ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1539/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 11 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.145.961 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 3.701.131 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 18 noiembrie 2008 și valoarea de 555.170 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 1.404 m.p., situat în Cluj Napoca, str. x (cartier Mărăști) actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, dar și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a numiților Evaluar S.R.L., societate ce a efectuat evaluarea bunului imobil, și A., beneficiar al deciziei de despăgubire, solicitând introducerea în cauză a acestora și, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, obligarea chematelor în garanție la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 804 din data de 25 mai 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă; a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanție și a obligat pârâta să plătească chematei în garanție Fundației "A." suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus, precum și chematei în garanție Evaluar S.R.L. suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli transport mandatar.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1831A din data de 7 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 804 din data de 25 mai 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-chemate în garanție Evaluar S.R.L. și Fundația "A.", ca nefondate.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1831A din data de 7 decembrie 2022 au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

I.5. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 14 februarie 2023, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 aprilie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare.

I.7. Motivele de recurs

I.7.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român

Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Astfel, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, instanța de apel reținând în mod eronat că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune.

A susținut că în sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ca și în sistemul C. civ. anterior, începtul prescripției are, ca regulă generală, un caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (...)".

Ca atare, a apreciat că, din interpretarea acestei norme, rezultă că momentul nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este reprezentat de data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

A menționat recurentul-reclamant că regula instituită prin dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data - judecătorește stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, în opinia părții, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.

În opinia recurentului-reclamant, chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

A mai subliniat recurentul-reclamant și că nu avea cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața intimatei-pârâte și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar intimata-pârâtă este o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor și aceasta.

Suplimentar a susținut că nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despăgubire, așa cum indică Curtea de Apel București, deoarece, la acel moment se cunoștea doar valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube; or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei.

Prin urmare, a apreciat că nu exista posibilitatea obiectivă de a cunoaște paguba sau de a putea identifica existența acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, așa cum a reținut instanța de apel.

Totodată, a arătat că, din considerentele deciziei recurate, rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Așadar, recurentul-reclamant a considerat că instanța de apel a reținut în mod eronat că "Statul Român putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire (...), dacă valoarea imobilului respectiv era sau nu supraevaluată (...)".

Referitor la răspunderea statului, a apreciat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora acesta are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

A subliniat că statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

În opinia recurentului-reclamant, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Astfel, a concluzionat că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

Totodată, a arătat că, în cauză, se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020.

I.7.2. Recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Invocând incidența motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 451 și art. 453 C. proc. civ.

A subliniat recurenta-pârâtă că între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție trebuie să existe o legătură de dependență și subordonare, în sensul că soluția cererii principale influențează și soluția cererii de chemare în garanție.

Astfel, a arătat că, având în vedere împrejurarea că, în prezenta cauză, cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, nefiind culpa sa că recurentul-reclamant a formulat o cerere de chemare în judecată prescrisă.

A precizat că a formulat cerere de chemare în garanție ca urmare a acțiunii formulate de partea adversă, iar instanța de fond în mod eronat a apreciat că este în culpă și a obligat-o la plata de cheltuieli de judecată.

Totodată, a susținut că, potrivit dispozițiilor legale, cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților și experților, cheltuielile făcute pentru administrarea probelor ori pentru deplasarea părților și a martorilor la instanță, or, în prezenta speță, acordarea de cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON pentru Fundația "A." și de 300 RON pentru Evaluar S.R.L. este disproporționată raportat de munca prestată, iar aceste sume au fost puse în mod nelegal în sarcina sa.

Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă a apreciat că eventualele cheltuieli de judecată ar fi trebuit stabilite în sarcina recurentului-reclamant.

În subsidiar, a solicitat diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, sens în care a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cele menționate în Anexa la Hotărârea Consiliului UNBR nr. 272 din data de 26 august 2017.

I.8. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în termen legal, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, susținând, în esență, că argumentele părții adverse nu justifică temeinicia căii de atac.

Astfel, a arătat că instanța de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2019, pronunțată în recurs în interesul legii, analizând și interpretând, de asemenea, în mod corect dispozițiile legale incidente și reținând că termenul de prescripție era împlinit la momentul introducerii acțiunii.

În termen legal, intimata-chemată în garanție Evaluar S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a obligat-o în mod corect pe recurenta-pârâtă să îi plătească suma de 300 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuielile de transport ale mandatarului.

A susținut că dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. au fost aplicate în mod corect de către instanța de apel, în condițiile în care cheltuielile sale se datorează chemării în garanție de către recurenta-pârâtă.

Intimata-chemată în garanție Evaluar S.R.L., în termen legal, a depus și întâmpinare la recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, apreciind că motivul de recurs invocat de către recurentul-reclamant este inadmisibil și susținând că nu se poate reține incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.

Totodată, a considerat că instanța de apel a invocat în mod corect și principiul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție la paragraful 53 al Deciziei nr. 19 din data de 3 iunie 2016, date în soluționarea unui recurs în interesul legii.

La data de 21 aprilie 2023, intimata-chemată în garanție Evaluar S.R.L. a depus "Răspuns la întâmpinarea formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la recursul formulat de Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român", arătând că achiesează la cele susținute de către aceasta cu privire la motivul de recurs referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentului-reclamant.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în municipiul Cluj Napoca, cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 4246/2009 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei Fundația "A.", în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie în acțiuni nr. 698 din data de 11 iunie 2009 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiară.

Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23 aprilie 2009), moment obiectiv de la care recurentul-reclamant trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013.

Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

Nu poate fi primită nici critica ce susține interpretarea eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

În această privință, instanța de apel a reținut că statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparație, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare și funcționare, și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obține protecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune.

Cum în cazul particular al speței în care se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57).

Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2008.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acționeze cu diligență pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârșirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunțate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2020).

În acești termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

II.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituire a Proprietăților

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 451 și a celor ale art. 453 C. proc. civ., în sensul validării dispoziției tribunalului de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematelor în garanție.

A considerat, pe de o parte, că nu este în culpă procesuală, recurentul-reclamant fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, iar, pe de altă parte, că, în speță, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat nu au fost suficient cenzurate de către instanță.

Prioritar, Înalta Curte reține că excepția nulității recursului intervine doar în situația în care niciuna dintre criticile formulate de parte nu este aptă de încadrare în motivele de casare reglementate de lege, situație care, contrar celor afirmate de intimata-chemată în garanție Fundația "A.", nu este incidentă în speță, în contextul în care recurenta-pârâtă a susținut o aplicare greșită a normelor de procedură edictate de art. 451 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., afirmație aptă a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile astfel formulate de recurenta-pârâtă sunt nefondate.

Înalta Curte reține că instituția chemării în garanție, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenție forțată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiași proces atât a acțiunii principale, cât și a acțiunii în garanție sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze și în mod separat, prin promovarea unei acțiuni distincte. Scopul părții care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-și asigura despăgubirea în cazul în care soluția pronunțată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și, pe cale incidentală, dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța anterioară - formularea unei pretenții împotriva chematelor în garanție, pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepții de procedură referitoare la cererea de chemare în garanție, în virtutea principiului independenței procesuale -, raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între intimata-pârâtă și chematele în garanție.

Nu există un raport juridic procesual direct între recurentul-reclamant și chematele în garanție, întrucât pretențiile acestuia nu au vizat obligarea chematelor în garanție la o anumită conduită, ci o atare cerere a fost formulată de către recurenta-pârâtă.

Tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către recurentul-reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase.

Altfel spus, deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se și aceea că este supusă principiului disponibilității, cât și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între recurentul-reclamant și chematele în garanție, întrucât recurentul-reclamant nu a avut vreo pretenție față de acestea, susținerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raționament impropriu naturii și specificului acestei cereri.

Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanție, care acceptând judecarea cererii și pierderea procesului în raport cu chematul în garanție, riscul acestei situații trebuind să fie suportat de titularul cererii care, prin acțiunea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a validat dispoziția tribunalului de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematelor în garanție.

Nu în ultimul rând, se reține că nemulțumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziția instanței de fond, validată prin decizia recurată, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate (chematei în garanție Fundația "A." suma de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus, precum și chematei în garanție Evaluar S.R.L. suma de 300 RON, reprezentând cheltuieli transport mandatar) constituie critici care au în vedere temeinicia deciziei, aspect care nu poate fi pus în discuție în calea de atac a recursului.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din data de 5 martie 2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor.

II.3. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1831A din data de 7 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză cu privire la recursul declarat de pârâtă (respingerea acestuia ca nefondat), în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 100 RON, către intimata-chemată în garanție Evaluar S.R.L., reprezentând cheltuieli de transport, dovedite prin bonul fiscal nr. x din data de 10 octombrie 2023 emis de B. S.R.L. Sălaj, aflat la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1831A din data de 7 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON în favoarea intimatei-chemate în garanție Evaluar S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.