ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Penitenciarul Codlea, ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate încălcarea de către pârâți a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010; să constate încălcarea de către pârâți a dispozițiilor art. 34 și art. 35 din Constituția României, art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; să constate aplicarea prevederilor art. 998 și 999 C. civ.; să oblige pârâții la plata următoarelor sume de bani: 34.400 RON, reprezentând daune materiale cauzate reclamantului și 20.000 Euro cu titlul de daune morale pentru suferința produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor menționate mai sus.

Prin Sentința nr. 10955 din 9 noiembrie 2017, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin Încheierea din 8 martie 2018, Tribunalul Brașov a respins cererea de amânare formulată de reprezentanta convențională a reclamantului, a revenit asupra probei testimoniale încuviințată în cauză și a amânat pronunțarea asupra pricinii la data de 22 martie 2018.

Prin Sentința nr. 62/S din 22 martie 2018, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., ca prescrisă.

Prin Decizia nr. 1953/Ap din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 62/S din 22 martie 2018 și a încheierii de ședință din data de 8 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția civilă în Dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs reclamantul A., prin reprezentant convențional avocat B., prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 1953/Ap din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov și, pe cale de consecință și a Sentinței civile nr. 62/S din 22 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Brașov, și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea reprezentantei sale convenționale de amânare a cauzei. Potrivit art. 222 C. proc. civ., cererea de amânare poate fi respinsă în ipoteza în care, în mod repetat, ar fi fost formulate astfel de cereri, la mai multe termene de judecată, în cazul în care absența nu este motivată, sau în cazul în care pe împuternicirea avocațială figurează mai mulți avocați cu drept de asistare și reprezentare a părții a căror imposibilitate de prezentare nu a fost învederată și probată corespunzător.

Însă, singura cerere de amânare pentru lipsă de apărare a fost formulată la termenul din 8 martie 2018, aceasta fiind dovedită cu adeverință eliberată de Baroul Brașov, iar pe împuternicirea avocațială nu figurează mai mulți avocați cu drept de asistare și reprezentare, neexistând posibilitatea substituirii în cauză.

Totodată, instanța de fond a revenit asupra probei testimoniale cu martori, apreciind că nu este necesară soluționării cauzei, fără a pune această chestiune în discuția părților și fără a motiva rațiunea pentru care s-a apreciat că administrarea probei nu mai este necesară.

În ceea ce privește incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ.

În acest sens, reia cele două ipoteze invocate și prin cererea de apel, arătând că termenul de prescripție curge de la data la care a fost pronunțată decizia pilot privind condițiile din penitenciarele din România, adică la 25 aprilie 2017, ori că termenul de prescripție ar trebui să curgă de la data la care a luat la cunoștință de la personalul de conducere al Penitenciarului Codlea despre Adresa nr. x din 17 februarie 2017, prin care se reține încălcarea anumitor drepturi ale reclamantului, pe perioada detenției. În recurs, reclamantul mai invocă și o a treia ipoteză, și anume aceea în care intimatele au încălcat drepturile cetățenești ale acestuia, ce reprezintă drepturi ale omului, imprescriptibile, sens în care și acțiunea în repararea încălcării acestor drepturi apare a fi tot imprescriptibilă.

La data de 10 aprilie 2019, intimatul Penitenciarul Codlea a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că instanța de fond a constatat în mod corect că prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea, adică cel mai târziu începând cu data liberării reclamantului din penitenciar.

Intimata Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la data de 22 aprilie 2019, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) și art. 33 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Pe fond, arată că reclamantul a reiterat motivele prezentate în fața instanței de fond și a celei de apel. În ceea ce privește alegațiile referitoare la încălcarea normelor procedurale de către instanța de fond, acestea nu mai pot fi invocate în recurs, făcându-se deja o analiză a acestora în calea procesuală a apelului.

De asemenea, a fost reluată problema prescripției dreptului material la acțiune, ipotezele privind data de la care începe să curgă termenul de prescripție, avansate în faza recursului, neputând fi luate în considerare.

La data de 23 aprilie 2019, a formulat întâmpinare și intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, pentru Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care solicită respingerea recursului formulat de recurentul A., ca nefondat, apreciind că în mod corect instanța de apel a constatat că în speță nu este incident niciun motiv care ar conduce la anularea hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciază că aceasta a fost admisă în mod corect de către instanța de fond, soluția fiind confirmată și de către instanța de apel.

În continuare, au fost reiterate apărările formulate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin Încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a constatat că excepția nulității recursului din perspectiva art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, nu este întemeiată și a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1953Ap din data de 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în Dosarul nr. x/2017, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 noiembrie 2019, cu citarea părților, în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele care urmează:

Cât privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Se invocă de către recurent nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., care prevăd posibilitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare, în situația existenței unui caz excepțional, justificat de motive temeinice și care sunt neimputabile părții sau reprezentantului acesteia.

Totodată, se invocă încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 259 C. proc. civ., prin aceea că tribunalul nu ar fi pus în discuția părților chestiunea revenirii asupra probei testimoniale deja încuviințate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează măsurile dispuse de Tribunalului Brașov prin încheierea din 8 martie 2018. Or, în calea procesuală a recursului, instanța urmărește a analiza legalitatea hotărârii pronunțate în faza procesuală a apelului, nerespectarea dispozițiilor procedurale apte să atragă sancțiunea nulității trebuind să se raporteze la conduita instanței de apel, iar nu a celei de fond.

Se constată că instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de fond sub acest aspect, prin raportare la dispozițiile art. 222 și art. 259 C. proc. civ., și a reținut netemeinicia criticilor formulate de reclamantul apelant în considerarea neinvocării și nejustificării vreunei vătămări cauzate prin măsurile criticate de reclamantul apelant.

Înalta Curte notează că sancțiunea care operează în situația respingerii greșite a cererii de amânare pentru lipsă de apărare este nulitatea, dar condiționat de existența unei vătămări în conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul fiind cel căruia îi revenea sarcina de a justifica o asemenea vătămare.

Or, o astfel de vătămare nu putea fi reținută în condițiile în care reclamantul nu a invocat, prin motivele de apel, critici prin care să concretizeze existența unei asemenea vătămări. În raport de dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, instanța a analizat acest motiv de apel prin raportare strict la apărările considerate utile de către reclamant.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că apelul reprezintă o cale de atac devolutivă, astfel că recurentul reclamant avea posibilitatea să formuleze și să susțină apărările care nu ar fi putut (eventual) să fie formulate în fața primei instanțe pentru motivul absenței apărătorului și respingerii cererii de amânare pentru lipsă de apărare. Or, asemenea demersuri nu au fost întreprinse în cadrul judecății în apel, situație în care în mod judicios instanța de control judiciar a reținut netemeinicia criticii respective.

Aceeași este situația și în privința măsurii dispuse de prima instanță în sensul revenirii asupra probei testimoniale încuviințate în cauză, nefiind dovedită vătămarea reclamantului nici sub acest aspect, în contextul în care acțiunea a fost soluționată pe cale de excepție, iar nu pe fond, iar recurentul avea posibilitatea de a solicita probe în completare, în apel, conform art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Recurentul reclamant a mai criticat hotărârea Curții de Apel Brașov pentru greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiunea în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, fiind susținute trei ipoteze diferite de calcul al termenului de prescripție.

Motivul reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 16 iunie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Penitenciarul Codlea, a solicitat instanței să constate încălcarea de către pârâți a dispozițiilor prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010, precum și a dispozițiilor art. 34 și art. 35 din Constituția României, art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și să oblige pârâții la plata sumei de 34.400 RON, cu titlu de daune materiale și a sumei de 20.000 Euro, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul produs acestuia prin fapta ilicită.

Prin acțiunea astfel promovată, reclamantul urmărește antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pe temei delictual, pentru săvârșirea unor fapte ilicite în perioada 22 noiembrie 2011 - 3 decembrie 2013.

Prima instanța a reținut că reclamantul a cunoscut paguba și pe cel ce răspunde de ea la momentul la care a fost liberat condiționat, la data de 3 decembrie 2013.

În verificarea soluției dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a constatat că momentul încetării tratamentului considerat vătămător de către reclamant este cel de la care curge termenul de prescripție, alte momente ulterioare nefiind justificate din perspectiva dispozițiilor art. 2528 C. civ.

Prin motivele de recurs, reclamantul susține că termenul de prescripție curge de la data la care a fost pronunțată decizia pilot privind condițiile din penitenciarele din România, adică la 25 aprilie 2017, apoi, că termenul de prescripție ar trebui să curgă de la data la care a luat la cunoștință de la personalul de conducere al Penitenciarului Codlea despre Adresa nr. x din 17 februarie 2017, prin care s-a evidențiat încălcarea anumitor drepturi ale reclamantului pe perioada detenției, iar, conform ultimei teze, că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar ar avea caracter imprescriptibil.

Primele două ipoteze expuse de reclamant în critica relativă la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune sunt reiterate în aceleași coordonate cu cele în care au fost susținute și prin motivele de apel.

Relativ la aceste critici, instanța de apel a reținut că ele nu pot substitui modul în care prima instanță a analizat momentul de la care curge termenul de prescripție.

Această apreciere a instanței de apel este în deplin acord cu prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. care prevăd că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

În lumina normei juridice enunțate, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba - deși, în mod obiectiv, dreptul la acțiune a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului -, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut, ori trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În speță, recurentul reclamant a arătat că faptele reclamate au fost săvârșite în perioada în care a executat o pedeapsă privativă de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare, când a fost încarcerat în Penitenciarul Codlea unde condițiile de detenție nu respectau prevederile Ordinului ministrului justiției nr. 433C din 5 februarie 2010, spațiul de cazare fiind supraaglomerat și mizer, hrana nefiind în conformitate cu normele, prețurile din incinta penitenciarului fiind foarte ridicate, iar ieșirile la aer erau limitate. Astfel, din conținutul cererii de chemare în judecată, precum și din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reiese că faptele pretins prejudiciabile s-au produs în perioada 22 noiembrie 2011 - 3 decembrie 2013, perioadă în care partea a fost în stare de detenție.

Prin urmare, fapta cu caracter ilicit pe care reclamantul a imputat-o pârâților intimați este una care s-a derulat pe perioada în care primul a fost încarcerat în condiții pretins inadecvate, ea încetând de la momentul la care reclamantul a fost pus în libertate.

Cunoașterea de către reclamant a condițiilor ce au existat în locul în care acesta a executat efectiv pedeapsa închisorii constituie un aspect particular situației sale, fiind astfel necesar a fi analizată prin raportare la această situație care a încetat la data de 3 decembrie 2013.

De aceea, pronunțarea în anul 2017 a hotărârii pilot pe care o invocă în prima ipoteză, sau cunoașterea Adresei nr. x din 17 februarie 2017 comunicată de conducerea Penitenciarului Codlea nu pot constitui repere care să conducă la concluzia că au fost în mod greșit aplicate prevederile art. 2528 alin. (1) C. proc. civ. în cazul recurentului reclamant.

Data de la care curge termenul de prescripție nu se poate raporta la momentul la care partea a identificat mijloace de probă apte să susțină o acțiune în despăgubire, și nici la momentul în care a aflat că are posibilitatea de a se adresa instanțelor și prin alte mijloace decât legislația națională. Necunoașterea legii nu poate fi invocată în justificarea întârzierii în promovarea unei cereri de antrenare a răspunderii civile delictuale, în condițiile în care legea este prezumată cunoscută de orice persoană de la data publicării ei în Monitorul Oficial.

În acest context, se cuvine a fi amintit că, ulterior anului 2007, când a fost pronunțată prima hotărâre de condamnare a României în materia condițiilor de detenție, au fost pronunțate mai multe hotărâri de condamnare a statului român pentru încălcări ale art. 3 din Convenție, sub aspectul suprapopulării carcerale și al condițiilor materiale inadecvate de detenție atât în penitenciare, cât și în centrele de reținere și arest preventiv.

Prin urmare, posibilitatea recurentului reclamant de a solicita daune pentru o situație în care se pretinde încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a fost afectată înainte de pronunțarea deciziei pilot invocată de acesta. Efectul hotărârii pilot nu constă în deschiderea unei căi procesuale care să fi fost inadmisibilă ori inexistentă în România până la acel moment, ci constă în stabilirea necesității adoptării în plan intern a unor măsuri care să pună capăt disfuncționalităților similare care determină sau sunt susceptibile de a determina introducerea pe rolul Curții Europene a unor cereri similare.

Până la adoptarea de către Statul membru a măsurilor de reparație indicate în dispozitivul hotărârii pilot, poate fi amânată examinarea cauzelor aflate pe rolul Curții europene care au același obiect, pronunțarea unei hotărâri pilot neavând, însă, efect suspensiv/întrerupător al prescripției dreptului la acțiunea pentru repararea pagubei rezultate prin fapte ilicite anterioare, și cu atât mai puțin ar putea avea vreun efect în privința unei acțiuni în răspundere civilă (circumscrisă domeniului în care a fost pronunțată hotărârea pilot) pentru care se împlinise deja termenul de prescripție, cum este cazul în speță.

În fine, se constată că cea de-a treia ipoteză evocată, prin care se susține imprescriptibilitatea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, a fost invocată omisso medio, fiind invocată pentru prima dată în recurs, astfel că, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., această critică a recurentului nu va putea fi analizată în prezentul context procesual.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel.

Având în vedere toate toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluția instanței de apel este corectă, nefiind întrunite cerințele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1953/Ap/2018 a Curții de Apel Brașov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1953/Ap din data de 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2019.

GGC - LM