ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1328/2025

Ședința publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 4.11.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., H., I. și J., a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care:

- să instituie în sarcina pârâților de rândurile I-V obligația de a-i achita, în solidar, suma de 600.000 de RON, ce reprezintă prejudiciul pe care i l-au produs ca urmare a acordării creditului obținut de S.C. K. S.R.L., în temeiul contractului de credit nr. x/01.11.2010;

- să instituie în sarcina pârâților de rândurile I, II, VI șI VII, obligația de a-i achita, în solidar, următoarele sume de bani: 47.500 de RON, conform contractului x/20.09.2007, 150.000 de RON, conform contractului x/3.10.2007, 110.000 de RON, conform contractului x/12.10.2007, 45.000 de RON, conform contractului x/22.09.2008, și 250.000 de RON, conform contractului x/22.09.2008;

- obligarea acelorași pârâți, în solidar cu pârâtul J. la plata sumei de 150.000 de RON, conform contractului x/3.10.2007, și a sumei de 45.000 de RON, în baza contractului nr. x/22.09;

- obligarea pârâtului I., în solidar cu aceiași pârâți, la plata, în solidar, a sumei de 45.000 de RON, în temeiul contractului x/22.09.2008, și a sumei de 250.000 de RON, potrivit contractului x/22.09.2008;

- să instituie în sarcina pârâților B., G., J. și I. obligația de a-i achita suma de 800.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/23.11.2007, ce a fost încheiat cu L.;

- să instituie în sarcina pârâților B., C., G., J. și I. obligația de a-i plăti suma de 236.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/30.01.2008, precum și suma de 354.000 de RON, potrivit contractului de credit x/30.01.2008;

- să instituie în sarcina pârâților B., C., G., J. și I. obligația de a-i achita suma de 250.000 RON, potrivit contractului de credit x/21.07.2008, precum și suma de 250.000 de RON, potrivit contractului de credit x/21.07.2008;

- să îi oblige pe pârâții B., G. și J. la plata sumei de 250.000 de RON, potrivit contractului de credit x/25 mai 2008, precum și la plata sumei de 350.000 de RON, potrivit contractului de credit x/27.08.2008;

- obligarea pârâților B., C., G. și J. la plata către reclamantă a sumei de 302.000 de RON, potrivit contractului de credit x/26.09.2008, precum și suma de 250.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/26.09.2008;

- să instituie în sarcina acelorași pârâți obligația de a-i achita reclamantei suma de 250.000 de RON, potrivit contractului de credit x/21.10.2008, precum și suma de 250.000 de RON, potrivit contractului de credit x/21.10.2008;

- să îi oblige pe pârâții B., C., G., J. și I. la plata către reclamantă a sumei de 200.000 de RON, potrivit contractului de credit x/28.10.2008, precum și a sumei de 250.000 de RON, potrivit contractului de credit x/28.10.20008;

- să instituie în sarcina pârâților B., C. și G. obligația de a-i plăti reclamantei suma de 500.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/28.11.2008;

- să instituie în sarcina pârâților B., C., G., J. și I. obligația de a-i achita suma de 590.000 de RON, potrivit contractului de credit x/3.04.2009;

- să îi oblige pe pârâții B., Rețea, G., D. și J. să îi achite suma de 400.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/24.08.2009, precum și suma de 200.000, potrivit contractului de linie de credit nr. x/24.08.2009;

- să îi oblige pe aceiași pârâți la plata sumei de 600.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/29.12.2010;

- să instituie în sarcina pârâților B., C., G. și J. obligația de a plăti reclamantei suma de 600.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/28.02.2011;

- să instituie în sarcina acelorași pârâți, precum și în sarcina pârâtei D. obligația de a-i plăti suma de 600.000 de RON, potrivit contractului de credit x/29.06.2011, precum și suma de 600.000 de RON, în temeiul contractului de credit x/29.06.2011;

- să instituie în sarcina acelorași pârâți și obligația de a achita reclamantei următoarele sume de bani: 580.000 de RON, potrivit contractului de credit x/29.06.2011, 600.000 de RON, conform contractului de credit x/30.11.2011, 600.000 de RON, conform contractului de credit x/4.01.2012, 600.000 de RON, conform contractului de credit x/30.01.2012, suma de 600.000 de RON, potrivit contractului de credit x/28.02.2012, suma de 600.000 de RON, conform contractului de credit x/2.03.2012, 600.000 de RON, potrivit contractului de credit x/6.04.2012, iar, în sarcina pârâților B., C., G. și M. obligația de a achita reclamantei suma de 463.000 de RON, potrivit contractului de credit nr. x/31.03.2008, precum și suma de 105.000 RON, potrivit contractului de credit nr. x/13.06.2008;

- să oblige pârâții să plătească reclamantei accesoriile aferente creditelor mai sus indicate, respectiv dobânzile, penalitățile și comisioanele, ce trebuie să fie calculate de la data la care a fost oprit calculul acestora și până la data achitării integrale a prejudiciului, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 255/S din 03 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost admisă excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, ce a fost invocată de pârâții E., F., B., C., G. și J. și, în consecință:

A fost respinsă astfel cum a fost ulterior precizată cererea de chemare în judecată, ce are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții I., B., C., G., D., E., F., și J..

S-a constatat că reclamanta a renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o în contradictoriu cu pârâtul H..

A fost obligată reclamanta să achite pârâtei D., cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.000 de RON, ce reprezintă onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 870/AP din 27 mai 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de către apelanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 255/S/3 octombrie 2023 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

A obligat apelanta să plătească intimatului J. suma de 2400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 870/AP din 27 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că, în mod eronat a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la toți intimații.

Arată că instanța de apel a reținut că în cazul intimaților ce au avut calitatea de salariați ai băncii se impunea atragerea răspunderii civile contractuale, iar pentru intimații care nu au avut această calitate, se impunea atragerea răspunderii civile delictuale. Cu toate acestea, a considerat ca se impune respingerea acțiunii în răspundere civilă delictuală chiar și împotriva acestor din urmă intimați, pe motiv ca banca a solicitat atragerea răspunderii solidare iar, în speță, nu poate opera solidaritatea, deoarece izvorul obligațiilor este diferit.

Consideră recurenta că acțiunea putea fi respinsă ca inadmisibilă cel mult în ceea ce privește cele trei intimate salariate ale băncii (B., C. și D.), iar nu și în privința celorlalți pârâți, instanța având prerogativa de a stabili dacă pârâții-intimații răspund conjunct sau solidar.

Totodată, recurenta critică decizia curții de apel din perspectiva reținerii greșite a puterii de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 2061/31.10.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018.

Solicită a se avea în vedere că soluția pronunțată prin decizia amintită nu a fost unanimă, existând o opinie separată, prin care s-a apreciat în sensul admisibilității acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Recurenta arată că se raliază acestei opinii separate, soluția impunându-se și în prezenta cauză, deoarece și în prezentul dosar instanța de fond și cea de apel au interpretat eronat dispozițiile art. 27 alin. (2) și art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, cererea dedusă judecății în prezentul dosar a fost formulată ca urmare a lăsării nesoluționate a laturii civile de către instanța penală, în dosarul penal nr. x/2015, în care a fost pronunțată o soluție de achitare a inculpaților pe motiv ca fapta nu este prevăzută de legea penală, respectiv neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasa a unor atribuții de serviciu impuse prin fișa postului sau proceduri bancare nu are semnificație penală.

Or, așa cum a susținut în fața instanțelor fondului, existența faptelor ilicite săvârșite de intimați și vinovăția acestora în prejudicierea A. S.A. au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat de către Înalta Curte, prin decizia nr. 437/04.10.2022, potrivit art. 28 alin. (2) C. proc. pen. nefiind necesar ca aceste fapte să constituie o infracțiune.

Pornind de la această premisă, în aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., instanță civilă era obligată să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana intimaților.

A. S.A. nu a învestit instanța civilă cu o cerere de recuperare a prejudiciului produs printr-o faptă ilicită nouă, ci chiar cu pretențiile pentru care banca s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2015, respectiv cu acte și fapte materiale ce au constituit obiectul acțiunii penale, dar care nu au mai fost considerate elemente materiale ale infracțiunii de abuz în serviciu, în urma controlului de constituționalitate prin care s-a atribuit o alta interpretare textului de lege (Decizia nr. 405/15.06.2016 a Curții Constituționale a României).

Reiterează că, în acord cu motivarea opiniei separate din decizia 2061/31.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este important a se face distincție, atunci când se analizează prioritatea răspunderii patrimoniale, între situațiile concrete în care se invocă concursul dintre formele de răspundere. Aceasta întrucât răspunderea contractuală în general și cea patrimonială, în special, sunt guvernate de o serie de particularități ce izvorăsc din clauzele contractului individual de muncă și reglementările specifice raportului juridic de muncă sau din regimul de drept comun al răspunderii contractuale (precum existența unor clauze de limitare a răspunderii sau caracterul conjunct și nu solidar al acesteia) și nu pot acoperi acele situații în care fapta ilicită este comisă în circumstanțe ce excedează simplei neexecutări culpabile a contractului individual de muncă.

Prin urmare, în lipsa unei interdicții exprese și raportat la circumstanțe factuale determinate, consideră că angajatorul are un drept de opțiune în privința căii de urmat pentru recuperarea prejudiciului, drept pe care, în cauză, l-a și exercitat la momentul la care s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva persoanelor învinuite de săvârșirea unei infracțiuni prin care i s-a produs un prejudiciu patrimonial, între care se află și proprii salariați.

Faptul că procesul penal nu s-a finalizat cu o soluție de condamnare nu poate desființa retroactiv valabilitatea căii alese pentru recuperarea prejudiciului, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, pentru soluția de achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, acțiunea în răspundere civilă delictuală asociată acțiunii penale și rămasă nesoluționată la instanța penală, continuă în fața instanței civile, fără ca elementele sale constitutive, respectiv părți, obiect și cauză, să modificate, legea procesual penală făcând vorbire despre aceeași acțiune.

Astfel, odată ce angajatorul a optat pentru o acțiune în răspundere civilă delictuală alăturată procesului penal, considerând că prejudiciul provine din săvârșirea unei infracțiuni, devine redundantă inițierea unei proceduri paralele de recuperare a aceluiași prejudiciu.

Prin urmare, solicită a se constata că nu i se poate imputa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greșită a normelor legale incidente și faptul că nu a promovat o acțiune în răspundere patrimonială în locul celei delictuale, opțiunea sa fiind justificată de gravitatea faptelor imputate mai multor persoane, dintre care unele nu se află într-un raport contractual cu reclamanta, aflate într-o conivență frauduloasă, care au acționat în vederea eludării cu bună știință a regulilor de creditare impuse de normativele bancare, a căror răspundere, solidară, excedează limitelor raportului juridic de muncă.

Tocmai imposibilitatea cumulului răspunderii contractuale cu cea delictuală, face ca, pentru faptele săvârșite de învinuiți, subsumate unei rezoluții delictuale unice, dreptul comun aplicabil să fie cel care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conchizând, având în vedere că aceasta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via și a optat pentru formularea acțiunii în răspundere civilă delictuală la instanța penală, continuată ulterior în fața instanței civile, consideră că aceasta din urmă avea obligația de a se pronunța în limitele cererii pendinte asupra acțiunii civile de drept comun.

În raport cu aceste motive, solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recursul declarat în cauză a fost comunicat intimaților în data de 23, 24, 25, 29 și 30.10.2024, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar.

În data de 05.11.2024, cu respectarea termenului legal, intimata D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, în data de 12.11.2024, cu respectarea termenului legal, intimatul I. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 22.11.2024, cu respectarea termenului legal, și intimatele B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, în data de 21.11.2024, cu respectarea termenului legal, intimații E. și F. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 04 noiembrie 2022, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 mai 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații I., E. și F. prin întâmpinare, și a rămas în pronunțare pe fondul recursului, amânând pronunțarea succesiv pentru data de 28 mai 2025 și 11 iunie 2025, când a pronunțat prezenta decizie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat.

Recurenta reclamantă a invocat în susținerea demersului procedural, incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., afirmând că, în mod eronat, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, decurgând din calea procedural aleasă pentru recunoașterea dreptului, respectiv aplicarea regulilor răspunderii delictuale atunci când diferendul derivă din contract. Totodată, recurenta a afirmat că, în speță, nu operează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Cum criticile formulate nu susțin un viciu procedural al actului jurisdicțional recurat, de natură să afecteze calitatea acestuia și să atragă imposibilitatea exercitării controlului jurisdicțional, după cum nu susțin o aplicare eronată a normelor de drept substanțial, Înalta Curte va proceda la analiza lor, din perspectiva încălcării normelor procedurale determinat de pronunțarea unui fine de neprimire cât și a încălcării autorității de lucru judecat, aspecte subsumate prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 și 7, așa cum partea a înțeles să le susțină.

Relativ la caracterul inadmisibil al acțiunii, recurenta reclamantă a afirmat că instanța de judecată nu putea proceda la o astfel de soluție în privința tuturor intimaților, în condițiile în care nu toți dețin calitatea de salariat al instituției, iar caracterul solidar al răspunderii civile nu este stabilit de reclamant, ci de instanța de judecată, potrivit art. 425 alin. (2) C. proc. civ.

Deși demersul judiciar îi aparține, recurenta reclamantă susține, într-o manieră neprocedurală, că instanța de judecată ar fi trebuit să realizeze o analiză a condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 998 din C. civ. de la 1864, art. 1349 din C. civ. actual și art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., pentru intimații care nu au calitatea de salariat al instituției.

Este indubitabil că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, obiectul și limitele acestuia fiind stabilite prin cererile și apărările părților (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), iar cererile trebuie să cuprindă, în mod necesar, sub sancțiunea nulității, obiectul (prestațiile deduse judecății), precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază (art. 196 C. proc. civ., cu ref. la art. 194 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. civ.).

Pe de altă parte, opțiunea instituției juridice aplicabile situației de fapt prezentate revine, în primul rând, reclamantului, încadrarea juridică și indicarea temeiului de drept fiind atributul principal al acestuia. Această operațiune este cu atât mai necesară cu cât determină și regulile de drept ce sunt incidente speței și față de care pârâtul își formulează apărările, iar instanța de judecată soluționează cauza. Ca atare, nu se pot ignora limitele învestirii, după cum nu pot fi încălcate reglementările specifice temeiului de drept invocat, situație ce ar atrage incidența prevederilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În atare situație, susținerea recurentei reclamante conform căreia, în speță, ar fi trebuit să se procedeze la o încadrare a caracterului solidar/conjunct al răspunderii civile, din oficiu, de către instanța de judecată, este una fără temei legal și cu nesocotirea rigorilor procedurale menționate.

În speță, instanțele de fond s-au raportat, în mod corect, în analiza lor, la pretențiile reclamate, la acțiunile ilicite ale intimaților derivate din dosarul penal, așa cum au fost ele descrise prin cererea de chemare în judecată, constituind ca atare cauza acțiunii.

Or, în contextul în care s-a solicitat a fi antrenată răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului de către intimați, în solidar, potrivit art. 1382 din C. civ., în mod corect, instanțele de fond au reținut caracterul inadmisibil al acțiunii.

Aceasta întrucât învestirea legală nu s-a putut realiza decât potrivit elementelor cererii de chemare în judecată, iar nu prin identificarea în concret a faptelor care se impută fiecărui intimat, și prejudiciul produs de fiecare dintre aceste fapte, pentru a constitui obiectul unei judecăți civile individuale. Determinat de aceste considerente, motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Cât privește reținerea eronată a puterii de lucru judecat, derivată din dosarul nr. x/2018, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7, Înalta Curte reține următoarele:

În cauza dedusă judecății, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., I. și J., obligarea acestora la repararea, în solidar, a prejudiciilor produse prin acordarea unor credite, cu încălcarea atribuțiilor de serviciu, precum și la plata accesoriilor aferente creditelor, care trebuiau să fie încasate de bancă potrivit contractelor, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 din C. civ. de la 1864, art. 1349 din C. civ. actual și art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.

Așadar, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a invocat săvârșirea de către intimații-pârâți a unor fapte ilicite în legătură cu atribuțiile de serviciu, în urma cărora i-a fost cauzat prejudiciul a cărui reparare solidară o solicită prin prezenta acțiune, pe calea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Tot în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dosarul penal nr. x/2015, devenit în urma rejudecării dosarul nr. x/2015, cât și la decizia penală nr. 437/4.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursurilor în casație, act jurisdicțional prin care intimații din prezenta cauză au fost achitați, acțiunea civilă fiind lăsată nesoluționată, în conformitate cu prevederile art. 397 din C. proc. pen., raportat la cele ale art. 25 alin. (5) din același cod.

În atare situație, prima instanță a reținut că pretinsa conduită ilicită și cauzarea unui prejudiciu prin perfectarea unor contracte bancare, cu încălcarea atribuțiilor de serviciu, a mai reprezentat obiect de analiză judiciară și în cadrul dosarului nr. x/2018, finalizat prin decizia civilă nr. 2061/31.10.2022 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, relevant pentru cauza prezentă fiind dezlegarea chestiunii de drept privind posibilitatea creditorului de a opta între cele două tipuri de răspundere civilă, atunci când diferendul derivă din contract, cât și aplicarea principiului solidarității între debitori, în situația în care temeiurile răspunderii civile pentru aceștia sunt diferite.

Făcând aplicarea art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., instanța de fond a reținut că statuările din litigiul anterior privind imposibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale, în situația în care între părți a existat un contract din a cărui executare au rezultat prejudicii, singura cale de urmat fiind răspunderea civilă contractuală, situație aplicabilă și în ipoteza pronunțării unei soluții de achitare, se impun cu putere de lucru judecat în cauza de față. Aceasta cu atât mai mult cu cât atât reclamanta A. S.A. cât și intimatele B. și C. au avut calitatea de parte și în dosarul nr. x/2018, instanța apreciind că sunt îndreptățite să invoce, cu putere de lucru judecat, caracterul inadmisibil al acțiunii, determinat de dezlegările obligatorii din procesul purtat anterior între părți.

Prin cererea de apel, recurenta reclamantă a criticat acest raționament, afirmând că situațiile de fapt identificate în cele două litigii nu sunt identice, în contextul în care în dosarul penal nr. x/2015, ce reprezintă fundamentul cererii de față, intimații au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă.

Instanța de apel a validat raționamentul instanței de fond, constatând că susținerile factuale ale părții nu se verifică, decizia penală nr. 437/4.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțând soluții de achitare cu privire la fiecare dintre infracțiunile cu care a fost învestită prin rechizitoriile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, acțiunea civilă fiind lăsată nesoluționată, în conformitate cu prevederile art. 397 din C. proc. pen., raportat la cele ale art. 25 alin. (5) din același cod.

Fără a contesta maniera în care instanțele de fond au procedat la aplicarea art. 430 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a afirmat o inoperativitate a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2061/31.10.2022 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât nu a fost pronunțată în unanimitate, ci în majoritate, recurenta invocând în susținerea poziției sale considerentele exprimate în cuprinsul opiniei separate prin care s-a afirmat caracterul admisibil al unei astfel de acțiuni.

Relativ la aceste critici, Înalta Curte reține că puterea de lucru judecat reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual, care are ca scop asigurarea stabilității raporturilor juridice și evitarea repetării proceselor. Odată ce o hotărâre judecătorească a devenit definitivă, (fie pronunțată în unanimitate sau în majoritate - chestiune permisă de art. 398 din C. proc. civ.) ea produce efecte juridice asupra părților și asupra situației de fapt dedusă judecății, neputând fi modificată sau rejudecată.

Fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisprudențiale asupra aspectelor dezlegate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului.

Funcțiunea lucrului judecat privește atât dispozitivul, cât și considerentele hotărârii judecătorești, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicația soluției din dispozitiv, cât și de considerentele decizorii, care conțin o soluție asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, dezlegând aspecte ale litigiului care, datorită modalității în care sunt supuse dezbaterii, nu-și pot găsi rezolvarea în conținutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.

Este adevărat că hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată, potrivit art. 398 alin. (1) din C. proc. civ.. Însă, există situații când unanimitatea nu poate fi realizată, astfel că hotărârea se ia cu majoritate, iar autoritatea de lucru judecat reglementată de prevederile art. 430 din C. proc. civ. este atașată acestui act jurisdicțional, opinia separată având doar un rol informal asupra unei orientări diferite în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cauzei, chestiune permisă de normele procedurale.

Existența acestei opinii separate nu înlătură efectul lucrului judecat, reglementat de prevederile art. 431 din C. proc. civ., după cum nu permite o altă soluție decât cea pronunțată în litigiul anterior, în opinie majoritară.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, funcțiunea pozitivă a lucrului anterior judecat, în accepțiunea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu este supusă condiției unanimității asupra soluției, întrucât ceea ce se opune judecății ulterioare, fără posibilitatea contestării, nu este condiționat de criteriul formal al adoptării soluției, ci de aspectele de drept tranșate deja, și anume imposibilitatea dreptului de opțiune între cele două tipuri de răspundere civilă atunci când diferendul derivă din contract, și aplicarea principiului solidarității între debitori, în situația în care temeiurile răspunderii civile pentru aceștia sunt diferite.

Prin urmare, nu pot fi reținute susținerile recurentei reclamante A. S.A. conform cărora trebuie validate considerentele opiniei separate exprimate în decizia civilă nr. 2061/31.10.2022 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că reținerea puterii de lucru judecat în prezenta cauză a celor statuate prin decizia menționată în majoritate nesocotește dispozițiile art. 431 din C. proc. civ.

În lumina considerentelor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut corecta aplicabilitate a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fundamentându-și soluția pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în chestiunea litigioasă tranșată definitiv.

Față de cele deja arătate, nu se poate reține o nesocotire a dispozițiilor legale invocate de către recurentă, respectiv art. 27 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că soluția vizează, cu precădere, un fine de neprimire a acțiunii în pretenții formulate în cauză pentru recuperarea pagubei invocate, tocmai în considerarea aplicării art. 431 din C. proc. civ., rezultat din pronunțarea deciziei civile nr. 2061/31.10.2022 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, chestiune care împieta la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina intimaților.

În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursului declarat de reclamanta A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 870/AP din 27 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.