ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 819/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data 23 februarie 20215 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. și pe intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/2010, cu privire la imobilul construcție B., situat în Predeal - Timișul de Jos nr. 26, identificat în CF x, nr. top x; să fie obligat pârâtul să predea reclamantului posesia imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480, art. 483 și urm. C. civ., art. 948 C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ., H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 60/2005.

Pârâta A. S.A. a formulat cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție a numiților C. și D..

Prin cererea reconvențională s-a solicitat să se constate dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului construcție B. dobândit ca urmare a accesiunii imobiliare, iar prin cererea de chemare în garanție, s-a solicitat obligarea persoanelor chemate în garanție să restituie suma reprezentând contravaloarea imobilului construcție B., iar în subsidiar, în cazul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale, obligarea acestora la plata sumelor datorate constructorului.

Cererea reconvențională a fost întemeiată pe prevederile art. 494 C. civ.

Cu privire la cererea de chemare în garanție s-a susținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 72 C. proc. civ. pentru admisibilitatea acestei cereri.

Prin sentința civilă nr. 106 din 25 mai 2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, a H.G. nr. 1088/2010 și H.G nr. 60/2005;a respins excepția lipsei calității procesuale active; a respins excepția lipsei de interes a reclamantei pentru promovarea prezentei acțiuni; a respins excepția autorității de lucru judecat; a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat, cu sediul în București, în contradictoriu cu pârâții A. S.A., cu sediul în București, cu sediul ales pentru comunicarea actelor la E., București, D. și C., domiciliați în Brașov, și cererea de intervenție formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat nulitatea absolută parțială a actului de dare în plată încheiat între pârâți, autentificat sub nr. x/29.10.2010 la BNP F., pentru imobilul construcție B.; a obligat pârâtul A. S.A. să predea reclamantului posesia imobilului construcție B.; a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional A. S.A. în contradictoriu cu pârâții reconvenționali: Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A. S.A. și obligă pe pârâții chemați în garanție D. și C. să plătească pârâtei A. S.A. suma de 2.030.998 RON; a obligat pe pârâtul A. S.A. să plătească in contul BLE Brașov suma de 5105 RON, reprezentând diferență onorariu pentru raportul de expertiză nr. x/2018 întocmit de expert G.; a obligat pe pârâtul A. S.A. să plătească reclamantului suma de 2830,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1780 Ap din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, admis, în parte, apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.A. și de apelanții-pârâți-chemați în garanție D. și C. împotriva sentinței civile nr. 106/25.05.2018 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat; a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 1088/2010 și H.G. nr. 60/2005, ca nefondată; a păstrat restul dispozițiilor sentinței; a respins apelul formulat de apelanta pârâtă A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 10.03.2016, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul civil nr. x/2015

Prin decizia nr. 453 din 18 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.A împotriva deciziei nr. 1780/Ap din data de 20 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă; a admis recursul declarat de chemații în garanție C. și D. împotriva aceleiași decizii; a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de chemații în garanție C. și D. aceleiași curți de apel; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

B. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1077 Ap din 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, rejudecând în limitele casării, a respins apelul formulat de apelanții-pârâți-chemați în garanție D. și C. împotriva sentinței civile nr. 106 S din 25 mai 2018, pronunțată de Tribunal Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva decizia nr. 1077 Ap din 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs chemații în garanție D. și C..

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de chemații în garanție D. și C. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-chemați în garanție au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea apelului, cu consecința schimbării sentinței civile nr. 106 S din 25 mai 2018 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție ca nefondate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au fost expuse următoarele critici:

- prin decizia de casare, instanța supremă a statuat cu autoritate de lucru judecat că răspunderea recurenților pentru încălcarea garanției pentru evicțiune, pe care s-a fundamentat cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A. S.A., nu este aplicabilă în cauză, însă, în rejudecarea apelului, această parte a invocat, ca motiv nou în apărare, răspunderea recurenților decurgând din nulitatea contractului, cu încălcarea principiului "tantum devolutum quantum iudicatum", consacrat de art. 478 C. proc. civ.. Or, instanța de trimitere nu putea analiza decât legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin raportare la apelul recurenților și la petitul inițial stabilit de către părți, în etapa procesuală a apelului, așa încât nici instanța și nici pârâta A. S.A. nu puteau să modifice petitul cererii introductive de instanță, interpretând "garanția pentru evicțiune" ca fiind o altă exprimare pentru "nulitatea actului" în condițiile în care cele două instituții juridice sunt distincte și nu produc efecte juridice similare sub aspectul constatării și cuantificării prejudiciului;

- noul temei de drept și de fapt, invocate de intimată direct în apel, nu a fost pus în discuția părților și nici nu au fost propuse, încuviințate și administrate probe care să contureze situația de fapt și să conducă la dezlegarea pricinii sub aspectul relevat de către A. S.A. în ceea ce privește justețea cuantumului eventualului prejudiciu bazat pe nulitatea actului;

- instanța de apel avea obligația să pună în discuția părților calificarea acțiunii prin raportare la motivele de apel invocate și, implicit, la temeiul de drept incident, în lumina dezlegărilor instanței supreme, dar cu respectarea prevederilor procedurale și de drept material aplicabile, respectându-se limitele învestirii sale prin cererea de chemare în garanție;

- în motivarea deciziei atacate, instanței de apel nu s-a raportat la vreo normă de drept care să fie incidență ori pe care recurenții să o fi încălcat în raport de limitele învestirii prin cererea de chemare în garanție, ci s-a limitat a evoca principii generale ale dreptului civil;

- instanța de casare a stabilit existența unor diferențe între cele două răspunderi, respectiv cea pentru evicțiune și cea decurgând din constatarea nulității absolute, sub aspectul modalității de evaluare a prejudiciului, însă, ignorând această dezlegarea obligatorie, instanța de apel nu a analizat niciun element al răspunderii ca urmare a constatării nulității absolute, ci a stabilit în mod neechivoc că, din punct de vedere patrimonial, prejudiciul este același în cazul ambelor tipuri de răspundere;

- raportat la considerentele obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 501 C. proc. civ., în rejudecarea apelului, se impunea a fi stabilită eventuala culpă a recurenților în ceea ce privește actul de dare în plată a imobilului, însă în sarcina acestora nu s-a dovedit situația unei culpe obiective;

- deși instanța de apel s-a raportat la jurisprudența și doctrina ce privește vânzarea bunului altuia, nu a făcut nicio referire la dispozițiile art. 1683 C. civ., care reglementează această operațiune juridică generatoare de drepturi și obligații pentru pârâți, însă acest temei al răspunderii nu face parte dintre dezlegările deciziei de casare a instanței supreme;

- prin nepunerea în dezbaterea contradictorie a părților a unor chestiuni esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 16 iunie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimata-reclamantă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, pe cale de excepție, anularea recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată.

În susținerea excepții nulității recursului, a arătat că din criticile formulate de recurenți în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu rezidă care sunt normele de drept material pretins a fi încălcate de către instanță în rejudecarea apelului, iar motivele invocate vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei atacate.

Mai mult normele de drept invocate ca fiind încălcate nu erau în vigoare la momentul încheierii actului de dare în plată.

La data de 22 iunie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a învederat, ca o chestiune prealabilă, schimbarea denumirii Ministrului Finanțelor Publice în Ministerul Finanțelor, potrivit art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 212/28.12.2020 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, solicitând ca instanța să ia act de schimbarea reprezentantului legal al Statului Român și să procedeze la rectificarea citativului în acest sens, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac formulate de chemații în garanție D. și C..

La data de 08 iulie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimata-pârâtă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, pe cale de excepție, anularea recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea excepții nulității recursului, invocată în raport de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că art. 478, art. 501 și art. 13 C. proc. civ., pretins a fi încălcate de către de către instanță în rejudecarea apelului, nu sunt norme de drept material, ci norme de drept procedural, ce pot face obiectul motivului de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A arătat că normele indicate de către recurenți nu sunt incidente în cauză în raport de obiectul cererii de chemare în judecată având în vedere că legea aplicabilă este vechiul C. civ., iar nu noul C. civ., intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011.

A precizat că din modalitatea de redactare a recursului nu reiese maniera în care instanța de apel a încălcat normele de drept material în discuție perspectivă în raport de care a apreciat că recurenții au dedus judecății critici de netemeinicie a deciziei atacate prin indicarea formală a unor norme de drept material ce nu au stat la baza dezlegării și nu își găsesc aplicabilitate în speță.

La data de 06 iulie 2021 și, respectiv, la data de 23 iulie 2021, a fost înregistrat răspunsul la întâmpinări depus de către recurenții-chemați în garanție, în termenul legal, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimați, atât sub aspectul excepției nulității recursului, cât și în ceea ce privește fondul căii de atac, precum și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

La data de 26 iulie 2021, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor a depus note scrise la întâmpinările formulate de intimații Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. și A. S.A., prin care a reiterat chestiunea privind schimbarea denumirii Ministerului Finanțelor Publice în Ministerul Finanțelor, precum și aspectele susținute în cadrul întâmpinării cu privire la recursul declarat în cauză.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de chemații în garanție D. și C. împotriva deciziei nr. 1077/Ap din 12 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 12 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de chemații în garanție C. și D. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă, pe de o parte, încălcarea dispozițiilor legale incidente privind principiul "tantum devolutum quantum iudicatum", consacrat de art. 478 C. proc. civ., iar pe de altă parte, încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și a prevederilor dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., prin nepunerea în dezbaterea contradictorie a părților a unor chestiuni esențiale pentru soluționarea cauzei.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., e necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel.

Motivele de recurs invocate sunt nefondate, neaflându-ne în situația unei astfel de interpretări sau aplicări nelegale a prevederilor legale incidente.

În acest caz, nu se poate vorbi de încălcarea de către instanța de apel a obligației de a pune în discuția părților calificarea acțiunii, așa cum susțin recurenții.

Se constată în mod just de către instanța de apel că, prin decizia de casare, instanța supremă a statuat că răspunderea recurenților pentru încălcarea garanției pentru evicțiune nu este incidentă în cauză, iar prin invocarea răspunderii recurenților decurgând din nulitatea contractului, nu se poate vorbi de încălcarea principiului "tantum devolutum quantum iudicatum", consacrat de art. 478 C. proc. civ.

Se observă că instanța nu a schimbat izvorul răspunderii juridice, așa cum acreditează recurenții deoarece Curtea de apel a analizat și a constatat că principiul "restitutio in integrum", astfel cum a fost invocat și în fața instanței de fond de către A. S.A. - București prin apărările formulate, este o extensie a principiului nulității actelor juridice civile. Astfel, așa cum constată instanța de casare, în speță, prima instanță de fond a reținut, în principal, ca motiv de nulitate absolută parțială a contractului de dare în plată nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, pentru care apare astfel nerelevantă buna sau reaua credință a ambelor părți la încheierea contractului.

Nu se poate vorbi deci de un nou temei de drept și de fapt, invocate de intimată direct în apel, care să nu fi fost pus în discuția părților sau de o nouă calificare a acțiunii prin raportare la motivele de apel invocate și, implicit, la temeiul de drept incident, în lumina dezlegărilor instanței supreme, așa cum arată recurenții, în contextul în care, urmare a deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a impus doar analizarea cererii de chemare în garanție, având în vedere constatarea nulității absolute parțiale a actului de dare în plată. S-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că nu se poate invoca principiul "error comunis facit jus", pe de o parte având în vedere că imobilul aparține domeniului public, având un regim juridic special, și pe de altă parte, ținând seama de stabilirea cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 313/11.12.2012 a Tribunalului Brașov, a întinderii bunului cumpărat de apelanții D. și C., respectiv a faptul că B. nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/05.07.2007, autentificat la Biroul Notarilor Publici H. și, pe cale de consecință, nu a putut face obiectul actului de dare în plată.

Urmare a incidenței efectelor principiului "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet", precum și a principiului "restitutio in integrum"a fost statuată corect de instanța de apel obligația chemaților în garanție, de a restitui suma de bani la care a fost evaluat imobilul B., respectiv suma de 2.030.998 RON, necontestată de părți.

Prin decizia atacată, instanța de apel, rejudecând în limitele casării care au vizat exclusiv soluționarea motivelor de apel invocate de apelanții C. și D. referitoare la soluția pronunțată de prima instanță de fond asupra cererii de chemare în garanție, a învederat în mod just că dezlegările date asupra nulității absolute parțiale a actului de dare în plată ca urmare a lipsei obiectului și a apartenenței imobilului la domeniul public rămân pe deplin valabile, ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat, urmare a deciziei nr. 453/18 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat, în considerentele obligatorii pentru instanța de apel, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., că în cauză se impune analizarea cererii de chemare în garanție, având în vedere constatarea nulității absolute parțiale a actului de dare în plată.

Curtea de apel a respectat întocmai aceste considerente obligatorii, neputând fi primite criticile invocate sub acest aspect.

Drept urmare, nu se poate vorbi, așa cum arată recurenții, de vreo omisiune a instanței de apel de a nu se fi raportat la vreo normă de drept care să fie incidentă ori pe care recurenții să o fi încălcat în raport de limitele învestirii prin cererea de chemare în garanție, sau că s-a limitat la a evoca principii generale ale dreptului civil, Curtea de apel reținând în mod just că, potrivit principiului, "quod nullum est nullum producit efectum" unul din efectele constatării nulității absolute parțiale a actului de dare în plată, cu privire la B., este repunerea părților în situația anterioară, "restitutio in integrum", care se realizează prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat.

De asemenea, nu se justifică susținerea recurenților în sensul că, deși instanța de casare a stabilit existența unor diferențe între cele două răspunderi, respectiv cea pentru evicțiune și cea decurgând din constatarea nulității absolute, instanța de apel nu ar fi analizat niciun element al răspunderii ca urmare a constatării nulității absolute, ci a stabilit în mod neechivoc că, din punct de vedere patrimonial, prejudiciul este același în cazul ambelor tipuri de răspundere, în condițiile în care toate aspectele dezlegate asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și a cererii reconvenționale se bucură de autoritate de lucru judecat, ca urmare a respingerii căilor de atac (apel și recurs).

Astfel, nu mai prezintă relevanță nici susținerile recurenților în sensul că cele două instituții juridice sunt distincte și nu produc efecte juridice similare sub aspectul constatării și cuantificării prejudiciului, cele privind stabilirea eventualei culpe a recurenților în ceea ce privește actul de dare în plată a imobilului, sau susținerile privind neadministrarea de probe care să contureze situația de fapt și să conducă la dezlegarea pricinii sub aspectul relevat de către A. S.A. în ceea ce privește justețea cuantumului eventualului prejudiciu bazat pe nulitatea actului.

Sub acest aspect, se mai observă că recurenții chemații în garanție C. și D. nu au contestat valoarea imobilului constatată prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat.

Se mai consideră de recurenți în mod neîntemeiat că, deși instanța de apel s-a raportat la jurisprudența și doctrina ce privește vânzarea bunului altuia, nu ar fi făcut nicio referire la dispozițiile art. 1683 C. civ., temei al răspunderii ce nu ar face parte dintre dezlegările deciziei de casare a instanței supreme, însă criticile nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, față de cele reținute mai sus, cu privire la dezlegările instanței de casare, pe care Curtea de apel le-a respectat întocmai.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemații în garanție C. și D. împotriva deciziei nr. 1077/Ap din data de 12 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ. și reținând îndeplinite condițiile culpei procesuale a recurenților-chemați în garanție C. și D., va obliga pe recurenții-chemați în garanție C. și D. la plata către intimata-pârâtă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.709,12 RON, dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemații în garanție C. și D. împotriva deciziei nr. 1077/Ap din data de 12 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenții-chemați în garanție C. și D. la plata către intimata-pârâtă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.709,12 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.