ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2081/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 23 septembrie 2021, sub nr. x/2021, astfel cum a fost precizată la data de 16 februarie 2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 89.000 euro cu titlu de daune morale pentru degradarea sănătății pe perioada detenției, precum și să îi fie respectate condițiile de cazare.

A mai solicitat ca instanța să dispună obligarea penitenciarului la a-l caza pe reclamant într-o cameră în care să îi fie respectate nromele minime de cazare obligatorii.

Prin sentința civilă nr. 5310 din 23 iunie 2022, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Brașov.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, în primă instanță:

Prin încheierea din 27 martie 2023, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocată de acesta prin întâmpinare, reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 36 C. proc. civ., întrucât fapta ilicită invocată de reclamant s-a produs în mediul penitenciar, iar starea penitenciarului este deopotrivă imputabilă administrației acestuia, dar și Statului în a cărui subordonare se găsesc Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Codlea.

Prin sentința civilă nr. 120/S din 19 aprilie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. și a obligat pe pârâtul Statul Român la plata sumei de 9.000 RON, cu titlu de daune morale.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 55Ap din 25 ianuarie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis excepția nulității apelului declarat de apelantul-reclamant A., invocată din oficiu în baza art. 471 alin. (1) C. proc. civ. a anulat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 120/S din 19 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul Brașov; a respins apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva încheierii din 27 martie 2023 și a sentinței civile nr. 120/S din 19 aprilie 2023, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 55Ap din 25 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și exonerării de la plata vreunei sume cu titlu de daune morale, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la menținerea soluției instanței de fond în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, cu trimitere la dispozițiile art. 10 alin. (1)-(4) din Legea nr. 254/2013, la art. 2 din ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010, precum și la art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, a susținut încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. de către instanța de apel, de vreme ce reclamantul nu a motivat chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, neindicând temeiul juridic în virtutea căruia acesta ar putea sta în judecată în calitate de pârât și nu a arătat rațiunea pentru care se solicită obligarea acestuia la plata daunelor morale, după cum nu sunt arătate nici motivele de fapt și de drept care ar indică legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.

În cauză, instanța de apel a reținut faptul că încălcarea drepturilor reclamantului este relaționată de condițiile de cazare și detenție și că atribuții în domeniu revin, în mod expres, Administrației Naționale a Penitenciarelor și Penitenciarului Codlea, însă a apreciat că Statul, prin Ministerul Finanțelor, răspunde pentru prejudiciile cauzate reclamantului.

Soluția instanței de fond încalcă și dispozițiile art. 222-224 C. civ. care reglementează raporturile juridice dintre autoritățile publice și instituțiile subordonate acestora, precum și faptul că Statul Român răspunde numai în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice.

Aceasta pentru că nu are atribuții în organizarea și aplicarea regimului de detenție, astfel că nu este îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile legale invocate, respectiv aceea a identității dintre persoana obligată în cadrul raportului juridic de drept material și persoana chemată în judecată în calitate de pârât.

În ceea ce privește evaluarea criticilor de apel legate de soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, aceasta contravine dispozițiilor art. 193 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, de vreme ce reclamantul a solicitat acordarea unor daune morale ca urmare a încălcării de către pârâți a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor privative de libertate prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010.

Atât timp cât reclamantul nu a formulat plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 241/2013 și Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010, în conformitate cu prevederile Legii nr. 254/2013, acțiunea promovată de acesta este inadmisibilă, argumente pe care instanța de apel le-a respins cu motivarea că Legea nr. 254/2013 nu prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri.

Cum Legea nr. 254/2013 prevede un termen în care deținuții trebuie să formuleze plângerea, a considerat că neexercitarea acestui drept în termen atrage decăderea din dreptul de a solicita pe cale judecătorească despăgubiri.

A menționat că soluția instanței de apel pronunțate asupra fondului cauzei, în privința obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului suma de 9.000 RON, cu titlu de daune morale, este nelegală și netemeinică, întrucât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii (existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate fapta ilicită și prejudiciu).

Sub acest aspect, a arătat că reclamantul nu a arătat în ce mod au fost încălcate condițiile de detenție în perioada când a fost încarcerat în Penitenciarul Codlea, limitându-se doar la a afirma o suferință din punctul său de vedere, iar instanța de fond a reținut, în considerentele sentinței apelate, doar faptul că pârâtul nu a respectat normativul privind spațiul minim care trebuia alocat fiecărui deținut, respingând celelalte motive invocate de către reclamant.

De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada în conținutul acțiunii sale și prin niciun mijloc de probă a cuantumului despăgubirilor/daunelor morale, în raport de art. 249 C. proc. civ.

În referire la dispozițiile art. 1349 alin. (1)-(2) C. civ., a susținut că în stabilirea unui prejudiciu moral/despăgubiri se iau în considerare criterii ce țin de persoana și personalitatea reclamantului, de daunele morale efectiv suferite, de felul în care au fost lezate anumite valori morale în plan socioprofesional, afectiv, în domeniul relațiilor de familie, sănătate, viață privată.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele cauzei, să-i confere un folos material necuvenit.

Chiar dacă în cauză s-ar accepta încălcarea de către pârât a prevederilor legale, a considerat că instanța de judecată trebuie să rețină, prin raportare la practica C.E.D.O., faptul că însăși constatarea încălcării dispozițiilor Convenției reprezintă o satisfacție echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

A menționat că instanța de fond a reținut exclusiv condițiile materiale de detenție, cu ignorarea faptului că drepturile reclamantului au fost încălcate de angajații penitenciarului, făcându-se referire la situația generală precară a sistemului penitenciar, a cărei existență s-a constatat și prin Hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană a drepturilor Omului.

În referire la dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 2 din Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/C din 05 februarie 2010, pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat la data de 15 februarie 2010, a precizat că ultimul act normativ se aplică numai pentru viitor, conform principiului instituit de art. 15 alin. (2) din Constituția României, și numai cu privire la obiectivele noi de investiții, modernizare, transformare și extindere a fondului construit.

Or, în speță, Penitenciarul Codlea a fost construit anterior intrării în vigoare a actului normativ evocat, astfel încât nu i se poate imputa, în sine, respectarea normelor de spațiu și aer prevăzute de O.M.J. nr. 433/2010.

Prin O.M.J. nr. 2773/C/2017 pentru aprobarea Situației centralizate a clădirilor care sunt necorespunzătoare din punctul de vedere al condițiilor de detenție, s-a recunoscut în mod oficial că penitenciarele din România, inclusiv Penitenciarul Codlea, sunt supraaglomerate, iar clădirile nu corespund din punctul de vedere al condițiilor de detenție.

Același aspect a fost reținut și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 25 aprilie 2017, prin care s-a constatat încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat României un termen de 6 luni pentru elaborarea unui plan de măsuri cu privire la situația din penitenciare, fără a aplica sancțiuni de ordin pecuniar în afara celor acordate în cauză și fără a indica expres măsurile pe care statul român trebuie să le adopte pentru a rezolva problema suprapopulării și a condițiilor din penitenciare.

Analiza unor pretenții de genul celor supuse judecații trebuie să se facă cu luarea în considerare a condițiilor în care sunt obligate să funcționeze alte instituții ale statului, cum sunt cele din domeniul sănătății și cele din domeniul invatamantului, aspectele vizând condițiile precare din aceste instituții fiind de notorietate, iar ele trebuie să fie suportate de persoane care nu au ajuns în astfel de unități ca urmare a comiterii în mod deliberat a unor fapte, cum este cazul persoanelor condamnate pentru săvârșirea unor fapte infracționale.

Eforturile și demersurile autorităților statului în domeniul regimului de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să fie analizate, în cazul unor procese de genul procesului de față, prin luarea în considerare, a stării generale a societății, iar în raport de aceste criterii, instanța va constata că nu se poate vorbi despre aplicarea cu intenție de către instituțiile statului ce au competente în domeniul analizat a unor tratamente inumane celor încarcerați.

De asemenea, din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi suferit prejudicii morale de alta natură sau intensitate decât cele inerente stării de detenție, consecințe care sunt resimțite de fiecare persoana aflată în regim de deținere, iar acțiunile s-au încadrat în limitele celor impuse ori permise de lege, prevăzute de art. 1364 C. civ., neputându-se reține că, în mod neglijent, voit ori deliberat, i s-ar fi aplicat reclamantului tratamente inumane ori degradante, care să fi cauzat suferințe psihice profunde sau pe termen lung și care ar fi îmbrăcat forma ilicitului civil, de natură a conduce la constatarea îndeplinirii condiției săvârșirii unei fapte ilicite, ca și condiție a antrenării răspunderii civile delictuale.

În acest sens, trebuie reținut faptul ca regimul de deținere se caracterizează prin limitări sau interziceri ale drepturilor persoanelor condamnate, respectiv dreptul la libera circulație, unele drepturi civile, astfel ca persoanele deținute nu pot pretinde să beneficieze de aceleași condiții de viață ca și cele din libertate, regimul restrictiv fiind de esența masurilor privative de libertate.

Despăgubirea unei persoane pentru simplul motiv că s-a aflat în detenție contravine normelor morale, nefiind admisibil ca o persoană care a săvârșit infracțiuni deosebit de grave să se îndrepte finalmente împotriva societății ale cărei valori fundamentale le-a încălcat.

O abordare contrară conduce la situația în care o persoană se prevalează de propria vinovăție pentru a obține producerea de efecte juridice în favoarea sa, ceea ce este contrar principiilor de drept.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 23 septembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de casare susținându-se, printr-o primă critică, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., dar și a dispozițiilor art. 222-224 C. civ.

Astfel, în motivarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, instanța de apel a reținut că, raportat la art. 36 C. proc. civ., acest pârât are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care, prin ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, prin Legea nr. 30/1994, Statul s-a angajat, printre altele, să apere drepturile și libertățile fundamentale ale omului, și, implicit, să garanteze respectarea acestora, așa încât, astfel cum s-a consacrat, de altfel, și prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ori de câte ori se constată o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale protejate de Convenție, statul este direct răspunzător.

Recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul lipsei calității procesuale pasive în cauză prin raportare la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 254/2013, ale art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 și ale art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, aprobat prin H.G. nr. 1897/2006.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituind o chestiune de fond.

Calitatea procesuală pasivă presupune așadar existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, respectiv îndreptățirea sa de a introduce acțiune împotriva pârâtului prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa, raportul de drept procesual neputându-se lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.

În prezenta cauză, este real că fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, dar condițiile de detenție imputate de reclamant pârâtului implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea din penitenciar decurgând din neasigurarea spațiilor corespunzătoare prevăzute de legislația în materie, fiind vorba despre invocarea prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a supraaglomerării din penitenciare.

Înalta Curte constată că pentru acest tip de prejudiciu pârâtul care justifică această calitate procesuală pasivă este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece prin acțiunea sa reclamantul invocă neluarea de către pârât a măsurilor pentru a asigura condiții normale de detenție persoanelor condamnate, iar pentru prejudiciul născut din această faptă considerată ilicită poartă răspunderea Statul Român, cel care stabilește politica penală și financiară, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și penitenciarele din subordinea sa având doar atribuțiile de a aplica această politică.

Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă și din faptul că prin hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017, pronunțată în cauza Rezimveș și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală. Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (parag. 124).

Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu-zise a administrației penitenciarului, fiind vorba de o deficiență structurală și sistemică.

Înalta Curte constată că toate aceste măsuri ce se impun a fi luate sunt în primul rând în sarcina Statului Român, revenind Administrației Naționale a Penitenciarelor un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens, pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului obligația de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta drepturile cuvenite persoanelor în detenție.

Administrația Națională a Penitenciarelor este dependentă de fondurile bugetare alocate de stat. Or, atât timp cât acestea sunt insuficiente, aceasta se află într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control.

Așadar, în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor nu poate fi reținută o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate și de instanța europeană, răspunderea în această situație aparținând Statului Român, în condițiile în care această entitate a fost chemată în judecată de către reclamant.

În consecință, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispozițiile C. civ.. Textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, prin dispozițiile art. 221-224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice.

Drept urmare, ținând cont de faptul că organizarea politicii penale, la nivel național, este atributul statului, și că acesta, în calitate de semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, este dator să organizeze un regim de executare a pedepselor apt să asigure celor aflați în detenție respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a recurentului în litigiul dedus judecății, recunoscută de prima instanță, în acord cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ., față de natura faptei ilicite reținute, supraaglomerarea penitenciarului în care reclamantul s-a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate putând fi imputată statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina acestuia, în contextul omisiunii de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție, Statul fiind cel care stabilește politica penală.

În privința criticilor recurentului-pârât față de soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii intimatului-reclamant, Înalta Curte constată, de asemenea, că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată excepția invocată, reținând că dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal nu îi îngrădesc reclamantului în niciun fel dreptul de a formula o acțiune în constatarea încălcării art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după executarea pedepsei privative de libertate, aceasta din urmă constituind o acțiune distinctă, întemeiată pe un alt temei legal.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea daunelor morale în vederea acoperirii prejudiciului generat de executarea pedepsei privative de libertate în condiții de detenție necorespunzătoare, demers judiciar ce nu interferează cu atribuțiile administrative jurisdicționale ale judecătorului de supraveghere reglementate de prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013.

Potrivit acestor dispoziții legale, judecătorul de supraveghere soluționează plângerile deținuților privind exercitarea drepturilor prevăzute de actul normative anterior menționat. Faptul că pe perioada de încarcerare, deținuții au posibilitatea să se plângă în fața judecătorului de supraveghere și să reclame nerespectarea drepturilor recunoscute de lege nu este susceptibil să-i împiedice să ceară pe calea acțiunii civile repararea prejudiciilor cauzate de aceste încălcări ale drepturilor lor, evident, supunându-se rigorilor de probațiune specific dreptului comun.

Calea plângerii formulate în contextul prevederilor art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013 constituie un instrument juridic pe care legiuitorul l-a pus la dispoziția peroanelor aflate în executarea pedepselor sau măsurilor privative de libertate cu scopul de a obține restabilirea situației legale a acestora cât mai grabnic, chiar în perioada de detenție, dar, în ipoteza în care aceste încălcări ale drepturilor deținuților, au determinat un prejudiciu, procedura plângerii nu este de natură să constituie un impediment pentru dezdăunarea lor pe calea dreptului civil, în condițiile dreptului comun.

Totodată, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată.

Raportat la aceste dispoziții legale, se are în vedere că pe perioada executării pedepsei privative de libertate, deținutul are posibilitatea de a sesiza judecătorul de supraveghere cu privire la încălcarea drepturilor sale, pe calea plângerii menționate anterior, tinzând, așadar, la restabilirea acestora.

Această procedură stabilită de legiuitor nu reprezintă o procedură jurisdicțională obligatorie, de natură a conduce la inadmisibilitatea cererii formulate pe calea dreptului comun, în lipsa urmării sale.

În acest sens, de asemenea, se reține faptul că, în virtutea accesului liber la justiție consacrat atât la nivel constituțional, cât și convențional, dată fiind existența unei jurisprudențe clare la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul condițiilor din penitenciare și necesitatea garantării persoanelor deținute a unui acces la justiție real și efectiv în vederea obținerii unei reparații pentru prejudiciul suferit, o eventuală inadmisibilitate a unei astfel de cereri, pentru motivul invocat de recurenta-pârâtă, ar conduce tocmai la neîndeplinirea condiției impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul devenind unul pur teoretic, iluzoriu. Or, de efectivitatea acestuia atârnă respectarea dreptului reclamantului de acces liber la justiție.

Mai mult decât atât, Înalta Curte are în vedere și faptul că prejudiciul afirmat prin cererea introductivă, fiind de natură nepatrimonială, este un corolar al personalității umane, al demnității unei persoane, așa încât repararea sa nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii anterior menționate, având în vedere și măsurile concrete care ar fi putut fi dispuse în cadrul acestei proceduri, iar, pe de altă parte, condițiile de deținere reclamate au fost aceleași pe tot parcursul executării pedepsei în Penitenciarul Codlea, fapta ilicită pretinsă de reclamant având, așadar, un caracter continuu.

În plus, potrivit jurisprudenței Curții Europene al Drepturilor Omului în cazul problemelor cu caracter structural - cum este suprapopularea în celule - și care nu privesc situația personală a reclamantului, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în fața instanțelor naționale (cauza Fane Ciobanu împotriva României, Hotărârea din 11 octombrie 2011, definitivă la 11 ianuarie 2012), considerentele expuse fiind aplicabile și din perspectiva Legii nr. 254/2013.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin încheierea nr. 199 din 25 august 2021, pronunțată de Judecătorul de supraveghere a privării de libertate desemnat pentru Penitenciarul Codlea, a fost admisă în parte plângerea reclamantului prin care a invocat încălcarea drepturilor privind condițiile de cazare, reținându-se în considerentele acesteia că nu au fost respectate cerințele art. 1 alin. (3) din Ordinul MJ nr. 2772/C/2017 în ultimele 10 zile anterioare formulării plângerii, referitoare la spațiul minim ce trebuie să revină fiecare persoane private de libertate, reclamantului nefiindu-i asigurate, pe perioada detenției, condițiile minimale de spațiu și volum de aer.

Or, dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu se referă la situația condițiilor improprii de detenție existente ipso facto în mediul de deținere, ci se referă doar la măsurile dispuse de către administrația penitenciarului și care sunt considerate de către persoanele privative de libertate că le aduc atingere drepturilor ce le sunt legal recunoscute.

Este evident că atunci când este vorba depre condiții de deținere inerente mediului carceral și conformației locului de deținere, nu se pune problema unei măsuri dispuse de administrația penitenciarului și nici de judecătorul de supraveghere, astfel că nu s-ar putea dispune anularea vreunei măsuri sau obligarea administrației penitenciarelor să dispună o măsură legală.

Mai mult, modificarea structurală a locului de deținere nu poate fi solicitată judecătorului de supraveghere a privării de libertate și nici nu poate fi efectuată de către administrația penitenciarului după bunul plac, fiind obligatorie respectarea întocmai a dispozițiilor legale în materie.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 254/2013, judecătorul delegat doar constată că există o încălcare a drepturilor persoanei condamnate, acesta neavând atribuții legate de acordarea daunelor morale pentru tratamente inumane și degradante la care reclamantul a fost supus în perioada de detenție.

Reclamantul nu este ținut de formularea unei acțiuni în baza Legii nr. 254/2013 cu atât mai mult cu cât, în acele situații în care legiuitorul a urmărit să prevadă un fine de neprimire sau caracterul subsidiar al unei acțiunii, a stipulat acest lucru în mod expres.

Spre exemplu, în cuprinsul dispozițiilor art. 539 și art. 541 C. proc. pen. se stipulează că acțiunea în repararea pagubei pentru erori judiciare sau pentru privarea nelegală de libertate poate fi introdusă doar ulterior momentului la care s-a constatat prin hotărârea instanței penale nelegală privare de libertate sau eroarea judiciară.

Așadar, sfera de aplicabilitate a procedurii reglementate de art. 56 din Legea nr. 254/2013 este una limitată, ea vizând numai măsurile luate de către administrația penitenciarului și care sunt în legătură cu exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013. Aceste drepturi sunt enumerate la art. 57 și următoarele, iar asigurarea exercitării acestora se face de administrația penitenciarului în limitele legii speciale și a regulamentului de aplicare a acesteia.

În al doilea rând, din textul legii nu rezultă că procedura în discuție ar avea un caracter obligatoriu, ea fiind reglementată ca o posibilitate prin care cel ce execută pedeapsa penală poate să conteste măsurile luate de administrația penitenciarului, într-o procedură ce se desfășoară cu celeritate, dar care, în lipsa unei prevederi legale exprese nu poate fi considerată ca o condiționare a accesului la o instanță de judecată a persoanei condamnate, instanță care să examineze temeinicia pretențiilor acesteia vizând repararea prejudiciului moral pretins provocat prin îngrădirea exercitării drepturilor recunoscute de lege acesteia.

Mai mult, Înalta Curte notează că potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta.

Este de observat, așadar, că norma procedurală cere ca procedura prealabilă sesizării instanței, ca o condiție extrinsecă pentru promovarea acțiunii civile, să fie prevăzută expres, deci existența acesteia nu poate fi dedusă din simpla reglementare a unei astfel de proceduri.

Având în vedere că în cuprinsul dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 254/2013 nu se stipulează că reclamantului îi este recunoscut dreptul la despăgubiri pentru condițiile de detenție doar ulterior pronunțării unei încheieri de către judecătorul delegat cu executarea, aspectul formulării unei plângeri rămâne strict la latitudinea persoanei în cauză, nefiind o condiție prealabilă de admisibilitate a acțiunii civile în răspundere delictuală exercitată. Doar în măsura în care dispozițiile legale ar fi prevăzut o obligație în sarcina petentului de formulare a unei plângeri prealabile, s-ar fi putut pune problema excepției inadmisibilității acțiunii.

Per a contrario, solicitarea unui act prealabil fără a exista o dispoziție legală care să statueze acest aspect, constituie doar o adăugare la lege, nepermisă conform normelor în vigoare.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind eficace remediul compensatoriu reprezentat de acțiunea în răspundere civilă delictuală ce poate fi introdusă de o persoană interesată pentru a obține despăgubiri ca urmare a condițiilor inadecvate de detenție suferite în penitenciare (cauza Polgar împotriva României, Hotărârea din 20 iulie 2021, parag. 108).

Câtă vreme pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamant în temeiul dispozițiilor legale de drept comun, nicio prevedere legală nu reglementează obligativitatea îndeplinirii unei proceduri prealabile sesizării instanței cu o cerere în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., instanța de apel în mod corect a confirmat soluția primei instanței cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii promovate de către reclamant, critica cu acest obiect fiind nefondată.

În privința criticilor formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în esență, recurentul-pârât a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, datorită inexistenței prejudiciului și a faptei ilicite, precum și din punct de vedere al modului de evaluare a daunelor morale stabilite de prima instanță.

Este nefondată critic ace vizează încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. proc. civ., ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale, de vreme ce titularul obligației pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum și acordarea condițiilor minime de detenție este Statul Român.

El este răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului judiciar privite ca o consecință a politicii statale în materie penală, dar și a eșecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil.

Înalta Curte constată, astfel, că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esențială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul Statului Român chemat în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului și condițiile necorespunzătoare de detenție), ceea ce implică o analiză a conduitei acestuia față de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecății, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înțelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la dispozițiile Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/C/2017, la cele constatate prin încheierea nr. 199 din 25 august 2021 dată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Brașov, precum și la prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale.

În contextul reperelor enunțate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod judicios îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate, pe baza probelor administrate în cadrul prezentului litigiu, reținând existența situației de supraaglomerare carcerală și a condițiilor inadecvate de detenție.

Cum instanțelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri - conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurentul-pârât descrie o situație diferită de cea stabilită în precedentele etape procesuale nu este aptă a constitui suportul unei evaluări în cadrul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce privește fapta ilicită, astfel cum s-a reținut și de către instanța de apel, aceasta constă într-o omisiune - neasigurarea, pentru reclamant, a condițiilor minime de spațiu și de volum de aer; răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală și la obligațiile care revin statului, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție.

În privința vinovăției, Înalta Curte reține, pe de o parte, că, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă, și, pe de altă parte, că, fiind în prezența unui drept ocrotit de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv de art. 3, nu există motive care să justifice fie și cea mai mică ingerință a statului, prin instituțiile sale, în acest drept, astfel cum corect a reținut și instanța de apel. Având în vedere legislația națională în materie, obligațiile asumate de Statul Român, ca semnatar al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat, în repetate rânduri, România, pentru condițiile improprii de detenție, recurentul-pârât avea obligația de a lua măsuri apte să asigure în concret condiții minime de detenție pentru reclamant, prin remedierea deficiențelor constatate și recunoscute în mod oficial, care să asigure respectarea demnității umane.

Răspunderea pentru neasigurarea condițiilor de detenție apare ca fiind una obiectivă, astfel că, odată dovedită fapta ilicită, nu se impune analizarea cerinței vinovăției.

În privința prejudiciului, ca element esențial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul/efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, prejudiciul suferit reieșind din însăși materialitatea faptelor, motiv pentru care instanța de apel a analizat gravitatea acestuia, precum și împrejurarea dacă este necesară acordarea unei sume de bani pentru repararea sa. La modul general, se are în vedere că prejudiciul moral nu poate fi dovedit prin probe materiale, motiv pentru care, la stabilirea cuantumului daunelor solicitate, sunt avute în vedere criterii variabile, precum: circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită, consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata și intestatea acțiunilor ori inacțiunilor ilicite, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Totodată, trebuie precizat că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanțele naționale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparațiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important și central în sistemul apărării drepturilor omului încât autoritatea sau instanța națională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare și serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral (cauza Iacov Stanciu contra României, parag. 199).

În ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a reținut corect că prejudiciul constă în suferințele morale provocate reclamantului de condițiile improprii de detenție, așadar de fapta ilicită a recurentului-pârât, și nu sunt inerente regimului de detenție.

Referitor la cel de-al doilea aspect criticat, relativ la modul de evaluare a daunelor morale stabilite de prima instanță și validate de instanța de apel, Înalta Curte observă că recurentul-pârât face ample trimiteri la împrejurările invocate de reclamant în susținerea demersului judiciar, la situația generală precară a sistemului penitenciar, incluzând aici și Penitenciarul Codlea, la condițiile de cazare a persoanelor privative de libertate reglementate prin Normlel minime obligatorii aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/C din 05 februarie 2010, la eforturile și demersurile autorităților statului în domeniul regimului de executare a pedepselor privative de libertate, precum și la probele administrate în cauză din care nu rezultă că reclamantul ar fi suferit prejudicii morale de altă natură sau intensitate decât cele inerente stării de detenție, însă toate aceste argumente reprezintă o reiterare a celor invocate în cuprinsul cererii de apel care și-au găsit deja rezolvare prin decizia recurată.

Înalta Curte are în vedere faptul că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, intensitatea suferinței, influențarea vieții luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor și eventualele traume psihice.

Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferința pricinuită trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive, astfel încât "reparația" bănească să nu conducă la o îmbogățire fără just temei a beneficiarilor.

Înalta Curte reține că prin valoarea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Așadar, instanța de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă, în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Din această perspectivă, în cauză, la evaluarea despăgubirilor datorate reclamantului, instanța de apel, ținând seama de suferințele morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate acestuia prin faptul cazării sale într-un penitenciar ce nu a pus la dispoziție condiții corespunzătoare de detenție, a apreciat că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale de prima instanță a fost corect dimensionată prin raportare la durata pentru care au fost formulate pretențiile deduse judecății și intensitatea prejudiciului moral, în concordanță cu nivelul daunelor stabilite de Curtea europeană în cauze similare, despăgubirile astfel stabilite având rolul de a oferi reclamantului o satisfacție echitabilă.

În fine, critica recurentului potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada de către reclamant a unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel și care drepturi anume au fost lezate, ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările instanței de prim control judiciar, conform cărora existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu nu pot fi dovedite prin probe materiale, existența acestora fiind prezumată, conform art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către stat, ceea ce este de natură să declanșeze răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Pentru considerentele arătate, reținând că în speță nu se verifică nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva deciziei civile nr. 55/Ap din 25 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva deciziei civile nr. 55/Ap din 25 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 octombrie 2024.