ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1742/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați, la data de 29 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Penitenciarul Galați la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 5758 din 16 august 2022 a Judecătoriei Galați, a fost admisă excepția necompetenței materiale, astfel cum a fost invocată din oficiu, cauza fiind declinată Tribunalului Galați – secția civilă, unde a fost înregistrată la data de 19 august 2022, sub același număr.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1359 din 31 octombrie 2022, Tribunalul Galați – secția civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. și l-a obligat pe pârâtul Penitenciarul Galați la plata sumei de 1.000 euro cu titlu de daune morale.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 158A din 20 septembrie 2023, Curtea de Apel Galați – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant A., aflat în stare de deținere în Penitenciarul Arad, în contradictoriu cu apelantul - pârât Penitenciarul Galați, împotriva sentinței civile nr. 1359 din 31 octombrie 2022 pronunțate de Tribunalul Galați. A admis apelul declarat de apelantul - pârât Penitenciarul Galați, în contradictoriu cu apelantul - reclamant A.. A schimbat, în tot, sentința civilă nr. 1359 din 31 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul Galați, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Galați.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 158A din 20 septembrie 2023 a Curții de Apel Galați – secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac și rejudecarea cererii de chemare în judecată. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul arată că singurul motiv pentru care i s-a respins acțiunea este acela că nu a formulat contestație, în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, în termen de 5 zile de la comunicare, împotriva hotărârii prin care i s-a respins cererea de a participa la înhumarea fratelui său. Însă, nu a avut cunoștință de existența acestei proceduri de contestare, hotărârea nu o menționează. Nu putea să facă plângere împotriva vreunui act al comisiei de recompense, întrucât nu se regăsește în situația respectivă. Respingerea acțiunii, de către instanța de apel, îi încalcă dreptul prevăzut de art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu a solicitat o permisiune, ci să i se acorde dreptul de a participa, sub escortă, la înmormântare. Apreciază că instanța de apel a încălcat principiul nediscriminării și cel al egalității în fața legii. Au fost situații în care deținuții au fost lăsați să participe la înhumări, expunând și două exemple pe care le apreciază ca fiind elocvente, în acest sens. Or, legea trebuie interpretată, la fel, pentru toate persoanele. Arată că penitenciarul a motivat că este permisă ieșirea doar în condițiile art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013, însă acest text de lege se referă la o altă situație, neincidentă în cauză. Nu a solicitat o recompensă, de aceea nu a formulat contestația la care face trimitere instanța de apel. Pentru aceste considerente, recurentul A. solicită admiterea căii extraordinare de atac și rejudecarea cererii sale.

Apărări formulate Prin întâmpinare, Penitenciarul Galați a invocat excepția netimbrării recursului întrucât nu este depusă dovada achitării taxei judiciare de timbru, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, față de faptul că cererea de recurs este semnată de avocat, fără a exista vreo împuternicire în acest sens, și excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 10 februarie 2024, s-a fixat termen, pentru judecata recursului la data de 20 iunie 2024, când Înalta Curte a respins excepțiile invocate de intimat și a rămas în pronunțare cu privire la calea de atac declarată în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 158A din 20 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pe care recurentul o apreciază ca fiind nelegală, fără a indica motivele de casare, prevăzute expres și limitativ de lege, pe care le apreciază ca fiind incidente cauzei. Înalta Curte constată că argumentele expuse în cuprinsul cererii de recurs pot fi subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.. Acestea sunt, însă, nefondate. În primul rând, recurentul susține că instanța de apel a nesocotit principiul nediscriminării și cel al egalității în fața legii și a ignorat situațiile similare expuse. Însă, conform dispozițiilor art. 8 din C. proc. civ. "În procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări". Acest principiu se exprimă sub forma egalității de arme, în sensul că părțile trebuie să beneficieze de drepturi procesuale egale, adică în situații identice părților trebuie să li se asigure tratament identic. Or, în fața Curții de Apel Galați, recurentul a fost legal citat, a depus acte de procedură, a fost asistat de avocat și a formulat concluzii orale, împreună cu apărătorul său. Prin urmare, prin modul de soluționare a cauzei, nu i-a fost încălcat niciun drept procesual, nu a fost supus niciunei restricții, instanța de apel asigurând un echilibru în situația procedurală a părților. Împrejurările învederate, respectiv cazurile în care alți deținuți au primit permisiunea de a participa la înhumarea rudelor, nu se încadrează în conținutul textului de lege menționat, nu vizează principiul enunțat de art. 8 din C. proc. civ., nefiind legate de conduita procesuală a instanței de apel. Prin urmare, aceste susțineri sunt nefondate. În al doilea rând, recurentul susține că soluția la care s-a oprit instanța de apel încalcă dispozițiile art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin suprimarea dreptului de a participa la înhumarea fratelui său. Potrivit acestei norme europene "Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". Scopul principal avut în vedere de legiuitorul european, prin instituirea acestei dispoziții, este protejarea indivizilor împotriva ingerințelor arbitrare în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței. Instanța de apel, rejudecând cauza în limitele trasate de părți, a reținut că, în lipsa unei încheieri a judecătorului de supraveghere a privării de libertate sau a unei hotărâri a instanței care să constate caracterul nelegal sau netemeinic a hotărârii prin care a fost respinsă solicitarea reclamantului de a participa la înmormântarea fratelui său, nu poate fi identificată o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție de Penitenciarul Galați. Prin urmare, soluția instanței de apel nu vizează legalitatea măsurii luate de conducerea penitenciarului, nefiind învestită în acest sens, iar respingerea pretențiilor pecuniare nu poate constitui o încălcare a dreptului la viață privată a recurentului. În al treilea rând, recurentul susține că nu sunt incidente dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 întrucât nu a solicitat o recompensă, ci permisiunea de a părăsi penitenciarul pentru a participa la înmormântarea fratelui său, astfel încât nu avea obligația de a parcurge procedura prevăzută de dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013. Nici aceste susțineri nu sunt fondate. Potrivit prevederilor art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013, permisiunea de ieșire din penitenciar poate fi acordată, în condițiile dispozițiilor art. 98 din același act normativ și pentru participarea persoanei condamnate la înhumarea soțului sau soției, unui copil, părinte, frate sau soră ori bunic sau bunică. În sensul dispozițiilor art. 99 alin. (5) și alin. (6) din același act normativ, permisiunea de ieșire din penitenciar, pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), poate fi acordată, pe o durată de cel mult 5 zile, tuturor persoanelor condamnate, cu excepția celor care execută pedeapsa privativă de libertate în regim de maximă siguranță, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 98 alin. (1), care se referă la persoanele condamnate care au o bună conduită și care au întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau în cadrul activităților educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale. Potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) și (9) din Legea nr. 254/2013, "(2) împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată", iar,,(9) împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii." Așa cum a reținut și instanța de apel, permisiunea de a ieși din penitenciar poate fi analizată ca un drept al persoanei deținute, drept care poate fi exercitat, însă, în anumite condiții impuse de lege. Iar în situația în care persoana aflată în stare de detenție apreciază că nu i-a fost respectat acest drept, are la dispoziție procedura detaliată anterior. Înalta Curte reține că legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, iar, prin procedura prevăzută de art. 56 din actul normativ menționat se urmărește obținerea unei reparații în natură a dreptului încălcat, precum și realizarea unui control judecătoresc asupra modalității în care administrația penitenciarului respectă drepturile deținuților, în caz de încălcare a lor, judecătorul de supraveghere putând obliga administrația penitenciarului să ia măsuri pentru încetarea încălcării. De altfel, este relevant faptul că deținutul nu a uzat în acest scop de procedura prevăzută de Legea nr. 254/2013, Înalta Curte având în vedere în acest sens și jurisprudența CEDO în interpretarea și aplicarea art. 3 din Convenție (de pildă, Hotărârea din 11 octombrie 2011, definitivă la 11 ianuarie 2012, în Cauza Fane Ciobanu împotriva României, paragraful 64, în care se reține că "deși reclamantul avea la dispoziție o cale de recurs efectivă în temeiul dispozițiilor Petrea împotriva României, nr. 4.792/03, pct. 35-36, 29 aprilie 2008 pentru a se plânge, acesta nu a folosit această cale). În consecință, având în vedere conținutul art. 56 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este cel care poate să constate încălcarea vreunui drept și să anuleze ori să modifice măsura luată de către administrația penitenciarului sau să o oblige să ia măsurile legale, care se impun. Pe cale de consecință, nu intră în competența instanței civile, învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală să analizeze legalitatea acestei măsuri. Împrejurarea susținută de recurent, în sensul că nu a avut cunoștință de posibilitatea atacării hotărârii de respingere a solicitării sale de participare la înmormântarea fratelui său, nu prezintă relevanță întrucât existența în vigoare a unei legi este guvernată de principiul "nemo censetur ignorare legem". Față de aceste precizări, în mod corect, instanța de apel a reținut că nu există nicio faptă ilicită întrucât, neexercitând contestația prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013, actul emis de reprezentantul penitenciarului se bucură de prezumția de legalitate. Câtă vreme nu se poate stabili comiterea, de către intimatul Penitenciarul Galați, a vreunui fapt prejudiciabil împotriva recurentului, lipsa acestei condiții obligatorii prevăzute de lege pentru existența răspunderii civile delictuale determină, în mod corect, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor menționate în acțiune. Nu prezintă relevanță situațiile apreciate, ca fiind similare, de către recurent, întrucât fiecare caz are particularitățile lui, care nu pot fi analizate în cadrul acestui litigiu. În consecință, soluția instanței de apel reflectă interpretarea și aplicarea corectă a legii naționale și prin prisma instrumentelor juridice europene ce protejează dreptul la viața privată și de familie și garanțiile procedurale în contextul specific al măsurilor referitoare la persoanele aflate în detenție. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurent au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.