ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2422/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 11.03.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând 500.000 euro daune materiale și 500.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a măsurilor preventive privative de libertate luate împotriva acesteia, respectiv reținere, arest preventiv și arest la domiciliu, în perioada 15.10.2015 - 07.05.2016, măsuri care au fost infirmate ulterior prin hotărârea definitivă de achitare, decizia nr. 458/2020 din 23.07.2020 a Curții de Apel Alba din dosarul nr. x/2015.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 213/S din 05 octombrie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii, invocată de către pârât prin întâmpinare; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., ca fiind prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 876/Ap din 27 mai 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. și a păstrat sentința atacată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 876/Ap din 27 mai 2022, precum și împotriva încheierii din 08 aprilie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs reclamanta A.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Prin primul motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că încheierea atacată este nelegală, întrucât motivarea respingerii, ca tardiv formulate, a cererii de recuzare a procurorului de ședință este nelegală. Sub acest aspect a învederat că, la primul termen de judecată, având în vedere formularea unei excepții de neconstituționalitate, instanța a acordat un nou termen pentru formularea apărărilor. La acest termen de judecată, recurenta a recunoscut procurorul și a cunoscut motivele care au generat formularea cererii de recuzare, pe care a înaintat-o instanței la termenul imediat următor. A susținut că motivarea soluției de respingere, ca tardiv formulată, a cererii de recuzare a procurorului este nelegală, având în vedere că cererea a fost formulată înainte de începerea oricăror dezbateri, la termenul imediat următor acordat în cauză. Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin pronunțarea încheierii atacate, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 392 C. proc. civ. Astfel, a arătat că recuzarea se propune înainte de începerea oricăror dezbateri (inclusiv a dezbaterilor asupra admisibilității mijloacelor de probă sau asupra excepțiilor procesuale, iar nu numai asupra fondului cauzei), așa cum a fost invocată și în cauza dedusă judecății și imediat ce a cunoscut faptul ca reprezentantul Ministerului Public este de fapt unul dintre procurorii care a fost acuzator în cauza penală. În ceea ce privește decizia atacată, recurenta a susținut că aceasta nu cuprinde motivele juste pe care se întemeiază, cuprinzând chiar motive contradictorii în ceea ce privește dreptul la apărare, motiv circumscris ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Totodată, a invocat motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea și interpretarea normelor de drept material incidente în speță, respectiv a art. 541 C. proc. pen. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, instanța reținând, pe de o parte, că dreptul la apărare este un drept fundamental reținut de CEDO, iar, pe de altă parte, că este un drept relativ, iar în lipsa unor înscrisuri doveditoare, cererea de amânare nu poate fi admisă. Astfel, instanța a subliniat că dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință și în conformitate cu scopul pentru care a fost recunoscut. Cu toate acestea, nu a explicat în ce constă reaua-credință a recurentei și nu a ținut cont de faptul că aceasta avea dreptul de a solicita amânare pentru lipsa de apărare la primul termen de judecată, urmând ca actele justificative pentru amânare să fie prezentate instanței până la următorul termen acordat. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., conform cărora acțiunea pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară sau privare nelegală de libertate poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată. Recurenta a subliniat că instanța a ignorat argumentele sale, potrivit cărora, în absența redactării hotărârii, motivele care stau la baza acțiunii nu pot fi formulate, deoarece acestea trebuie să reiasă din argumentele prezentate de instanța de achitare în hotărâre, aspect subliniat și de Curtea Constituțională într-o decizie recentă. În acest sens, a subliniat că instanța de apel a ignorat faptul că la data pronunțării se transmite doar minuta, nu și hotărârea completă. Recent, Curtea Constituțională a decis că hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată atât în fapt, cât și în drept la data pronunțării. Redactarea ulterioară a hotărârii privează persoana condamnată de garanțiile justiției, afectând dreptul de acces la instanță și dreptul la un proces echitabil. În continuare, a învederat că, în condițiile în care textul legii prevede că termenul curge de la pronunțarea sentinței, și nu a minutei, consideră că termenul de prescripție începe să curgă de la comunicarea sentinței propriu-zise. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu referire la critica formulată în sensul că hotărârea instanței de apel nu este motivată, intimatul a solicitat înlăturarea criticii, apreciind că decizia atacată este legală și cuprinde toate argumentele care au stat la baza pronunțării soluției de respingere a apelului formulat de reclamantă. În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, a susținut că pronunțarea deciziei nr. 136/2021 de către Curtea Constituțională nu o îndreptățește pe recurenta-reclamantă să speculeze în favoarea sa momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară, acesta fiind stabilit de lege la 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, și nu de la data comunicării acesteia. În speță, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., a început să curgă la data de 23.07.2020 - data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 458/23.07.2020, și nu de la data comunicării deciziei, așa cum în mod corect au reținut atât instanța de fond cât și instanța de apel. Totodată, solicită respingerea recursului declarat împotriva încheierii din 08 aprilie 2022, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a reprezentantului parchetului. În acest sens, a învederat că propunerea de recuzare trebuia făcută înainte de începerea oricărei dezbateri, arătând că, în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2) din C. proc. civ., când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute. De asemenea, a apreciat că nu sunt întrunite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât încheierea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierii de ședință din 08 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, în esență, o încălcare de către instanța de apel a regulilor de procedură, în ceea ce privește soluția de respingere, ca tardiv formulată, a cererii de recuzare a reprezentantului Ministerului Public, precum și nemotivarea acestei soluții. Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a formulat o cerere de recuzare a reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, cerere depusă la termenul din 25 martie 2022, motivat de faptul că acesta a participat, în calitate de procuror, în cauza penală în care a fost judecată pentru infracțiuni de corupție, și a susținut măsurile în cauza în care s-a dispus achitarea sa. Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 08 aprilie 2022, reținându-se că este tardiv formulată. Cât privește motivul de recurs, prin care se susține pronunțarea încheierii cu încălcarea regulilor care reglementează termenul în care poate fi formulată cererea de recuzare, respectiv art. 44 alin. (2) din C. proc. civ., similar raționamentului expus de curtea de apel, Înalta Curte are în vedere, dintru început, momentul la care trebuie formulată cererea de recuzare, și anume de îndată ce motivele îi sunt cunoscute părții. În cauză, partea a luat la cunoștință în ședința de judecată din 11 februarie 2022 de motivele de recuzare invocate prin cerere, aspect expus în cuprinsul încheierii atacate și confirmat prin cererea de recuzare. Astfel, în ședința din 11 februarie 2022, instanța a fost constituită cu participarea doamnei procuror, reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, recurenta fiind prezentă personal și asistată de reprezentant ales, moment la care a luat cunoștință de identitatea procurorului. La acel termen de judecată, recurenta a formulat oral cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate și cerere de amânare a cauzei pentru depunerea motivelor în scris și a unui set de înscrisuri noi, fără să formuleze cererea de recuzare împotriva procurorului. La 22 martie 2022, recurenta a transmis, prin poștă electronică, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Cererea de recuzare a fost formulată și depusă la termenul acordat, 25 martie 2022, ulterior datei la care partea a luat la cunoștință de motivele de recuzare. Dispozițiile art. 44 alin. (2) din C. proc. civ. impun ca cererea de recuzare să fie făcută înainte de începerea oricăror dezbateri. "Dezbaterile" la care se referă textul nu vizează "dezbaterile în fond" așa cum prevede art. 392 C. proc. civ., ci dezbaterile încep din momentul în care părțile sunt în măsură să săvârșească acte de procedură dintre cele prevăzute de art. 237 alin. (2), necesare pentru pregătirea dezbaterilor pe fond a procesului, care poartă asupra aspectelor menționate la art. 389 din același cod. Or, în cauză, cum pretinsa incompatibilitate a fost cunoscută de recurentă chiar de la primul termen de judecată, iar aceasta a formulat cerere de probatorii și cerere de sesizare a Curții Constituționale în fața instanței astfel alcătuite, prin includerea procurorului presupus incompatibil, formularea cererii de recuzare abia la următorul termen de judecată nu poate fi socotită ca fiind făcută "de îndată", în accepțiunea normei stipulate de art. 44 alin. (2) din C. proc. civ. Ca atare, contrar susținerilor recurentei, este deplin legal raționamentul instanței învestite cu soluționarea incidentului procedural, care a reținut aplicabilitatea sancțiunii decăderii recurentei din dreptul de a recuza reprezentantul Parchetului, pentru nerespectarea termenului legal în care trebuia propusă recuzarea, conform art. 44 alin. (2) din C. proc. civ. Soluția de respingere ca tardivă a cererii de recuzare este rezultatul aplicării corecte a legii, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se dovedește a fi nefondat. În ceea ce privește motivarea soluției, se observă că instanța de apel și-a justificat decizia pronunțată prin încheiere cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., încheierea atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, astfel că nici critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată. Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 876/Ap din 27 mai 2022, recurenta-reclamantă a formulat două critici, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește dreptul la apărare, iar pe de altă parte, că hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a normelor care reglementează prescripția dreptului material la acțiune, prin reținerea greșită a argumentului că acțiunea trebuia formulată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, și nu de la comunicarea acesteia. Prima critică formulată împotriva deciziei atacate se referă la motivarea contradictorie în legătură cu motivul de apel grefat pe aplicarea greșită a dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a respingerii cererii de amânare a judecății pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales. Critica astfel dezvoltată este nefondată, pentru argumentele ce succed. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a confirmat legalitatea măsurii de respingere a cererii de amânare formulate în fața primei instanțe, reținând pe de o parte că dreptul la apărare este un drept fundamental garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, că același drept nu este unul absolut. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată ori contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condițiile în care a analizat aplicarea normelor procedurale la situația de fapt conturată în cauză. Astfel, instanța de apel, în argumentarea soluției adoptate, a analizat aplicarea de către prima instanță a normelor de procedură care reglementează dreptul la apărare, precum și posibilitatea instanței de judecată de a admite sau a respinge o cerere de amânare și, în raport de situația concretă din dosar, a respins motivul de apel formulat. Se constată că soluția instanței de apel este corectă, întrucât dispozițiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ. nu sunt formulate în termenii imperativi ai unei obligații a instanței de a amâna cauza. Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsa de apărare, atunci când apreciază că nu există motive temeinice sau o situație excepțională, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiție. În concret, în cauza pendinte, la termenul de judecată din data de 20.09.2021, reclamanta, prezentă personal în fața instanței, a solicitat acordarea unui alt termen de judecată, deoarece avocatul angajat nu se poate prezenta din motive medicale, fără a depune vreun înscris doveditor cu privire la cele susținute. Prima instanță a respins această cerere, reținând, pe de o parte, că cererea formulată este nedovedită, iar, pe de altă parte, că partea adversă se opune admiterii cererii. În vederea protejării dreptului părții la apărare, garantat legal, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., amânând pronunțarea două săptămâni. Prin urmare, reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, așa cum pretinde în cuprinsul cererii de recurs. Astfel cum corect a reținut instanța de apel, acest drept reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., deși garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, pentru a nu intra în conflict cu celelalte garanții procesuale. Or, instanța de apel, a verificat respectarea normelor procedurale de către prima instanță, și constatând că dreptul la apărare al reclamantei a fost respectat prin amânarea pronunțării pentru a da posibilitate avocatului ales de a formula concluzii scrise, a confirmat soluția primei instanțe. În consecință, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, neexistând motive contradictorii, critica neputând fi validată. În ceea ce privește motivul de recurs circumscris ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică hotărârea instanței de apel pentru nerespectarea normelor ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., se reține că și acesta este nefondat, pentru cele ce urmează. Instanța de recurs constată că, prin hotărârea recurată, curtea de apel a reținut că termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. a început să curgă la data de 23 iulie 2020, conform art. 552 alin. (1) din același cod, când a fost pronunțată decizia penală nr. 458/2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția Penală. Acțiunea pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară a fost formulată de recurenta-reclamantă la 11 martie 2021, după aproximativ o lună și jumătate de la împlinirea termenului de prescripție de 6 luni. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat soluția dată de curtea de apel, susținând că instanța s-a raportat în mod greșit la data pronunțării deciziei penale nr. 458/2020 a Curții de Apel Alba Iulia. Astfel, a subliniat că instanța a ignorat argumentele potrivit cărora, în absența redactării hotărârii, nu pot fi formulate argumentate care stau la baza acțiunii, deoarece acestea trebuie să reiasă din argumentele invocate de instanța de achitare în hotărâre, aspect subliniat recent și de Curtea Constituțională. A arătat că instanța a ignorat faptul că la data pronunțării se transmite o minută, și nu hotărârea în sine, iar Curtea Constituțională a concluzionat recent că este necesar ca hotărârea judecătorească să fie motivată în fapt și în drept la data pronunțării, stabilind că redactarea acesteia ulterior deciziei lipsește persoana condamnată de garanțiile înfăptuirii actului de justiție, aduce atingere dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces echitabil. Potrivit art. 541 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Așadar, pentru ipoteza în discuție, potrivit dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de 6 luni se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii. Conform art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel. Data pronunțării hotărârii este, potrivit dispozițiilor art. 405 C. proc. pen. (în forma aflată în vigoare la data pronunțării deciziei penale, 23 iulie 2020), data la care minuta este pronunțată de președintele completului, în ședință publică. De asemenea, art. 400 din C. proc. pen., în forma avută la momentul soluționării definitive a procesului penal în care inculpată a fost reclamanta din prezenta cauză, stabilea că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, fără a preciza în mod explicit numărul deciziei pronunțate, menționând că instanța de contencios constituțional a stabilit recent necesitatea ca hotărârea judecătorească să fie motivată atât în fapt, cât și în drept, la momentul pronunțării, deoarece redactarea acesteia ulterior privează persoana condamnată de garanțiile necesare înfăptuirii justiției. Într-adevăr, așa cum subliniază recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, prin decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Curtea Constituțională a constatat că "dispozițiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. sunt neconstituționale, fiind contrare atât dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1) și (3), astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituție și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 124 alin. (1) și ale art. 129 din Constituție, cât și prevederilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În plus, dispozițiile art. 400 alin. (1) și ale art. 405 alin. (3) din C. proc. pen. aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. " (par. 98) Este binecunoscut că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, nefiind astfel aplicabile la momentul pronunțării deciziei penale de achitare a reclamantei. În cazul concret dedus judecății, conform dispozițiilor legale mai sus evocate, prin decizia penală nr. 458/2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2015, apelurile declarate în cauza penală respectivă, inclusiv cel al recurentei din prezenta cauză, au fost admise, iar procesul penal s-a finalizat în fața instanței de apel prin achitarea acesteia, ca urmare a inexistenței faptelor pentru care a fost exercitată acțiunea penală. Astfel, decizia penală a devenit definitivă la data pronunțării, data întocmirii minutei, respectiv 23 iulie 2020. Drept urmare, decizia penală nr. 458/23.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2015 este o hotărâre definitivă și, în consecință, termenul legal de 6 luni pentru introducerea acțiunii în repararea daunelor generate de erori judiciare, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, a început să curgă de la data pronunțării hotărârii penale definitive, și anume de la data de 23 iulie 2020 și s-a împlinit la 23 ianuarie 2021. În ceea ce privește data formulării acțiunii pendinte, instanța de apel a reținut că a fost depusă la 11 martie 2021, la Tribunalul Brașov, secția I civilă. Ca atare, cum din înscrisurile de la dosar, rezultă că acțiunea în repararea daunelor a fost formulată după împlinirea termenului prevăzut de lege, iar potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, soluția curții de apel este una corectă, neputându-se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Mai mult, așa cum corect a reținut curtea de apel, reclamanta dispunea, la data pronunțării soluției, de temeiul achitării, respectiv art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv fapta nu există, precum și de toate argumentele factuale necesare pentru a-și exercita dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile suferite printr-o presupusă eroare judiciară, fără a fi necesar să cunoască în detaliu, la momentul sesizării instanței, motivele pentru care a fost achitată. Analizând pricina și din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2): "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege." Stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale, prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Totodată, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. La rândul ei, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 788/2015 și decizia nr. 696/2021, a stabilit că termenul de 6 luni prevăzut la art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., referitor la dreptul persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a solicita repararea pagubelor suferite, este un termen de prescripție rezonabil. Acest termen asigură condițiile optime pentru ca persoanele prejudiciate să poată iniția o acțiune în justiție în vederea obținerii reparațiilor legale. Curtea a subliniat, de asemenea, că exercițiul oricărui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat. Prin urmare, instituirea unor condiții procesuale, cum ar fi termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii de reparare a pagubei, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului accesului liber la justiție. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. Având în vedere soluția pronunțată, precum și dispozițiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate de reclamanta A., rămân în sarcina acestuia.