ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2061/2022

Ședința publică din data de 31 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la 19 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., obligarea acestora la repararea prejudiciilor produse prin acordarea creditelor, după cum urmează: în solidar, la plata sumei de 840.186,31 RON, reprezentând prejudiciul produs prin faptele săvârșite în privința acordării creditului către S.C. E. S.R.L., conform contractului de credit nr. x/25.04.2008; în solidar, la plata sumei de 985.286,14 RON, reprezentând prejudiciul produs prin faptele săvârșite în privința creditului acordat S.C. F. S.R.L., prin contractul de credit nr. x/10.12.2008; în solidar, la plata sumei de 776.714,49 RON, față de creditul acordat S.C. G. S.R.L., prin contractul nr. x/6.11.2008; în solidar, la plata sumei de 605.359,10 RON, față de creditul acordat prin contractul nr. x/18.12.2008; în solidar, la plata sumei de 839.697,22 RON față de creditul acordat S.C. H. S.R.L., prin contractul nr. x/22.12.2008; în solidar, la plata sumei de 562.643,31 RON, față de creditul acordat S.C. I. S.R.L., prin contractul nr. x/31.12.2008; în solidar, la plata sumei de 669.713,04 RON, față de creditul acordat S.C. J. S.R.L. prin contractul nr. x/21.02.2009; în solidar, la plata sumei de 862.518,34 RON, față de creditul acordat S.C. K. S.R.L. prin contractul nr. x/2009; în solidar, la plata sumei de 1.102.095,96 RON, față de creditul acordat S.C. L. S.R.L. prin contractul nr. x/16.02.2009; în solidar, la plata sumei de 1.459.896,98 RON, față de creditul acordat S.C. M. S.R.L., prin contractul nr. x/31.10.2008; în solidar, la plata sumei de 1.524.414,93 RON, față de creditul acordat S.C. N. S.R.L., prin contractul nr. x/6.02.2009; pârâta B. la plata sumei de 970.405,23 RON, față de creditul acordat S.C. O. S.R.L., prin contractul nr. x/26.08.2008; pârâta C., la plata sumei de 1.533.811,47 RON, față de creditul acordat S.C. P. S.R.L., prin contractul nr. x/27.02.2009; la plata accesoriilor aferente creditelor, care trebuiau să fie încasate de bancă potrivit contractelor; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 (art. 1349 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009).

Pârâtele B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Ulterior, prin notele de ședință depusă la 16 mai 2019, pârâtele au invocat excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, arătând că au fost angajate în baza unor contracte individuale de muncă și că, în temeiul art. 254 din Codul muncii, pagubele produse angajatorului sunt reglementate de principiile răspunderii civile contractuale.

Prin sentința nr. 219/S din 24 octombrie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D..

Prin decizia nr. 270/AP din 17 martie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu intimații B., C. și D., împotriva sentinței nr. 219/S din 24 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o; a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

Prin decizia nr. 1311 din 10 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtele B. și C. împotriva deciziei nr. 270/AP din 17 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2018*

Prin decizia nr. 1214 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., împotriva sentinței nr. 219/S din 24 octombrie 2019 a Tribunalul Brașov, secția I civilă; a obligat pe apelantă să achite intimatelor B. și C. câte 2.480 RON fiecăreia, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a formulat recurs reclamanta A. S.A..

Solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, recurenta a susținut că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat și este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

A arătat că instanța de apel a apreciat greșit că acțiunea este inadmisibilă motivat de faptul că răspunderea civilă este contractuală în cazul intimatelor B. și C. și delictuală în cazul intimatului D., context în care răspunderea celor trei intimați nu este solidară.

A susținut că cererea de chemare în judecată derivă dintr-un proces penal, dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brașov, în cadrul căruia instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. A arătat că, în analiza acțiunii civile, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd că răspunderea persoanelor responsabile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale este răspunderea civilă delictuală, iar fapta ilicită este fapta care face obiectul acțiunii penale.

Invocând dispozițiile art. 28 alin. (1) din același act normativ, recurenta a menționat că, în ceea ce privește cadrul procesual al acțiunii civile prevăzute de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., acesta a fost stabilit în procesul penal în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată, iar probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.

A învederat că în dosarul penal s-a reținut cu autoritate de lucru judecat existența faptei cauzatoare de prejudiciu, respectiv acordarea creditelor în mod nelegal, precum și persoanele care au săvârșit-o, respectiv intimații B., C. și D..

Recurenta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prin nerespectarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale, reținând că intimatele pot răspunde față de aceasta doar contractual, în baza relațiilor de muncă pe care le-au avut părțile.

Pornind de la acest aspect, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit regulile de opțiune între acțiunea în răspundere contractuală și cea în răspundere delictuală, concluzionând că, atunci când între părți a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se recurgă la răspunderea civilă delictuală.

A mai arătat că, din perspectiva răspunderii civile contractuale, ar putea răspunde doar intimatele B. și C., deși în dosarul penal s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că printre persoanele care au săvârșit fapta ilicită se numără și intimatul D.. A susținut că, în cazul acestuia, curtea a confirmat că se poate angaja răspunderea civilă delictuală, aspect ce denotă că faptele ilicite săvârșite de intimați sunt diferite, iar această împrejurare contravine prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Recurenta a învederat că dispozițiile art. 27 alin. (2) și ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen. nu instituie obligația ca fapta din dosarul penal să constituie infracțiune, ci, dimpotrivă, aceste texte de lege reglementează situația acțiunii civile lăsate nesoluționate în procesul penal, chiar în cazurile de achitare și de încetare a procesului penal.

Toate aceste aspecte demonstrează că acțiunea prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proc. pen. are o reglementare distinctă, pe tărâm delictual, fiind de fapt o reluare a procesului civil din dosarul penal (soluționat, prin achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.), în fața instanței civile, aspect ce se desprinde și din motivarea deciziilor Curții Constituționale nr. 690 din 20 octombrie 2015, nr. 257 din 26 aprilie 2017 și nr. 212 din 2 iunie 2020.

Recurenta a afirmat că fapta ilicită este unică și imputabilă deopotrivă celor trei intimați, motiv pentru care aceștia sunt ținuți, în solidar, la despăgubiri, conform dispozițiilor art. 1003 din C. civ. de la 1864 și a celor prevăzute de art. 1382 din C. civ.. În acest context, a apreciat că este greșit argumentul instanței de apel care se referă la faptul că răspunderea intimaților nu este solidară.

A susținut că instanța de apel a exclus regula solidarității răspunderii civile fără a arăta care este norma de drept care consacră excepția de la această regulă și care se aplică în cazul de față.

Recurenta a afirmat că este greșită aprecierea instanței de apel, în sensul că acțiunea este inadmisibilă față de intimatul D., având în vedere că răspunderea celor trei intimați nu este solidară întrucât este diferită.

A menționat că acțiunea nu poate fi considerată inadmisibilă doar pentru faptul că răspunderea acestui intimat nu este solidară în ceea ce privește repararea prejudiciului. Consideră că, și în situația în care nu s-ar aplica principiul solidarității răspunderii civile, judecarea cauzei se poate face în măsura în care intimatul D. este răspunzător față de recurentă pentru fapta ilicită săvârșită, fiind necesară, însă, cercetarea fondului pentru analizarea acestui aspect.

La 31 ianuarie 2022, intimatele B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimatul D. nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 iunie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fost fixat termen de judecată la 13 octombrie 2022, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a imputat instanței de apel nerespectarea dispozițiilor art. 28 alin. (1), raportat la art. 19 alin. (1) C. proc. pen. și aplicarea greșită a regulilor de opțiune între acțiunea în răspundere contractuală și cea în răspundere delictuală, cu consecința menținerii soluției primei instanțe de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii.

În cauza dedusă judecății, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., obligarea acestora la repararea, în solidar, a prejudiciilor produse prin acordarea unor credite, cu încălcarea atribuțiilor de serviciu, precum și la plata accesoriilor aferente creditelor, care trebuiau să fie încasate de bancă potrivit contractelor, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 vizând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Ca atare, încă de la formularea acțiunii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a invocat săvârșirea de către intimații-pârâți a unor fapte ilicite în legătură cu atribuțiile de serviciu, în urma cărora i-a fost cauzat prejudiciul a cărui reparare o solicită prin prezenta acțiune, chiar dacă nu a indicat normele materiale din Codul muncii, ci pe cele privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că pârâtele B. și C. au avut calitatea de angajate ale reclamantei la data încheierii contractelor de împrumut față de care au fost formulate pretențiile în cauză, acestea desfășurându-și activitatea în baza contractelor individuale de muncă.

Instanțele fondului au mai reținut că, prin decizia penală nr. 744 din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, au fost admise apelurile declarate de B. și C., fiind extinse efectele apelurilor și în legătură cu inculpatul D., a fost desființată sentința atacată în ceea ce privește soluția de condamnare pentru infracțiunea de abuz în serviciu, au fost achitați inculpații, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. și a fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei.

În acest caz, partea civilă are la îndemână remediul procedural reglementat de art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia:

"Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiunea la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesul penal pot fi folosite în fața instanței civile."

Statuând că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. și ale C. proc. civ.

Concluzia se impune în considerarea obiectului acțiunii civile din procesul penal care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Însă, în doctrina și jurisprudența dezvoltate în urma aplicării normelor vechiul C. civ., în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 998-999 C. civ., s-a apreciat că aplicabilitatea regulilor răspunderii civile delictuale este condiționată de constatarea că fapta săvârșită este și infracțiune, doar în acest caz fiind permisă reclamantului alegerea între invocarea regulilor răspunderii delictuale ori contractuale, răspunderea delictuală alcătuind dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator.

Răspunderea contractuală fiind o răspundere specială în raport cu cea delictuală, care constituie dreptul comun în materie, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, reclamantul are deschisă calea răspunderii contractuale, nefiind admisibilă o acțiune mixtă, care să cumuleze cele două responsabilități.

Cum răspunderea contractuală reprezintă excepția, iar răspunderea delictuală regula, prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant, părților unui contract nu le este permis a opta pentru aplicarea regulilor răspunderii delictuale atunci când diferendul derivă din contract.

Potrivit art. 254 alin. (1) Codul muncii "Salariatii răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor."

În lumina Codului Muncii, răspunderea materială a salariaților este o formă de răspundere patrimonială specifică, în baza căreia salariatul este obligat a repara prejudiciul efectiv produs angajatorului său în timpul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție și în legătură cu munca sa, astfel, răspunderea materială apărând ca o formă de răspundere contractuală deoarece obligația salariatului își găsește izvorul în însuși contractul său de muncă.

Drept urmare, în raport de situația particulară din speță, instanțele de fond aveau obligația aplicării în cauză a normelor ce reglementează răspunderea contractuală, în speță, dispozițiile de drept material din Codul muncii și legislația conexă acesteia (Legea nr. 62/2011), față de intimatele B. și C. a căror răspundere patrimonială își are izvorul în contractul individual de muncă încheiat între salariat și angajator.

Față de cele deja arătate, nu se poate reține o nesocotire a dispozițiilor legale invocate de către recurentă, respectiv art. 28 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că, analizând dacă există un fine de neprimire a acțiunii în pretenții formulate în cauză pentru recuperarea pagubei invocate, instanța de apel a constatat că raportul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală este cel de la general la special, astfel încât, numai dacă nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale operează răspunderea civilă delictuală, și doar în măsura în care s-a săvârșit o faptă ilicită culpabil.

Cum noțiunea de inadmisibilitate vizează efectul spre care se tinde, respectiv o modalitate de respingere a cererii, instanța de apel a reținut în mod corect că exista un fine de neprimire a unei acțiuni prin care angajatorul încearcă repararea prejudiciul încercat, pretins a fi fost cauzat prin faptele fostului angajat, prin raportare la prevederile răspunderii civile delictuale.

În privința intimatului D., care nu a avut calitatea de angajat al recurentei, instanța de apel a reținut că, deși reclamanta are împotriva acestuia o acțiune în răspundere civilă delictuală, inadmisibilitatea acțiunii este determinată de faptul că s-a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumelor indicate în cererea de chemare în judecată, în condițiile în care răspunderea ce poate fi angajată este diferită (patrimonială contractuală pentru intimatele B. și C. și delictuală pentru intimatul D.).

Se reține că, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorii se află într-un raport de solidaritate pasivă față de creditor. Această concluzie are la bază prevederile art. 1003 C. civ. de la 1864, conform cărora, atunci când delictul este imputat mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru despăgubire, iar solidaritatea presupune posibilitatea creditorului de a pretinde întregul debit de la oricare dintre debitori, având căderea să aleagă, în mod discreționar, pe oricare dintre debitori pentru a obține întreaga sumă, numai debitorii putând, eventual, ulterior să se îndrepte împotriva celorlalți pentru a obține cota-parte dorată de fiecare.

Referitor la răspunderea intimaților pârâți, un alt principiu adoptat în practica judecătorească este acela potrivit căruia nu este posibilă nicio combinare, în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii civile delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, la răspunderea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală pentru a obține despăgubiri.

Astfel, în concordanță cu cele statuate pe cale jurisprudențială, instanța de apel a apreciat, în mod legal, că nu poate face aplicarea principiului solidarității, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea introductivă de instanță, având în vedere că pentru intimatele B. și C. nu se poate stabili o răspundere civilă delictuală.

În acest context, față de soluția adoptată de curte și validată de instanța de control judiciar, critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu s-a raportat la autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul penal nr. x/2013 al Tribunalului Brașov, din perspectiva art. 27 și 28 C. proc. civ., nu subzistă, întrucât, apreciază Înalta Curte, în apel nu s-a procedat la examinarea fondului litigiului, respectiv la evaluarea pretențiilor deduse judecății, instanța de judecată reținând un fine de neprimire a cererii reclamantei.

De asemenea, nu se impune a fi analizată nici critica recurentei ce vizează existența faptei ilicite, în condițiile în care, conform celor expuse anterior, pretențiile reclamantei nu pot face obiectul examinării din perspectiva normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 488 pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursului declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2022.

Cu opinie separată în sensul admiterii recursului, casării deciziei recurate și a hotărârii de primă instanță și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În opinie separată, instanța de recurs apreciază că sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la interpretarea și aplicarea în cauză a prevederilor art. 27 alin. (2) și art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens se constată că cererea dedusă judecății reprezintă latura civilă, rămasă nesoluționată în urma finalizării litigiului penal cu pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.

S-a reținut de către instanța penală că numitele B. și C., angajate ale reclamantei, aflate într-o conivență frauduloasă cu o terță persoană, numitul D., au acordat, prin mijlocirea terțului, credite cu încălcarea normativelor bancare ce reglementau criteriile de eligibilitate. Instanța penală a constatat că faptele reținute în sarcina acestor persoane, condamnate în primă instanță, nu constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dată fiind intervenția, pe parcursul derulării procesului penal, a deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, cu argumentul că norma încălcată nu are forța juridică a unei legi, ci reprezintă o normă bancară ce reglementează principii de creditare.

Recurenta a susținut că situația de fapt a fost stabilită în dosarul penal și că hotărârea instanței penale în ceea ce privește existența faptei ilicite, are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, nefiind necesar ca aceasta să constituie o infracțiune. Pornind de la această premisă, în aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., instanță civilă era obligată să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților.

Aserțiunea recurentei este fondată având în vedere faptul că procesul civil pendinte a fost pornit în cadrul fixat de dispozițiile art. 27 și 28 C. proc. pen., instanța penală de apel lăsând nesoluționată acțiunea civilă alăturată celei penale, astfel cum impun prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. în situația pronunțării unei soluții de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Or, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale.

Prin urmare, reclamanta nu a învestit instanța civilă cu o cerere de recuperare a prejudiciului produs printr-o faptă ilicită nouă, ci chiar cu pretențiile pentru care s-a constituit anterior parte civilă, respectiv cu acte și fapte materiale ce au constituit obiectul acțiunii penale, dar care nu au mai fost considerate elemente materiale ale infracțiunii de abuz în serviciu, în urma controlului de constituționalitate prin care s-a atribuit o altă interpretare textului de lege.

Statuând că partea civilă se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii în răspundere delictuală rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun guvernată de normele de drept substanțial în materia răspunderii civile delictuale ale C. civ. și dispozițiile de drept procesual ale C. proc. civ.

În aceste condiții, având în vedere că achitarea nu a avut în vedere inexistența faptelor, revine instanței civile obligația de a stabili caracterul ilicit al acestor fapte, astfel cum au fost reținute în decizia de achitare, coroborat cu verificarea îndeplinirii celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Potrivit deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual, instanța de apel, în rejudecare, a avut a statua dacă reclamanta are un drept de opțiune între răspunderea civilă delictuală și răspunderea patrimonială sau era obligată să acționeze în baza art. 254 Codul muncii și, totodată, să verifice caracterul solidar sau conjunct al răspunderii celor două angajate și a terțului în producerea prejudiciului pretins de bancă.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că prevalează principiul răspunderii patrimoniale, care este o răspundere izvorâtă din contractul de muncă al pârâtelor, posibilitatea de opțiune existând doar în situația în care fapta săvârșită este infracțiune. De asemenea, a constatat că pentru pârâtele B. și C., nu se poate stabili o răspundere delictuală și că nu există solidaritate pasivă atunci când răspunderea civilă ce poate fi angajată este diferită. Pentru acest motiv, a considerat că și acțiunea formulată împotriva celui de-al treilea pârât, D. este inadmisibilă, acesta neputând fi obligat la suportarea integrală a sumelor pretinse de apelantă.

În opinie separată, instanța de recurs consideră că interpretarea potrivit căreia legea civilă nu ar permite un drept de opțiune între răspunderea patrimonială și cea civilă delictuală decât în situația în care fapta imputată a constituit o infracțiune, este corectă doar în măsura în care nu duce la concluzia că acest drept devine exigibil exclusiv la momentul epuizării jurisdicției penale, care statuează asupra condițiilor de existență ale unei infracțiuni. De asemenea, nu se poate aprecia că răspunderea patrimonială este prioritară în toate cazurile în care fapta ilicită este săvârșită în contra intereselor angajatorului de un salariat care se prevalează de avantajele conferite de funcția sa, fără a se opera vreo distincție în raport de situațiile concrete în care se invocă concursul dintre formele de răspundere.

O astfel de distincție este necesară, întrucât răspunderea contractuală în general și cea patrimonială, în special, sunt guvernate de o serie de particularități ce izvorăsc din clauzele contractului individual de muncă și reglementările specifice raportului juridic de muncă sau din regimul de drept comun al răspunderii contractuale (precum existența unor clauze de limitare a răspunderii sau caracterul conjunct și nu solidar al acesteia) și nu pot acoperi acele situații în care fapta ilicită este comisă în circumstanțe ce excedează simplei neexecutări culpabile a contractului individual de muncă.

Prin urmare, în lipsa unei interdicții exprese și raportat la circumstanțe factuale determinate, angajatorul are un drept de opțiune în privința căii de urmat pentru recuperarea prejudiciului, drept pe care, în cauză, l-a și exercitat la momentul la care s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva persoanelor învinuite de săvârșirea unei infracțiuni prin care i s-a produs un prejudiciu patrimonial, între care se află și proprii salariați.

Faptul că procesul penal nu s-a finalizat cu o soluție de condamnare nu poate desființa retroactiv valabilitatea căii alese pentru recuperarea prejudiciului, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, pentru soluția de achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, acțiunea în răspundere civilă delictuală asociată acțiunii penale și rămasă nesoluționată la instanța penală, continuă în fața instanței civile, fără ca elementele sale constitutive, respectiv părți, obiect și cauză, să fie modificate, legea procesual penală făcând vorbire despre aceeași acțiune.

Chiar dacă pârâtele au deținut calitatea de angajate ale reclamantei, săvârșirea faptelor cercetate fiind facilitată de funcția deținută la societatea bancară, angajatorul a apreciat că manoperele ilicite pe care acestea le-au efectuat și prin care i-au produs prejudicii patrimoniale, excedează unei simple încălcări culpabile a unor obligații de serviciu asumate în executarea contractului de muncă, existând indiciile săvârșirii unei infracțiuni, motiv pentru care a solicitat concursul forței publice a statului pentru a stabili dacă încălcarea legii prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și a continuat această procedură în fața instanței civile, potrivit dispozițiilor procesual penale.

Or, odată ce angajatorul a optat pentru o acțiune în răspundere civilă delictuală alăturată procesului penal, considerând că prejudiciul provine din săvârșirea unei infracțiuni, devine redundantă inițierea unei proceduri paralele de recuperare a aceluiași prejudiciu.

Prin urmare nu i se poate imputa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greșită a normelor legale incidente și faptul că nu a promovat o acțiune în răspundere patrimonială în locul celei delictuale, opțiunea sa fiind justificată de gravitatea faptelor imputate mai multor persoane, dintre care unele nu se află într-un raport contractual cu reclamanta, aflate într-o conivență frauduloasă, care au acționat în vederea eludării cu bună știință a regulilor de creditare impuse de normativele bancare, a căror răspundere, solidară, excedează limitelor raportului juridic de muncă.

Tocmai imposibilitatea cumulului răspunderii contractuale cu cea delictuală, face ca, pentru faptele săvârșite de cei trei învinuiți, subsumate unei rezoluții delictuale unice, dreptul comun aplicabil să fie cel care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Concluzionând, cum reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via și a optat pentru formularea acțiunii în răspundere civile delictuală la instanța penală continuată, ulterior, în fața instanței civile, aceasta din urmă avea obligația de a se pronunța în limitele cererii pendinte asupra acțiunii civile de drept comun. Admiterea excepției de inadmisibilitate, cu efectul unui fine de neprimire, o pune pe reclamantă, care a acționat în conformitate cu legea procesual penală, în situația de a nu-și mai putea recupera prejudiciul pe calea prevăzută de această lege, în fața unei instanțe civile.

În consecință, în opinie minoritară, soluția preconizată este de casare a hotărârilor pronunțate în cauză și de trimitere a cauzei în fața primei instanțe pentru judecarea pe fond a acțiunii în răspundere civilă delictuală.