptei ilicite având relevanță doar între codebitorii solidari. Referitor la concluzia instanței potrivit căreia nu a fost demonstrată temeinicia cererii de chemare în judecată, față de lipsa probelor, a menționat că înțelege să completeze probatoriul administrat în fața primei instanțe cu înscrisuri de natură să infirme starea de fapt ce a fost reținută prin sentință. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a redat circumstanțele faptei ilicite imputate pârâtului, precum și argumentele care, în aprecierea sa, dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Concluzionând, recurentul-reclamant a susținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care se impune repararea în integralitate a prejudiciului, conform prevederilor art. 1.381 și art. 1.385 din C. civ., afirmând totodată că este neîntemeiată motivarea instanțelor de fond în sensul că dovada prejudiciului nu a fost făcută. În opinia sa, instanțele de fond au interpretat greșit modul de soluționare a cauzei penale, fără a reține că pârâtul a acționat cu scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale și fără a avea în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 38 C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea de achitare în ceea ce privește existența prejudiciului.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". În conformitate cu textele legale enunțate, rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de lege presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Cum recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă (nu are loc o rejudecare a fondului pricinii), susținerile referitoare la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat probatoriul administrat în cauză nu pot constitui critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în recurs. Dimpotrivă, acestea pot reprezenta, eventual, critici de netemeinicie, însă nu pot fi cenzurate în recurs, deoarece prin intermediul acestei căi de atac se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamantul Statul Român împotriva pârâtului A., în calitate de administrator și asociat al societății B. S.R.L., pentru repararea prejudiciului în cuantum total de 523.957 RON, cauzat de reținerea și nevărsarea în termen de 30 zile de la scadență a obligațiilor fiscale, astfel cum a fost stabilit prin raportul de inspecție fiscală din 24 februarie 2015. Prin decizia recurată a fost menținută soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, instanța de apel reținând că nu se poate considera că prejudiciul atestat prin decizia de impunere, emisă în sarcina societății B. S.R.L., a fost cauzat de către intimatul-pârât A., concluzionând că nu este îndeplinită prima condiție, impusă de art. 1.349 C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale. În fundamentarea raționamentului juridic, curtea de apel a reținut că nu există nicio dispoziție legală care să permită asimilarea faptei ilicite săvârșite de o persoană juridică faptei ilicite a administratorului acesteia, ci din contră, normele legale în vigoare prevăd îndeplinirea anumitor condiții stricte în care poate fi atrasă răspunderea administratorului unei societăți, motiv pentru care, simpla trimitere făcută de reclamant la raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, în care sunt analizate pe larg faptele constatate de către organele de inspecție fiscală reținute în sarcina contribuabilului B. S.R.L., nu este de natură a individualiza fapta ilicită imputată în mod generic pârâtului, fiind necesară individualizarea sa prin cererea de chemare în judecată. În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei nr. 900/Ap din 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, recurentul-reclamant și-a expus nemulțumirea față de soluția de respingere a acțiunii, fără a prezenta aspecte de nelegalitate susceptibile de încadrare în motivele de recurs indicate, respectiv cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, deși au fost indicate cazurile de casare, susținerile expuse în dezvoltarea acestora nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece criticile din recurs reiau susținerile făcute în apel, fără a fi raportate la considerentele deciziei pronunțate în apel. Or, recursul este o cale de atac exercitată împotriva deciziei pronunțate de ultima instanță de fond, astfel că motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele acesteia și să le combată, prin expunerea unui raționament juridic contrar, astfel că simpla reluare a susținerilor făcute în etape procesuale anterioare, ca și cum hotărârea atacată nici nu există, nu reprezintă o motivare veritabilă a recursului. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța a analizat acțiunea numai sub aspectul formal al inexistenței condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, fără a analiza cu temeinicie și înscrisurile depuse de autoritatea fiscală și fără a ține cont de argumentele sale. Aceste susțineri nu poate fi încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea poate fi casată dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei. Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești. Astfel, dacă motivarea prin enunțuri prea generale și analiza sumară sau superficială a chestiunilor de fapt sau lipsa motivării în drept pot determina casarea, dimpotrivă, în măsura în care instanța de fond a analizat probatoriul, iar aprecierea sa corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situația de fapt reținută este sustrasă controlului instanței de recurs. Nu se poate, așadar, invoca nemotivarea atunci când se critică, de fapt, rezultatul la care a ajuns instanța în ceea ce privește chestiunile de fapt și de drept deduse judecății. Simpla afirmație în sensul că analiza condițiilor răspunderii civile delictuale a fost realizată în mod formal nu poate fi calificată drept o critică de nelegalitate a deciziei recurate, în condițiile în care se constată că partea și-a exprimat nemulțumirea față de soluția dată asupra cererii de chemare în judecată. Deși pretinde că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în realitate, recurentul-reclamant pune în discuție temeinicia acțiunii, susținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fără a dezvolta în mod pertinent, raportat la considerentele deciziei atacate, viciile procedurale care ar determina nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În aprecierea sa, înscrisurile pe care le-a depus relevă existența faptei ilicite, prejudiciului, vinovăției și raportului de cauzalitate, afirmând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ. Sub acest aspect, trebuie menționat că Înalta Curte nu poate aprecia asupra elementelor probatorii evocate de recurent, care ar fundamenta o situație de fapt contrară celei reținute de instanțele de fond, deoarece aceasta ar presupune reevaluarea unor aspecte de fapt, chestiune incompatibilă cu structura recursului, ce, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., permite doar critici de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a deciziei atacate. Recurentul trebuia să dezvolte acest motiv de recurs, adică să indice în mod concret circumstanțele din care rezultă incidența sa și toate argumentele în drept pe care înțelege să se întemeieze, deoarece dezvoltarea motivelor de recurs într-o manieră suficient de precisă este necesară pentru a permite înțelegerea și verificarea acestora. Această exigență este conformă cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că "pentru a-și îndeplini misiunea, instanțele judecătorești trebuie să beneficieze de concursul părților, care sunt ținute ca, în măsura posibilului, să-și expună pretențiile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate și structurate într-o manieră rezonabilă." În același registru se înscriu și criticile expuse din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.349 C. civ. și art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, deoarece, în dezvoltarea acestuia, a susținut că situația de fapt dedusă judecății nu a fost apreciată în mod corect de către instanțele de fond, fiind respinsă cererea sa de chemare în judecată. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o conotație juridică, implică un grad mare de apreciere din partea instanțelor de fond. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanțele cauzei și nu se poate face prin trimitere la modul de interpretare a probelor administrate de instanțele de fond. Cu toate că a făcut trimitere la dispozițiile art. 1.357, art. 1.385 C. civ. și art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, față de modul în care recurentul-reclamant a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că acesta contestă situația de fapt reținută de instanțele de fond și modul de interpretare a probelor, iar nu modul în care ar fi fost aplicate greșit aceste norme de drept material. De altfel, în susținerea motivului de casare a precizat că, din probele administrate, rezultă că intimatul-pârât se află în culpă cu privire la producerea prejudiciului material, fiind cel care a coordonat activitatea societății. Se observă astfel, că recurentul-reclamant a criticat concluzia instanței de apel în sensul că nu se poate considera că prejudiciul menționat în decizia de impunere a fost cauzat de către intimatul-pârât A., chestiune de fapt a cărei constatare a condus la netemeinicia acțiunii. Întrucât situația de fapt este stabilită în mod suveran de instanțele de fond, fiind sustrasă cenzurii instanței de recurs, care nu realizează un control al temeiniciei hotărârii, ci doar unul de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici aceste susțineri nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel nici susținerile expuse în legătură cu temeiul de drept al acțiunii, nașterea raportului obligațional și principiul solidarității, întrucât se poate observa că recurentul-reclamant a reluat întocmai motivele de apel, fără a combate raționamentul juridic al instanței de apel. Susținerile referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale nu reprezintă critici de nelegalitate, supunând analizei elemente de fapt, tinzând la o altă evaluare a situației de fapt decât cea realizată de instanța de apel, însă asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de prezenta instanță în raport cu structura recursului, care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a deciziei atacate. Pentru același argument nu poate fi analizată de instanța de recurs nici ultima critică, referitoare la efectele modului de soluționare a cauzei penale, chiar dacă recurentul-reclamant a făcut trimitere la prevederile art. 38 C. proc. pen., deoarece aceasta supune examinării netemeinicia soluției de respingere a acțiunii sub aspectul aprecierii asupra existenței prejudiciului, element al răspunderii civile delictuale. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și va anula recursul declarat de reclamant.