ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 453/2020

Prin cererea reclamantul Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a chemat în judecată pe pârâtul A. S.A. și pe intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/2010, cu privire la imobilul construcție B., situat în Predeal - Timișul de Jos nr. x, identificat în CF x, nr. top x, să fie obligat pârâtul să predea reclamantului posesia imobilului, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta A. S.A. a formulat întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție a numiților C. și D.

Prin întâmpinare s-au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii și excepția autorității de lucru judecat cu privire la cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pe cale reconvențională s-a solicitat să se constate dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului construcție B. dobândit ca urmare a accesiunii imobiliare, iar prin cererea de chemare în garanție obligarea persoanelor chemate în garanție să restituie suma reprezentând contravaloarea imobilului construcție B., iar în subsidiar, în cazul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale, obligarea acestora la plata sumelor datorate constructorului

Prin Sentința civilă nr. 106 din 25.05.2018, Tribunalul Brașov a dispus respingerea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, a H.G. nr. 1.088/2010 și H.G. nr. 60/2005, respingerea excepției lipsei calității procesuale active și a excepției lipsei de interes a reclamantei pentru promovarea prezentei acțiuni, precum și a excepției autorității de lucru judecat.

A admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat, în contradictoriu cu pârâții A. S.A., D. și C. și cererea de intervenție formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A constatat nulitatea absolută parțială a actului de dare în plată încheiat între pârâți, autentificat sub nr. x din 29.10.2010 la BNP E., pentru imobilul construcție B.

A obligat pârâtul A. S.A. să predea reclamantului posesia imobilului construcție B.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional A. S.A. în contradictoriu cu pârâții reconvenționali: Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A. S.A. și obligă pe pârâții chemați în garanție D. și C. să plătească pârâtei A. S.A. suma de 2.030.998 RON.

A obligat pe pârâtul A. S.A. să plătească în contul x Brașov suma de 5105 RON, reprezentând diferență onorariu pentru raportul de expertiză nr. x/2018 întocmit de expert F.

A obligat pe pârâtul A. S.A. să plătească reclamantului suma de 2.830,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, inclusiv împotriva încheierii de ședință din 10.03.2016, a formulat apel pârâta A. (România) S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea încheierii atacate în sensul admiterii probei cu expertiza evaluatorie și a sentinței atacate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Chemații în garanție, D. și C. au formulat apel împotriva Hotărârii nr. 106 din 25.05.2018, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, respingerea cererii de chemare în garanție și admiterea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 1.088/2010 și H.G. nr. 60/2005.

Prin Decizia nr. 1.780/Ap din data de 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis, în parte, apelul formulat de apelanta pârâtă A. (România) S.A. și de apelanții pârâți chemați în garanție D. și C. împotriva Sentinței civile nr. 106 din 25.05.2018 a Tribunalului Brașov pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat cât și excepția de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 1.088/2010 și H.G. nr. 60/2005, ca nefondată .

S-au păstrat restul dispozițiilor sentinței.

A fost respinse apelul formulat de apelanta pârâtă A. (România) S.A. împotriva încheierii de ședință din 10.03.2016 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosar civil nr. x/2015

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs chemații în garanție D. și C. și pârâta A. (România) S.A.

Se arată că atât transferul imobilului B. din domeniul privat al statului în domeniul public cât și menținerea ulterioară a acestui imobil în domeniul public sunt nelegale, neexistând nici un motiv pentru a justifica utilitatea publică a imobilului. Recurenta susține că scopul evident urmărit prin transferurile efectuate 1-a constituit eludarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și încălcarea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care este situată construcția, drept de proprietate care aparține recurentei.

Contrar celor reținute de instanța de apel, se învederează că în speță erau aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar nu prevederile art. 4 alin. (2) din același act normativ.

Cu îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, recurenta arată că excepția de nelegalitate poate fi invocată în orice moment al litigiului aflat pe rolul instanței, condițiile de admisibilitate ce se afirmă că sunt îndeplinite în speță fiind ca excepția să privească un act administrativ, iar soluționarea litigiului pe fond să depindă de modul în care urmează să fie soluționată excepția de nelegalitate a actului administrativ individual.

A arătat că excepția de nelegalitate se referă la acte administrative individuale; actele contestate sunt reprezentate de trei hotărâri de guvern, emise de autorități publice, în regim de putere publică, în vederea aplicării dispozițiilor Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Actele administrative, anume dispozițiile din aceste acte administrative cu privire la care pârâta a invocat excepția de nelegalitate au caracter individual, întrucât nu au aplicabilitate erga omnes, ci se referă doar la bunurile menționate expres în cuprinsul acestora.

A precizat că justa soluționare a litigiului depindea de modul în care era soluționată excepția. Se arată că în mod eronat instanța de apel a reținut că prin invocarea excepției de nelegalitate s-a urmărit exclusiv respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active, când în speță legătura cu cauza rezulta din faptul că, pe de-o parte, în funcție de modul în care se pronunța asupra excepției de nelegalitate a hotărârilor de guvern contestate, se putea stabili existența sau nu a interesului reclamantei de a formula acțiunea în constatarea nulității absolute a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/29.10.2010, precum și a calității sale procesuale active, iar pe de altă parte, inclusiv fondul cauzei urma să fie influențat de modul de soluționare a excepției, din moment ce reclamanții invocă caracterul de bunuri proprietate publică a imobilelor în litigiu, invocând în acest sens dispozițiile H.G. nr. 265/2005, nr. 1.088/2010 și nr. 60/2005.

Astfel, în cazul în care se admite excepția, se arată că bunurile în discuție nu ar mai fi avut natura juridică de bunuri de interes public.

Recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a apreciat că schimbarea regimului juridic și trecerea construcției realizată de Statul Român din domeniul privat în domeniul public ținea de modul de soluționare a litigiului potrivit Legii nr. 10/2001. Toate aceste critici trebuiau analizate în cadrul acestui litigiu pe calea soluționării excepției de nelegalitate, sens în care pârâta solicită instanței de recurs să analizeze greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

Controlul de legalitate al hotărârilor guvernului, adoptate în temeiul art. 8 și al art. 20 din Legea nr. 213/1998, pentru trecerea unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public și pentru atestarea bunurilor aparținând domeniului public, se realizează prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emisă, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Recurenta învederează că la momentul adoptării actelor administrative contestate, bunul se afla în proprietatea privată a statului, fără însă ca statul să fie înscris în cartea funciară ca proprietar asupra imobilului construcție, identificat în hotărârile de guvern atacate ca B..

În situația în care autoritatea publică, Guvernul României, ar fi dorit să dispună trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale ar fi trebuit să justifice o cauză de utilitate publică.

Pârâta arată că trecerea unui bun în domeniul public nu se face în funcție de aprecierea discreționară a autorității competente.

De asemenea, cu privire la criteriile includerii unui bun în domeniul public, se arată, făcându-se referire la jurisprudență, că s-a decis că apartenența unui teren la domeniul public, cu consecințele juridice ce ar rezulta din aceasta, ar putea fi acceptată doar atunci când, prin felul și măsura în care acesta este amenajat, conjugate cu destinația și uzul său obișnuite, apare ca neîndoielnică o atare situație a acelui teren.

Recurenta susține că RAAPPS nu a dovedit cauza de utilitate publică, dimpotrivă, în Nota de fundamentare la H.G. nr. 1.088/2010 se menționează în mod expres că nu există nici o justificare pentru păstrarea bunului - construcție în Baza materială de reprezentare și protocol, recunoscându-se explicit inexistența oricărei utilități publice a acestui imobil.

Tot cu referire la jurisprudență, se mai arată că instanța supremă a decis că este nelegală o hotărâre de guvern care atestă apartenența la domeniul public, deci ca fiind de uz sau de interes public, a unei suprafețe de teren, fără a se arăta nici în cuprinsul hotărârii guvernului și nici în Nota de fundamentare care a însoțit proiectul de hotărâre care sunt împrejurările care au determinat această schimbare de regim juridic și nici care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea imobilului din domeniul privat în domeniul public.

Se mai arată că la data adoptării H.G. nr. 265/2005 imobilul trecut în domeniul public se afla în litigiu, iar la data adoptării H.G. nr. 1.088/2010 se recunoaște explicit inexistența utilității publice.

Recurenta învederează că la data emiterii H.G. nr. 265/2005, imobilul B. se afla în litigiu, fiind contestată decizia de soluționare a notificării transmise de vechiul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în aceste condiții, până la finalizarea procesului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să se stabilească dacă bunurile în discuție au intrat în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu și dacă cererea formulată de petent este întemeiată, nu trebuia să se emită nici un act administrativ, în caz contrar eludându-se dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, se arată că actul subsecvent prin care este menținută în domeniul public numai construcția B. este și el emis cu încălcarea legii, întrucât prin însăși nota de fundamentare se recunoaște lipsa oricărei utilități publice a acestui imobil.

În mod similar, este nelegal și actul administrativ modificat prin cele două hotărâri menționate anterior, anume H.G. nr. 60/2005, în ceea ce privește păstrarea în Anexa nr. 3 a imobilului - construcție "B.".

Or, pentru a face parte din domeniul public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, potrivit art. 1 și 3 din Legea nr. 213/1998, bunurile imobile trebuie să fie afectate uzului sau interesului public, condiție ce se arată că nu a fost îndeplinită în privința imobilului B..

Susținând că nu a fost îndeplinită condiția justificării interesului public cu referire la cele trei hotărâri de guvern, recurenta solicită instanței să constate nelegalitatea acestora.

Un alt motiv de recurs vizează greșita aplicare a principiului error comunis facit jus și a puterii de lucru judecat.

Recurenta susține că în mod greșit instanța a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta R.A.-A.P.P.S. atât cu privire la primul capăt privind constatarea nulității absolute parțiale a actului de dare în plată autentificat sub nr. x din 29.10.2010, cât și cu privire la capătul privind lăsarea în deplină proprietate și posesie către RA - APPS imobilul B.

Pârâta reiterează cu privire la primul capăt de cerere faptul ca a contractat cu adevărații proprietari.

Recurenta învederează că a avut convingerea asupra faptului că soții G. sunt proprietari și asupra imobilului construcție B., astfel cum rezultă și din hotărârile judecătorești anterioare, instanțele de judecată reținând în anul 2008 faptul că proprietarul terenului este și proprietarul construcției.

Se arată că în cauză sunt îndeplinite condițiile principiului error comunis facit jus, întrucât, astfel cum rezultă din prezentarea situației de fapt, recurenta a manifestat o diligentă rezonabilă în verificarea titlurilor autorilor săi.

Pârâta a dobândit de la D. și C. dreptul de proprietate asupra mai multor proprietăți amplasate în Predeal, județul Brașov în scopul stingerii datoriilor în cuantum de 5.547.450, 01 euro și 38,50 RON, aceasta menționând că seriozitatea prețului și faptul achitării acestuia nu pot fi puse la îndoială sau contestate în cauză.

A contractat în considerarea și a imobilului construcție denumit B., având în vedere considerentele Deciziei Tribunalului Brașov nr. 10.135 din 24.10.2008, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că proprietarul terenului este proprietar asupra construcțiilor situate pe el.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, se susține că în soluționarea acestuia instanța în mod greșit a încălcat puterea de lucru judecat, întrucât, potrivit deciziei civile din 2008 pronunțată de Tribunalul Brașov, în cadrul litigiului soluționat în contradictoriu cu autorul pârâtei, instanța a constatat că R.A.- A.P.P.S. nu deține vreun titlu asupra imobilului B. Cu toate acestea, prin hotărârea atacată s-a reținut că R.A.- A.P.P.S. deține un drept de administrare asupra imobilului.

Întrucât în speță nu există tripla identitate de părți, instanța trebuia să aibă în vedere manifestarea de prezumție absolută cu privire la care instanțele de judecată s-au pronunțat deja, efectul fiind același de respingere a capătului doi de cerere prin admiterea excepției puterii de lucru judecat.

Un alt motiv de recurs vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 494 din C. civ. în privința cererii reconvenționale.

În privința cererii reconvenționale, se arată că singurul argument pentru care instanța a respins această cerere a fost acela că instanța a respins apelurile privind cererea principală, cele două cereri fiind interdependente.

Pârâta arată că statul român nu are un titlu valabil asupra imobilului B., bunul neintrând în proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor legale, aspect confirmat de Decizia nr. 164 din 14.05.2007, prin care terenurile ce făceau parte din imobilul B. au fost restituite în natură proprietarului de drept, recunoscându-se faptul că bunul respectiv a intrat în proprietatea statului în lipsa unui titlu valabil, nefiind în ipoteza reglementată de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În situația efectuării unor lucrări pe un teren de către o altă persoană decât proprietarul terenului, C. civ. prevede că lucrul principal este terenul și că, prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției.

Se arată că este cert că autorul pârâtei a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care este edificat imobilul B., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 05.07.2007.

Potrivit Sentinței nr. 313/2012 pronunțată de Tribunalul Brașov, în urma realizării unui raport de expertiză în cauză a rezultat ca acea construcție este situată pe terenul proprietatea pârâtei, actualmente cu numere cadastrale x și y și este în suprafață de 798 mp.

Toate hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu aceste imobile atestă faptul că terenurile de sub construcția B. au aparținut soților G., ulterior fiind transferată proprietatea către pârâtă, potrivit contractului de dare în plată.

Întrucât statul român, la data edificării imobilului, cunoștea modalitatea de preluare abuzivă a terenului de la foștii proprietari, aspect confirmat prin dispunerea de către instanța de judecată a restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari, rezultă că acesta a fost constructor de rea-credință.

Se arată că statul român a construit pe terenul altei persoane, deși cunoștea faptul că nu deține un titlu valabil, astfel că proprietarul terenului a devenit și proprietarul construcției.

În motivarea recursului se arată că reclamanta R.A.- A.P.P.S. nu are calitate procesuală activă în cauză, iar instanța de apel ar fi trebuit să admită această excepție și să respingă acțiunea în baza dispozițiilor art. 40 C. proc. civ.

Recurenții învederează că reclamanta își legitimează calitatea în acest dosar pe împrejurarea că B. are regimul juridic stabilit prin H.G. nr. 265/2005 și H.G. nr. 1.088/2010, fiind un bun imobil aflat în domeniul public al statului și în administrarea reclamantei, susținând prin urmare că bunul nu ar fi putut face obiectul actului intitulat "dare în plată", autentificat sub nr. x/2010, încheiat între cei trei pârâți, act care ar fi parțial afectat de mai multe cauze de nulitate absolută, așa cum a reținut instanța de apel.

S-a invocat în sprijinul acestor susțineri Sentința civilă nr. 313/2012, pronunțată de Tribunalul Brașov, în Dosarul nr. x/2012, prin care s-a constatat că B. nu ar fi făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.07.2007 încheiat de pârâții G., în calitate de cumpărători cu vânzătorii persoane fizice (H., I., ș.a.), cărora li se reconstituie dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurenții arată că premisele de la care pornește reclamanta R.A.- A.P.P.S. sunt greșite, precum și susținerile acesteia, astfel că s-ar fi impus cenzurarea lor de către instanța de apel.

Astfel, chiar dacă se interpretează în sensul că B. nu a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare, recurenții arată că aceasta nu înseamnă că R.A.- A.P.P.S. nu trebuie să fie evacuată și să piardă posesia imobilului construcție în litigiu, făcând trimitere la hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/2012.

Ceea ce a statuat Judecătoria Brașov prin Sentința nr. 10135 din 24.10.2008, irevocabilă prin Decizia nr. 512/R/2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, se arată de către recurenți.

În Dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Brașov, prin acțiunea formulată de reclamanții D. și C., în contradictoriu cu Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat s-a solicitat să se dispună evacuarea acesteia din imobilul - construcție compus din "casă", înscris în CF nr. x Brașov sub nr. top. x, actualmente numit "B.", ocupat fără titlu.

Cererea reconvențională formulată de R.A.- A.P.P.S. având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al acesteia asupra construcției, a dreptului de folosință asupra terenului de sub construcție, constatarea dreptului său de superficie a fost respinsă de către instanță.

Făcând referire la hotărârile judecătorești pronunțate recurenții arată că s-a stabilit irevocabil că proprietarii terenului sunt proprietarii construcției, iar constructorul, în funcție de buna sau reaua sa credință, poate eventual exercita un drept de creanță, nu un drept real.

Prin urmare, se învederează că încă din anul 2008, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit în mod irevocabil că R.A.- A.P.P.S. nu mai are niciun drept asupra construcției în litigiu, așadar nu are calitate procesuală activă, nu are un interes ocrotit juridic și nu a suferit nicio vătămare care să o îndreptățească să acționeze în instanță.

Recurenții apreciază că, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, au fost încălcate normele incidente aplicabile de drept material, cuprinse în Legea nr. 10/2001 (art. 1 și urm), Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății publice și art. 480 și art. 492 - 494 C. civ.

O altă critică a recurenților vizează lipsa de interes a reclamantei în formularea cererii, aspect ce se arată că a fost greșit soluționat de către instanța de apel.

Cu privire la lipsa de interes a reclamantei în formularea cererii recurenții susțin că imobilul nu poate aparține patrimoniului public al Statului, întrucât actele normative au fost emise de Guvernul României cu ignorarea legislației cu forța juridică superioară (Legea nr. 213/1998) și cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor evocate anterior.

Se arată că R.A.- A.P.P.S, terț față de actul de dare în plată, nu poate justifica un interes legitim, născut și actual, direct și personal în constatarea nulității actului întrucât, chiar și în ipoteza în care s-ar dispune desființarea parțială, efectele juridice nu se produc în patrimoniul Statului sau al R.A.- A.P.P.S.

O altă critică adusă deciziei atacate vizează greșita respingere a excepției autorității de lucru judecat, în sensul că pretențiilor subsumate de către reclamantă capătului de cerere nr. x li s-a dat deja o dezlegare irevocabilă, nemaiputând fi puse în discuție constatările unei instanțe judecătorești cuprinse într-o hotărâre irevocabilă, recurenții făcând referire la Sentința nr. 10135 din 24.10.2008, pronunțată de Judecătoria Brașov.

În continuare recurenții arată că înțeleg să supună controlului instanței de recurs și modalitatea în care instanța de apel a soluționat excepția de nelegalitate a hotărârilor de guvern, apreciind că și de această dată prevederile legale incidente au fost greșit interpretate și aplicate.

Se susține că lipsește justificarea interesului/uzului public, care este o condiție esențială a includerii unui bun în domeniul public, conform prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul ei juridic.

Recurenții apreciază că se impunea admiterea excepției de nelegalitate a celor trei hotărâri de guvern, susținând că au fost încălcate atât prevederile Legii nr. 213/1998, cât și efectele autorității de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile.

Față de împrejurarea că excepțiile invocate au fost respinse, recurenții fac referire și la o serie de chestiuni de fond care conduceau, în subsidiar, în opinia recurenților, la admiterea apelului acestora și la respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Astfel, se arată că s-a stabilit irevocabil ca proprietarii terenului sunt proprietarii construcției, iar constructorul, în funcție de buna sau reaua sa credință, poate eventual exercita un drept de creanță, dar în niciun caz un drept real.

Recurenții invocă în favoarea acestora o dublă autoritate de lucru judecat, despre care se afirmă că a fost ignorată de instanța de fond, fiind încălcate prevederile art. 480, art. 492 - 494 și art. 1200 din C. civ. de la 1864.

Cât privește al doilea capăt de cerere referitor la predarea posesiei, recurenții consideră că în cauză operează autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 10134 din 24.10.2008, pronunțată de Tribunalul Brașov, astfel încât se arată că acest capăt de cerere trebuia să fie respins pentru autoritate de lucru judecat.

Cu privire la cererea de chemare în garanție și susținerile privitoare la îndeplinirea condițiilor pentru constatarea evicțiunii, se solicită să se observe că aceste pretenții erau inadmisibile. În ipoteza în care un act este desființat, urmare a constatării operării nulității absolute, nu mai există temei pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune, recurenții făcând trimitere în acest sens la doctrină și jurisprudență.

Se mai arată că au fost în mod vădit încălcate prevederile art. 1344 și următoarele din C. civ. de la 1864 privind evicțiunea și efectele sale.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, pronunțată în procedura prevăzută de art. 493 C. proc. civ. au fost admise în principiu recursurile.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de pârâta A. (România) S.A și fondat recursul declarat de chemații în garanție C. și D., în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Ținând cont de faptul că în cadrul ambelor recursuri se formulează în esență aceleași critici cu privire la decizia atacată, urmează a fi analizat mai întâi recursul formulat de către pârât, după care se va răspunde criticilor privind problemele de drept evidențiate și argumentate în mod diferit în cadrul recursului formulat de către chemații în garanție.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține greșita soluționare a excepției de nelegalitate sunt de reținut următoarele.

Au fost formulate critici atât cu privire la admisibilitatea excepției, cât și cu privire la analiza susținerilor de nelegalitate a actelor administrative respective.

Observând considerentele deciziei atacate, este de reținut că, deși instanța de apel a constatat că s-ar aplica art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât excepția de nelegalitate ar fi fost invocată în susținerea excepției lipsei calității procesuale active, și astfel nu ar avea legătură cu soluționarea pe fond a litigiului, a analizat totuși motivul de nelegalitate invocat.

Astfel, chiar dacă recurenții ar fi invocat excepția și pentru a înlătura regimul construcției în cauză ca fiind în proprietatea publică, nu se poate reține existența vreunei vătămări, atâta timp cât instanța de apel a analizat motivele de nelegalitate invocate, respingând excepția de nelegalitate ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate a hotărârilor de guvern prin care construcția în cauză a fost trecută și menținută în domeniul public, recurenții au susținut că nu s-a demonstrat pretinsa utilitatea publică a imobilului.

Ținând cont că unul dintre argumentele pentru a susține nelegalitatea hotărârilor de guvern este acela că imobilul în cauză a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public pentru a se eluda prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, contrar susținerilor din cadrul recursului, în mod corect instanța de apel a apreciat că această chestiune de drept ținea de modul de soluționare a litigiului întemeiat pe Legea nr. 10/2001, în cadrul căruia, așa cum a reținut instanța de apel, nu s-a contestat regimul juridic al construcției în cauză ca aparținând domeniului public.

Pe de altă parte, recurenții nu au contestat cele reținute de instanța de apel în sensul că regimul locuinței ca fiind destinată activității de reprezentare și protocol ar putea reprezenta o justificare pentru a fi considerată bun de uz sau interes public.

Faptul că la un moment dat un bun s-ar fi aflat în domeniul privat nu înseamnă că nu poate reprezenta un bun care ar putea fi afectat unui interes sau uz public și inclus în viitor în domeniul public. În caz contrar nu s-ar mai justifica dispozițiile legale care prevăd tocmai o astfel de posibilitate, a trecerii unui bun din domeniul privat în domeniul public.

Or, cauza de utilitate publică este reprezentată tocmai de afectarea construcției în cauză activităților de reprezentare și protocol, procedură care a început, așa cum a reținut instanța de apel, prin H.G. nr. 126 din 14.02.2002, când a fost încadrată ca locuință de protocol, demers finalizat prin H.G. nr. 266 din 31.05.2005.

În ceea ce privește nota de fundamentare a H.G. nr. 1.088/2010, în care s-ar menționa că nu există nicio justificare pentru păstrarea bunului construcție în baza materială a de reprezentare și protocol, în mod corect a reținut instanța de apel că nu poate reprezenta un argument în sensul lipsei utilității publice a construcției în cauză, atâta timp cât această propunere, ca vila să fie scoasă din baza materială de reprezentare și protocol pentru că nu ar îndeplini criterii de siguranță pentru a fi utilizată în acest scop, ca urmare a restituirii terenului autorilor chemaților în garanție, nu a fost adoptată prin această hotărâre. Această înseamnă, într-adevăr, că s-a confirmat că bunul în cauză întrunește în continuare condițiile pentru destinația căreia a fost afectat, de reprezentare și protocol.

În consecință, nu se poate reține greșita interpretare a prevederilor incidente din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține greșita aplicare a principiului error communis facit ius și a puterii de lucru judecat.

În cadrul acestui motiv se susține în prealabil de către pârâtă că este neîntemeiată motivarea instanței de apel cu privire la titlul autorilor săi, chemații în garanție, asupra imobilului B.

Instanța de apel a reținut inexistența titlului de proprietate al chemaților în garanție asupra construcției B., ce face obiectul acestei cauze, ca urmare a puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 313/2012 a Tribunalului Brașov, irevocabilă, prin care s-a stabilit că nu este identitate între construcția nouă cunoscută sub numele B. și casa cu teren de 90 mp aparținând fostului proprietar ce nu se mai regăsește pe teren, statuări care au condus la admiterea pretenției reclamantei RAAPPS privind constatarea că imobilul construcție B. nr. x nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.07.2007 încheiat de soții G. și I.

Recurentul pârât nu au formulat critici legate de reținerea puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 313/2012.

Astfel, susținerea din debutul acestui motiv de recurs nu se sprijină pe nicio critică de fapt, fiind nemotivată.

Referitor la critica propriu-zisă privind greșita aplicare a principiului error communis facit ius, recurenta pârâtă a susținut că a fost de bună credință la încheierea contractului de dare în plată încheiat între pârâtă și chemații în garanție, autentificat sub nr. x din 29.10.2010 la BNP E., întrucât s-a întemeiat pe hotărârile judecătorești anterioare în cadrul cărora instanțele ar fi constatat că proprietarul terenului este și proprietarul construcției, și anume considerentele Deciziei nr. 10.135 din 24.10.2008 a Tribunalului Brașov.

Cu privire la această problemă a aplicării aparenței în drept, este de remarcat că, pe de o parte, acest principiu a fost reținut în doctrină ca excepție de la aplicarea efectului nulității ce rezidă în anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial. Or, contractul de dare în plată a fost constatat nul, cu privire la imobilul construcție de față, nu ca urmare a aplicării efectelor nulității unui alt contract anterior.

Pe de altă parte, se mai pune problema bunei sau relei credințe a părților contractante pentru determinarea felului nulității, absolută sau relativă, care poate fi solicitată, în cazul invocării vânzării lucrului altuia, în situația contractelor încheiate în perioada de aplicare a C. civ. de la 1864. Astfel, în doctrină și jurisprudență s-a reținut că se poate pretinde existența nulității absolute în acest caz dacă ambele părți au fost de rea-credință, situație în care cauza contractului este ilicită.

Or, în speță, prima instanță de fond a reținut, în principal, ca motiv de nulitate absolută parțială a contractului de dare în plată nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, pentru care este astfel nerelevantă buna sau reaua credință a ambelor părți la încheierea contractului.

În recurs nu s-au formulat critici referitor la îndeplinirea condițiilor pentru constatarea intervenirii acestui motiv de nulitate reținut, în principal, de instanțele de fond.

Ca atare, în acest context este corectă constatarea instanței de apel în sensul că: "Susținerile apelantei pârâte în sensul păstrării actului juridic lovit de nulitate pe principiul error comunis facit jus, nu este aplicabil în cazul de speță deoarece, indiferent de calitatea de cumpărător de bună credință pe care o invocă apelanta, față de motivul nulității invocat și față de regimul juridic al imobilului - construcție B. nr. 8 ce face obiectul actului de dare în plată, fiind vorba de un imobil aparținând domeniului public, efectele nulității absolute se produc indiferent de calitatea de cumpărător de buna credință a apelantei. Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publica impune nu numai soluția interdicției înstrăinării lor, ci și imposibilitatea dobândirii acestora de către terți prin orice alt mod de dobândire reglementat de lege. Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune ca actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilității dreptului de proprietate publica sunt lovite de nulitate absolută."

Recurenta pârâtă a invocat în continuare, referitor la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, de obligare a predării imobilului construcție către reclamantă, faptul că nu s-ar fi respectat puterea de lucru judecat a considerentelor Sentinței nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov, în cadrul căreia s-ar fi reținut că "pârâta nu are calitatea de proprietar și totuși se află în posesia construcției reclamanților", și în consecință s-ar fi dispus evacuarea RAAPPS, reclamantă în prezentul litigiu, din imobilul construcție de față.

Recurenta pârâtă a mai susținut că instanța de apel nu ar fi ținut cont de puterea de lucru judecat a acestei hotărâri în ceea ce o privește și i-ar fi ignorat apărările, pe motivul că nu ar fi avut calitatea de parte în litigiul anterior.

Sunt nefondate și aceste critici.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel nu a considerat că nu sunt întrunite condițiile pentru a se reține puterea de lucru judecat Sentinței nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov față de pârâtă pentru că nu ar fi fost parte în cadrul acelui dosar, ci a analizat efectele acelei hotărâri în cadrul prezentei cauze raportat la obiectul acestor litigii dar și la circumstanțele care s-au modificat ca urmare a intervenirii puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 312/2012.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele:

"Soluția instanței de fond cu privire la respingerea autorității de lucru judecat în prezentul litigiu a Sentinței civile nr. 10.135 din 24.10.2008 a Judecătoriei Brașov, pronunțata în Dosarul civil nr. x/2008 este corectă.

Dispoziția de evacuare a RAPPS din imobilul B. nr. x conform acestei sentințe nu impietează asupra soluției din prezentul litigiu, nefiind întrunite condițiile autorității de lucru judecat și nici ale puterii de lucru judecat în raport cu prezentul litigiu. La fel și dispoziția privind respingerea cererii reconvenționale formulata de RAPPS având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcției B., din moment ce instanța a ajuns la acesta soluție tocmai pentru faptul că cererea a fost formulată de RAPPS care deține doar în administrare imobilul și nu ca proprietar.

Raportat la obiectul dedus judecații în prezenta cauză, contrar susținerilor tuturor apelanților, s-a remarcat corect puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 313/2012 a Tribunalului Brașov pronunțată în Dosarul civil nr. x/2012 dosar fond, din moment ce în acel litigiu s-a stabilit că nu este identitate între construcția nouă cunoscută sub numele B. și casa cu teren de 90 mp aparținând fostului proprietar ce nu se mai regăsește pe teren, aceste statuari ale instanței conducând la admiterea pretenției reclamantei RAPPS privind constatarea că imobilul construcție B. nr. x nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.07.2007 încheiat de soții G. - apelanții din prezenta speță și I.

[Ne]aplicabilitatea celor dezlegate în vechea Sentința nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov în prezenta speță a fost corect înlăturată de către instanța de fond. Dacă susținerile apelanților ar fi fost fondate, relativ la efectele acestei sentințe cu putere de lucru judecat, atunci nici instanța care a pronunțata Sentința civilă nr. 313 din 11.12.2012 - Tribunalul Brașov - nu ar fi înlăturat puterea de lucru judecat a aceleiași sentințe în judecata asupra cererii din dosarul nr. x/2012"

Recurenta pârâtă a mai formulat critici referitoare la dreptul de accesiune asupra construcției în cauză, invocând faptul că la data edificării construcției "B." statul român ar fi fost de rea-credință, cunoscând modalitatea de preluare abuzivă a terenului de la foștii proprietari.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, acest argument este irelevant raportat la situația de fapt în speță, și anume ținând cont de "efectele Sentinței civile nr. 313/2012 a Tribunalului Brașov care exclude din obiectul vânzării-cumpărării de către soții G. a acestei vile de protocol".

Or, atâta timp cât s-a reținut cu putere de lucru judecat că soții G. nu au dobândit această construcție de la foștii proprietari, cărora li s-a preluat terenul înainte de 1989 și care l-au redobândit în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se poate susține întemeiat că ar fi avut, ca o consecință a accesiunii, care nu s-ar fi putut produce decât în patrimoniul foștilor proprietari, vreun drept asupra acestei construcții, pe care să îl transmită recurentei pârâte prin contractul de dare în plată.

Mai mult, instanța de apel a reținut că regimul juridic al B., avut anterior vânzării și dării în plată, a fost recunoscut și de notificatoarea I., în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurenții chemați în garanție, așa cum s-a reținut mai sus, ținând cont de faptul că în cadrul recursurilor s-au formulat în esență aceleași critici cu privire la decizia atacată, urmează a se răspunde în continuare criticilor din cadrul acestui recurs privind acele probleme de drept evidențiate și argumentate în mod diferit.

În cadrul acestui recurs s-a susținut greșita apreciere asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes a RAAPPS.

În susținerea acestei critici s-a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov, prin care RAAPPS a fost evacuat din construcția în cauză și a fost respinsă cererea sa prin care solicita constatarea calității sale de proprietar asupra acesteia, și la faptul că în cadrul litigiului în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 313/2012 a Tribunalului Brașov, în căile de atac, Curtea de Apel și Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi reținut că soluția din acea cauză nu ar contrazice sentința civile nr. 10135/2008, întrucât obiectul celor două cauze este diferit, în primul litigiu nepunându-se în discuție obiectul contractului nr. x/2007.

Din aceste considerente recurenții chemați în garanție ajung la concluzia că ar rezulta că, chiar dacă B. nu a făcut obiectul contractului nr. x/2007, nu înseamnă că RAAPPS nu trebuie evacuată și trebuie să primească posesia imobilului construcției în litigiu.

Or, nu acesta este sensul celor reținute în hotărârilor pronunțate în căile de atac declarate în cadrul litigiului în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 313/2012 Tribunalului Brașov.

Din aceste hotărâri rezultă că situația de fapt și de drept avută în vedere la pronunțarea Sentinței civile nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov s-a schimbat odată cu pronunțarea Sentinței civile nr. 313/2012 Tribunalului Brașov prin care s-a constatat că B. nu a făcut obiectul contractului nr. x/2007, contract pe care s-au bazat reclamanții G. în acel litigiu pentru a obține evacuarea RAAPPS din această construcție. De altfel, instanța care a pronunțat evacuarea în acel litigiu a avut în vedere în principal calitatea de proprietari tabulari a reclamanților, așa cum aceștia au invocat prin cererea de chemare în judecată, or, în cartea funciară a imobilului figura construcția veche, iar nu cea care face obiectul litigiului de față.

Mai mult, așa cum a reținut instanța de apel, Sentința civilă nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov a fost pronunțată în condițiile în care se afla pe rolul instanțelor contestația formulată de fostul proprietar împotriva Deciziei nr. 164 din 14.05.2007 a RAAPPS (dată în executarea hotărârilor judecătorești finalizate cu Decizia nr. 4.891/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la care fac trimitere recurenții) prin care s-a restituit în natură terenul situat în Timișul de Jos nr. x înscris în CF x Brașov, top x, iar cu privire la construcția denumită B. nr. x s-a dispus păstrarea în domeniul public al Statului Român și în administrarea RAAPPS cu stabilirea unui drept de servitute pe cale amiabilă sau judiciară, până la reglementarea situației juridice a terenului aferent construcției, contestație la care s-a renunțat conform declarației din 09.02.2009.

Ca atare, după ce Sentința nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov a devenit irevocabilă s-a schimbat situația juridică ce a fost avută în vedere la pronunțarea acestei sentințe, în sensul că s-a constatat irevocabil că imobilul construcție de față nu a făcut obiectul contractului care a stat la baza cererii de evacuare, nefăcând nici obiectul procedurii de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește eventualul drept de proprietate al RAAPPS asupra construcției, această problemă este nerelevantă în cauză, atâta timp cât aceasta a solicitat predarea posesiei iar nu a proprietății, în calitate de administrator al bunului aflat în domeniul public.

De asemenea, această calitate de administrator al bunului aflat în domeniul public, îi conferea și calitatea procesuală activă și interesul de a formula cererea de constatare a nulității absolute parțiale a contractului în cauză, ce viza și această construcție, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Argumentele referitoare la accesiunea imobiliară artificială sunt nerelevante în cauză pentru aceleași considerente reținute în cadrul analizei recursului formulat de către pârâtă.

Recurenții chemați în garanție au mai susținut lipsa de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată pentru argumentul că o eventuală constatare a nulității parțiale a contractului pentru construcția în cauză nu ar putea avea consecință imediată reîntoarcerea construcției în patrimoniul RAAPPS, invocând efectele aceleiași sentințe nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov.

Sunt nefondate și aceste susțineri pentru aceleași argumente reținute mai sus.

Recurenții chemați în garanție au mai susținut de asemenea greșita respingere a puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 10135/2008 a Judecătoriei Brașov prin raportare la prevederile art. 430 alin. (1) și 431 alin. (1) Noul C. proc. civ. (2013).

Aceste argumente sunt străine de prezentul litigiu, atâta timp cât hotărârea cu privire la care se pretinde existența puterii de lucru judecat a fost pronunțată într-un litigiu soluționat în temeiul prevederilor C. proc. civ. de la 1865, limitele efectelor puterii de lucru judecat a unei hotărâri fiind date de normele procedurale în baza cărora a fost pronunțată, concluzie confirmată și de prevederile art. 24 C. proc. civ. (2013).

În ceea ce privește soluționarea excepției de nelegalitate în esență au fost invocate aceleași critici care au fost analizate în cadrul recursului formulat de către pârâtă.

De asemenea, prin criticile privind fondul cererii de chemare în judecată au fost reluate aceleași argumente susținute în cadrul motivelor de recurs ce vizau excepțiile menționate anterior.

Recurenți chemați în garanție au formulat în mod distinct de recursul formulat de către pârâtă critici referitoare la inadmisibilitatea răspunderii în evicțiune în cazul în care a fost constatat nul contractul de vânzare-cumpărare (dare în plată), caz în care ar trebui să se aplice regulile de determinare a prejudiciului specifice efectelor nulității contractului.

Acest motiv de recurs este fondat.

În doctrină, referitor la natura obligației de a garanta contra evicțiunii, se arată că spre deosebire de obligațiile contractuale de drept comun, obligațiile de garanție au particularitatea că răspunderea nu este condiționată de culpa debitorului ci de neatingerea obiectivă a rezultatului garantat. În cazul garanției contra evicțiunii rezultatul garantat este acela că dobânditorul nu va fi tulburat în exercitarea dreptului dobândit printr-o faptă a vânzătorului sau printr-o faptă a unui terț.

Ca atare, culpa debitorului este nerelevantă pentru a interveni răspunderea pentru garanție. Acest este motivul pentru care nu poate fi reținut argumentul instanței de apel care se bazează pe ideea că garanția pentru evicțiune ar izvorî din culpa celui care a dat în plată imobilul, fiind un efect al desființării actului.

Pe de altă parte, nu poate reprezenta un argument în sensul aplicării răspunderii pentru evicțiune în cauză nici faptul că părțile au stipulat în actul de dare în plată acest tip de răspundere - cap. IV alin. final, coroborat cu faptul că a fost constatat nul doar parțial contractul de dare în plată încheiat între părți, cu privire la construcția B.

Această clauză își produce efectele pentru partea din contract rămasă neanulată. În cazul nulității parțiale este afectat de nulitate întreg raportul de drepturi și obligații ce țin de acea parte a contractului, deci și clauza de evicțiune ce privea obligația asumată de vânzător raportat la bunul legat de care a intervenit nulitatea.

Referitor la faptul că în speță, pe lângă constatarea nulității actului de dare în plată, s-ar fi dispus și lăsarea în posesie a imobilului către reclamantă, acesta fiind un alt argument reținut de instanța de apel pentru admisibilitatea răspunderii pentru evicțiune, nu poate fi ignorat faptul că în prezenta cauză capătul principal de cerere a fost constatarea nulității absolute parțiale a actului de dare în plată încheiat între pârâți, autentificat sub nr. x din 29.10.2010 la BNP E., pentru imobilul construcție B., iar predarea posesie construcției de către pârâta A. S.A. a reprezentat o consecință a acestei constatări, chiar dacă nu o aplicare a principiilor efectelor nulității acestui contract.

În consecință, în speță, ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a actului de dare în plată încheiat între pârâți pentru imobilul construcție B., operau efectele nulității iar nu ale răspunderii pentru evicțiune, fiind nelegală soluția instanței de apel în sensul constatării admisibilității unei astfel de răspunderi în acest caz, existând diferențe între cele două răspunderi, cel puțin, sub aspectul modalității de evaluare a prejudiciului.

Recurenții chemați în garanție au mai susținut că motivarea nu ar îndeplini condițiile legale pentru a fi considerată suficientă și coerentă și că nu le-ar fi fost analizate unele dintre motivele de apel și apărările de drept și de fapt formulate.

Totuși, recurenții chemați în garanței nu și-au justificat această afirmație, nefăcând altceva în continuarea acestei enunțări decât să facă un rezumat al considerentelor deciziei atacate.

Astfel aceste susțineri nu pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, faptul că ar fi fost reluate anumite argumente ale primei instanțe de fond nu înseamnă că hotărârea ar fi nemotivată, atâta timp cât din conținutul acesteia rezultă că instanța de apel s-a raportat și a analizat motivele de apel formulate de apelanți.

În consecință, în temeiul art. 496 și art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. (România) S.A, va admite recursul declarat de chemații în garanție C. și D. împotriva aceleiași decizii, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de chemații în garanție C. și D. aceleiași curți de apel, va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. (România) S.A împotriva Deciziei nr. 1.780/Ap din data de 20 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Admite recursul declarat de chemații în garanție C. și D. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de chemații în garanție C. și D. aceleiași curți de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - ED