ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Brașov, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate. Prin sentința civilă nr. 253 din 18 ianuarie 2019, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Brașov.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin precizarea de acțiune depusă în fața tribunalului, reclamantul și-a modificat valoarea pretențiilor solicitate la suma de 1.000.000 euro. Prin sentința civilă nr. 155 S din data de 11 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 25 noiembrie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 1361 Ap din data de 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 155 S din data de 11 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă. A respins apelul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva aceleiași sentințe. A stabilit onorariul definitiv al avocatului B., desemnat avocat din oficiu, în condițiile art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 la suma de 1.567 RON, aceasta urmând să fie achitată, conform art. 23 din O.U.G. nr. 51/2008, în condițiile Legii nr. 51/1996 republicată.

Hotărârea pronunțată în recurs: Prin decizia nr. 729 din data de 6 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursul declarat de reclamantul A. și recursul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva deciziei nr. 1361 Ap din data de 8 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 729 din data de 6 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare contestatorul A., cale de atac care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2021. Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) și art. 319 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, contestatorul a susținut că instanța a arătat că a fost reparată o eroare judiciară, nu a judecat cauza și nu a analizat dacă prevederile art. 541 C. proc. pen. a fost reținute de către vreo instanță din România. Totodată, a mai apreciat că în mod eronat a fost avută în vedere ordonanța nr. 679/2014 a Curții de Apel Roma în stabilirea momentului la care a luat cunoștință de eroarea judiciară. A subliniat că prin această ordonanță s-a hotărât doar că nu va fi extrădat, iar împrejurarea că a fost încarcerat nelegal în Italia și nu în România a fost constatată prin ordonanța nr. 27 din data de 21 februarie 2019.

Apărările formulate în cauză: Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Astfel, a susținut că, în motivarea contestației în anulare, au fost invocate chestiuni ce țin de fondul cauzei, iar nu chestiuni formale, astfel cum impun prevederile art. 503 C. proc. civ. A apreciat că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, întrucât nu ne aflăm în prezența niciunuia dintre motivele prevăzute în mod expres de dispozițiile legale anterior menționate, iar contestatorul tinde la o reexaminare a fondului cauzei. În subsidiar, solicitând respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, a arătat că instanțele care s-au pronunțat în cauză au apreciat în mod legal și temeinic că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, apărărilor formulate și a probelor administrate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă: Analizând admisibilitatea prezentei contestații în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Prin contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 729 din data de 6 aprilie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, contestatorul A. a solicitat anularea hotărârii atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată împotriva Statului Român, pentru comiterea de erori judiciare grave. Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) și art. 319 C. proc. civ. Prioritar, Înalta Curte, raportat la data înregistrării pe rolul instanțelor a prezentei cauze, 27 septembrie 2018, constată că litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum rezultă din norma edictată de art. 24 a acestui act normativ, precum și din dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Astfel, constată că temeiului de drept invocat de către contestator - art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 - îi corespunde, în noua reglementare, art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare. Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a situație de fapt și a probelor administrate în cauză (cum se pretinde în prezenta contestație) sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural. Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, așa cum solicită contestatorul. În cadrul contestației în anulare, contestatorul nu a indicat care sunt erorile materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., și nici care dintre motivele de casare pe care le-a invocat nu a fost analizat de către instanța de recurs, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci a susținut că instanța de recurs a reținut greșit data de la care curge termenul de prescripție și a omis să cerceteze dacă vreuna dintre instanțele din România au constatat incidența art. 541 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, în ceea ce privește critica formulată de contestator în sensul că instanța de recurs a reținut greșit data de la care curge prescripția dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că, prin decizia pronunțată în recurs, s-a reținut că, în condițiile în care instanța de apel a constatat faptul că motivul referitor la împrejurarea că momentul de la care curge termenul de șase luni este data de 17 iulie 2019, când reclamantul a luat cunoștință de eroarea judiciară săvârșită de Statul Român, a fost invocat pentru prima dată în fața instanței de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că este nelegală reiterarea aceluiași motiv în recurs, cu încălcarea dispozițiilor imperative de procedură. Ca atare, această critică, prin care contestatorul susține că instanța s-a raportat eronat la ordonanța nr. 679/2014 a Curții de Apel Roma în stabilirea momentului la care a luat cunoștință de eroarea judiciară și nu a avut în vedere ordonanța nr. 27 din data de 21 februarie 2019, nu se circumscrie ipotezei erorii materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează aspecte formale ale judecății și care trebuie să fie evidentă și săvârșită de instanță ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, ci reprezintă, de fapt, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuție în prezenta cale extraordinară de atac. Totodată, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 Cod procedură. Or, prin prezenta contestație în anuare, contestatorul nu a arătat care dintre motivele de casare, susținute prin cererea sa de recurs, nu a fost analizat de către instanță, ci a invocat că instanța nu a cercetat dacă prevederile art. 541 C. proc. pen. au fost reținute de către vreo instanță din România. Ca atare, această critică reprezintă nemulțumirea părții față de validarea de către instanța de recurs a soluției date în cauză asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința nejudecării pricinii pe fondul pretențiilor, ipoteză care nu poate fi asimilată omisiunii instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate. În contextul celor anterior expuse, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs". În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestator nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, precum și că nu au fost invocate motive dintre cele prevăzute la art. 503 alin. (1) sau alin. (2) pct. 1 și 4 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de prevederile art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A..