ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 285/2020

Deliberând, în condițiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2017 la data de 28 februarie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale și a sumei de 200.000 RON reprezentând daune materiale.

Prin întâmpinarea formulată la data de 28 iunie 2017, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și, pe cale de excepție, a invocat necompetența materială a Judecătoriei Brașov, având în vedere valoarea obiectului cererii, care depășește suma de 200.000 RON.

Prin Sentința civilă nr. 9610 din 6 octombrie 2017 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov, invocată de către pârât și s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin Sentința civilă nr. 11/S din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție, Administrația Națională a Penitenciarelor.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cu titlu de despăgubiri morale.

A respins celelalte pretenții ale reclamantului.

A admis cererea de chemare în garanție a Administrației Naționale a Penitenciarelor formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe partea chemată în garanție să plătească pârâtului suma de 1.000 RON.

Prin Decizia nr. 1901/Ap din data de 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de apel formulată de apelantul pârât Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței primei instanțe.

Au fost admise apelurile declarate de apelantul reclamant A. și de chemata în garanție Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 7.000 RON, reprezentând despăgubiri civile - daune morale, aferente perioadei 22 ianuarie 2010 - 24 iulie 2012.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin AJFP Brașov în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația Națională a Penitenciarelor.

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

În cererea de recurs formulată de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, au fost formulate următoarele motive:

Potrivit art. 253 alin. (4) C. civ., persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, iar în aceste cazuri dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.

De asemenea, potrivit art. 2526 din C. civ., în cazul prestațiilor succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă, în vreme ce art. 2528 alin. (1) din același cod prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Întrucât nu este reglementat vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 2517 din C. civ.

Raportat la starea de fapt descrisă de reclamant, acesta a cunoscut atât paguba, ce i-a fost cauzată prin faptul detenției și a regimului la care a fost supus în perioada de detenție, cât și pe cel răspunzător de pagubă chiar la momentul încarcerării sale, la data de 22 ianuarie 2010, termenele de prescripție extinctivă începând să curgă în mod succesiv de la această dată și până în data de 24 iulie 2012.

Acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de 2501 alin. (1) din C. civ., prin raportare la dispozițiile art. 2517 și art. 2523 din același act normativ. În mod similar sunt și dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Or, față de faptul că cererea introductivă de instanță a fost promovată la data de 23 octombrie 2017, termenul de prescripție a dreptului de a solicita acordarea de daune morale pentru întreaga perioadă cuprinsă între 22 ianuarie 2010 și 24 iulie 2012 s-a împlinit.

Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa (art. 11 alin. (1) - (5) și art. 15 din Legea nr. 275/2006).

Potrivit art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.897/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 16 ianuarie 2007.

Având în vedere dispozițiile legale invocate anterior, rezultă că Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în organizarea și aplicarea regimului de detenție și, drept urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., recurentului nu i se justifică prezența în cadrul procesului, neexistând o identitate între părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Instanța de apel a reținut în mod eronat că Administrația Națională a Penitenciarelor ar fi subordonată Ministerului Finanțelor Publice, considerentele deciziei fiind chiar contradictorii.

Astfel, pe de o parte, reține că Administrația Națională a Penitenciarelor ar fi subordonată pârâtei, dar, în același timp reține că aceeași instituție ar fi, din punct de vedere organizatoric, subordonată Ministerului Justiției.

Recurentul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a chemat în garanție Administrația Națională a Penitenciarelor, tocmai pentru considerentul că aceasta nu este subordonată Ministerului Finanțelor Publice, ci Ministerului Justiției, astfel că eventuale obligații de plată a unor despăgubiri ar trebui să se pună în executare prin bugetul acestui minister.

Art. 1349 alin. (1) C. civ. prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar alin. (2) prevede că cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, reprezentată de orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a se ține cont și de bunele moravuri, în măsura în care acestea sunt încorporate în norme juridice care fac trimitere la morală, precum și de obiceiul locului.

Starea de detenție, prin ea însăși, creează un disconfort fizic și psihic persoanelor încarcerate, dar acest fapt nu înseamnă săvârșirea vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii acestor persoane.

Prejudiciul, condiție de angajare a răspunderii civile delictuale, reprezintă consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, trebuie să fie cert, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale și să nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană fizică sau juridică.

Nu s-a făcut dovada cuantumului daunelor morale, deși art. 249 C. proc. civ. prevede că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Față de reclamant a fost pronunțată o soluție de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și acesta a beneficiat de reconsiderarea numărului de zile efectiv executate, ceea ce face ca soluțiile instanțelor în prezentul dosar să fie nelegale.

Reclamantul a beneficiat de compensații de natură să îi diminueze suferințele generate de condițiile din închisoare, iar față de timpul scurs de la momentele de referință reținute de către instanța de apel, despăgubirile ar trebui să se raporteze la efectele acelei perioade de detenție, resimțite din prezent.

În stabilirea unui prejudiciu moral se iau în considerare criterii ce țin de persoana și personalitatea reclamantului, de daunele morale efectiv suferite, de felul în care au fost lezate anumite valori morale în plan socio-profesional, afectiv, în domeniul relațiilor de familie, sănătate, viața privată, iar în cauză trebuia să se țină cont și de faptul că reclamantului i s-au oferit satisfacții de natură să îi compenseze suferințele.

Echitatea este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate. Terminologic, ea este tot dreptate, dar nu una statuată, ci venită dintr-o convingere interioară, de aceea apelează mai mult la etică decât la exterioritatea normei juridice. Echitatea este nota de umanitate adusă dreptului, ea este expresia conștiinței.

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. Astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele cauzei, să-i confere un folos material necuvenit.

Chiar dacă în cauza de față s-ar accepta încălcarea de către pârâți a prevederilor legale, instanțele de judecată trebuia să rețină, prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că însăși constatarea încălcării dispozițiilor Convenției reprezintă o satisfacție echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Cu toate că a reținut că acordarea de daune morale trebuie să țină cont de situația concretă și durata detenției, apreciind că despăgubirile morale nu trebuie să fie o sursă de îmbogățire fără justă cauză, totuși a apreciat că reclamantului trebuie să i se acorde o despăgubire în sumă de 7.000 RON pentru perioada de detenție cuprinsă între data de 22 ianuarie 2010 - 24 iulie 2012.

Vinovăția este acel element al răspunderii civile delictuale care vizează latura subiectivă, atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa ori față de urmările acestei fapte la momentul la care a săvârșit-o.

În analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu trebuie pornit de la premisa că acesta are un caracter obiectiv, fiind deci necesar să se facă abstracție de latura subiectivă, adică de reprezentarea mentală de către autorul faptei ilicite a conduitei sale și a consecințelor acesteia, iar apoi, din multitudinea factorilor implicați, trebuie să se determine faptele umane anterioare prejudiciului care au determinat producerea lui.

În condițiile în care angajarea răspunderii nu se poate dispune decât dacă sunt îndeplinite cumulativ toate cerințele legale, cel puțin cele referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu trebuie dovedite.

În ceea ce privește proba îndeplinirii condițiilor instituite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că sarcina probei nu îi revenea reclamantului.

Modul de apreciere a probelor este nelegal. Soluția instanței de apel se bazează pe supoziții, deducții, în sensul că reclamantul a suferit umilințe în perioada de detenție, cu toate că, ulterior, reține faptul că în afara condițiilor de cazare, acesta nu a suferit din cauza altor fapte săvârșite de către pârâți.

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimații au solicitat respingerea recursului, detaliind considerentele pentru care susțin legalitatea deciziei.

Prin Încheierea din Camera de consiliu de la 8 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei nr. 1901/Ap din data de 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Obiectul cauzei privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condițiilor de detenție incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenția europeană a Drepturilor și Libertăților individului (Convenție).

Astfel, reclamantul a invocat producerea unor prejudicii prin condițiile de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, incompatibile cu demnitatea umană, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciilor astfel cauzate.

Din perspectiva calității procesuale pasive a Statului român în cauza dedusă judecății, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenție,"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a Statului român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați, respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție.

Într-o consistentă jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor grave, inumane ori degradante, ceea ce a condus la concluzia existenței unei probleme structurale în România în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunțării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017.

În sensul celor anterior arătate, sunt de subliniat paragrafele 71, 72 din Hotărârea-pilot Rezmiveș: "71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societății democratice [a se vedea, în special, Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09 ș.a., pct. 315; CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO, 2012; Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; și Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V]. Într-adevăr, interzicerea torturii, a pedepselor și a tratamentelor degradante este o valoare ce ține de civilizație și este strâns legată de respectarea demnității umane. Art. 3 nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției, și nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 par. 2, nici măcar în caz de pericol public care amenință viața națiunii.

Curtea reamintește că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea reamintește că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea reamintește în acest context că art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131, 22 octombrie 2009)."

În consecință, Înalta Curte confirmă calitatea procesuală pasivă a Statului român, în nume propriu, în soluționarea unei cereri de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., înlăturând apărările care deplasau răspunderea către chemata în garanție.

Totodată, considerentele deciziei sub acest aspect nu sunt contradictorii în sensul reclamat, având în vedere că se reține, pe de o parte, că Administrația Națională a Penitenciarelor (chemată în garanție) este o instituție aflată în subordinea Ministerului Justiției, iar, pe de altă parte, că aceeași instituție este subordonată recurentului pârât, prin intermediul ministerului de resort.

Astfel, potrivit art. 2513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, iar modul de soluționare a acestei excepții nu a fost contestat în apelul formulat de către pârât, în contextul în care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În ceea ce privește fapta ilicită, cum s-a reținut în cauză, aceasta este reprezentată de neasigurarea condițiilor minime de detenție, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție.

Astfel, s-a constatat caracterul degradant al condițiilor de detenție, constând în lipsa căldurii, saltele uzate, celule infestate cu ploșnițe, acces limitat la apă caldă, lipsa spațiilor suficiente pentru servirea mesei, depozitarea obiectelor personale și pentru uscarea rufelor, lipsa produselor destinate igienei, lipsa facilităților sanitare adecvate, spații prea mici pentru activitățile de recreere și, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală - condiții de detenție din Penitenciarul Codlea, ce confirmă caracterul degradant al tratamentului suportat de reclamant în acest penitenciar, unde a fost deținut, din perspectiva art. 3 din Convenție.

În susținerea acestei concluzii s-a făcut trimitere la elementele de referință avute în vedere, între care se regăsesc acte ale Curții Europene a Drepturilor Omului (Penitenciarul Codlea fiind pe lista penitenciarelor din România, pentru care Curtea Europeană a stabilit că nu îndeplinesc condițiile de detenție), jurisprudența relevanță a acestei Curți și dispozițiile naționale relevante - art. 1 - 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, art. 3 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Față de notorietatea constatată în ceea ce privește condițiile de deținere din cadrul Penitenciarului Codlea, instanța de apel a mai reținut în mod corect că nu este necesară dovedirea suplimentară de către apelantul reclamant a condițiilor de detenție, pârâtul trebuind să facă dovada remedierii deficiențelor constatate, ulterior individualizării lor de către Curtea Europeană.

Aceasta și în condițiile în care a mai constatat, din analiza actelor procedurale întocmite de chemata în garanție, Agenția Națională a Penitenciarelor (întâmpinări depuse în ambele faze și cerere de apel), că s-a procedat la efectuarea unor îmbunătățiri la spațiile de cazare din cadrul Penitenciarului Codlea, însă aceasta începând cu anul 2012, când a început schimbarea saltelelor, până în 2016, ulterior anului 2013, fiind amenajate mai multe camere de deținere, fiind contractate acțiuni de dezinsecție cu personal calificat, iar nu propriu din penitenciar și cu soluțiile din dotare, și alte asemenea acțiuni.

În același context, pentru sublinierea persistenței faptei ilicite imputate recurentului pârât, s-a făcut referire în mod corect și la un reper temporal ulterior, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Boldijar și alții contra României, în care Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 3 pentru perioada în care apelantul reclamant a fost deținut la Penitenciarul Codlea, începând cu data de 20 februarie 2015 și în continuare, reținând că în cadrul unității de deținere menționate existau condiții incompatibile cu art. 3 din Convenție, constând în supraaglomerare, lipsa sau insuficiența exercițiilor fizice în aer liber, calitatea slabă a produselor alimentare, lipsa aerului, lipsa produselor destinate igienei sau a accesului la igienă, lipsa căldurii, infestarea celulelor cu insecte/rozătoare.

Vinovăția sub forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiții corespunzătoare de detenție, sub aspectele descrise mai sus, a fost confirmată în mod corect în cauză, ca rezultând din considerentele care conturează atât calitatea procesual pasivă, cât și fapta ilicită imputată recurentului pârât, care a persistat deși a fost avertizat și sancționat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de către intimatul reclamant, singurul confirmat de prima instanță (fără ca soluția să fie contestată de partea interesată pe calea apelului), de necontestat față de condițiile de detenție anterior relevate, instanța de apel a făcut o reapreciere, în contextul în care a reconsiderat și perioada dedusă judecății.

Făcând trimitere la dispozițiile Legii nr. 169/2017 prin care a fost modificată Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv art. 551, intitulat Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare, instanța de apel a reținut că intimatul reclamant a beneficiat de dispozițiile acestei legi, înregistrând un număr de 384 zile considerate ca fiind executate.

Ținând cont de faptul că art. 551 alin. (8) din Legea nr. 169/2017 prevede că "Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012" și de interpretarea dată prin Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 7/2018 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța de apel a exclus perioada ulterioară datei de 24 iulie 2012, respingând cererea ca neîntemeiată - având în vedere că apelantul reclamant a beneficiat de prevederile legii menționate, rămânând în discuție perioada anterioară acestei date.

Astfel, inexistența prejudiciului prin obținerea de măsuri compensatorii nu poate fi reținută față de perioada de timp limitată, potrivit considerentelor anterior redate - 22 ianuarie 2010 - 24 iulie 2012 (avându-se în vedere că intimatul reclamant a fost arestat în data de 23 noiembrie 2009 și depus la Penitenciarul Codlea în data de 22.01.2010, dată începând cu care acesta a fost deținut în Penitenciarul Codlea).

Critica referitoare la efectele Hotărârii Boldijar și alții contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus obligarea recurentului pârât la plata către intimatul reclamant a sumei de 3.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral, nu poate fi reținută în condițiile în care s-a reținut că a fost vizată perioada în care acesta s-a aflat în detenție la Penitenciarul Miercurea-Ciuc, 13 februarie 2014 - 20 februarie 2015, respectiv un an și opt luni, și la Penitenciarul Codlea, începând cu data de 20 februarie 2015 și în continuare - ulterior, deci, perioadei avute în vedere de instanța de apel.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanța de apel a făcut referire în acest sens la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, subordonându-le conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Totodată, s-a ținut cont de faptul că intimatul reclamant a avut acces la activitățile organizate în cadrul penitenciarului Codlea, pe lângă activitatea de plimbare zilnică și activitățile sportive, acesta fiind înscris în programe educaționale și psihologice, care i-au permis să petreacă timp și în afara camerei de deținere - aspect considerat a nu fi de natură a înlătura răspunderea civilă a recurentului pârât, relevant însă în stabilirea întinderii prejudiciului afirmat prin cererea de chemare în judecată.

Avându-se în vedere și faptul că despăgubirile solicitate de reclamant trebuie să constituie o justă despăgubire pentru prejudiciul moral suferit și, nicidecum, o sursă de îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel a apreciat că suma de 7.000 RON este suficientă pentru repararea prejudiciului suferit, suma acordată de prima instanță fiind disproporționată față de situația concretă și durata detenției de circa doi ani și jumătate în Penitenciarul Codlea, în cererea formulată nefiind indicate alte situații deosebite în afara condițiilor generale de cazare.

În același context, este necesar să se sublinieze, față de critica de recurs aferentă, că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane au fost reclamate drept consecință a condițiilor de detenție, nu a altor fapte.

În stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea le-a avut în vedere și pe cele acordate intimatului reclamant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, raportat la perioada de detenție pentru care a constatat încălcarea art. 3 din Convenție - caz în care nu s-a considerat suficientă, drept o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, numai constatarea încălcării dispozițiilor Convenției, astfel cum solicită a se proceda în cauză de către recurentul pârât.

Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile indicate în susținerea cererii de recurs, confirmate doctrinar și jurisprudențial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aprecierea existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumții, raționament confirmat de instanța de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul pârât a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege în respectarea demnității umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral intimatului reclamant.

În considerarea argumentelor anterior reținute, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererii de recurs și să dispună în consecință, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei nr. 1901/Ap din data de 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2020.

GGC - LM