ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1076/2025

Ședința publică din data de 13 mai 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acțiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 04.09.2017, sub nr. x/2017 reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții B. și C.:

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ., pe dispozițiile art. 664 - 668, cu art. 685 - 689, cu art. 700 - 703, pe art. 948, alin. (4), art. 966, art. 968 C. civ. 1865, pe art. 46 din Constituția României, pe art. 53 din CEDO coroborat cu art. 1 Protocol 1 la CEDO.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională în cauză la data de 08.01.2018, prin care a solicitat instanței de judecată: să constate simulat prin interpunere de persoane contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.07.2003 la BNP G. din Timișoara încheiat între H. în calitate de curator al d-nului I., vânzător și J., căsătorita cu E., în calitate de cumpărător, având ca obiect terenul arabil situat în extravilanul localității Dumbrăvița, județul Timiș înscris in CF nedefinitiv 2827 Dumbrăvița, nr. top. x în suprafața de 5000 mp; să constate ca in realitate pârâtul este proprietar al terenului în suprafața de 5000 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat pentru care a achitat prețul vânzării de 75.000 euro; sa excludă din masa succesorală a defunctului E. suprafața de 2.500 mp din acest imobil; să constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. x/21.08.2006, a certificatului de moștenitor suplimentar nr. 68/01.07.2010, precum și a certificatului de moștenitor suplimentar nr. 2/19.01.2011 și să oblige BNP D. la eliberarea unor noi certificate de moștenitori atât pe numele pârâtului, cât și pe numele reclamantului și a intervenientei forțate, în funcție de cotele legale de moștenire însă doar cu privire la terenurile arabile extravilane dobândite de către defunctul E. în baza legilor fondului funciar, cuprinse în prezent în certificatele de moștenitor suplimentar nr. 68/01.07.2010 și nr. 2/19.01.2011 ca fiind singurele bunuri aflate în realitate în proprietatea defunctului și care pot face obiectul unei dezbateri succesorale.

Prin sentința civilă nr. 3297 din data de 29.03.2018, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Timișoara, excepție invocată de către pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect constatare nulitate act juridic, privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul F., în favoarea Tribunalului Timiș.

I.2. Sentința pronunțată de prima instanță:

Prin sentința civilă nr. 1020/16.10. 2020 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului F..

S-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moștenitor x/21.08.2006 și a certificatelor suplimentare de moștenitor 68/01.07.2010 și 2/19.01.2011, toate emise de BNP D..

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă în rest.

A fost respinsă cererea de intervenție forțată a reclamantei C., formulată de reclamantul A..

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de către pârâtul-reclamant reconvențional F. împotriva pârâtului reconvențional I., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive integrale a pârâților reconvenționali A., C. și J..

A fost respinsă cererea reconvențională privind simulația formulată de către pârâtul-reclamant reconvențional F. împotriva pârâților reconvenționali A., C. și J., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă integrală.

Pârâtul F. a fost obligat la plata sumei de 11.939,5 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea pârâtului-reclamant reconvențional F. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 228 din 01 octombrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1020 din 16 octombrie 2020, pronunțate de Tribunalul Timiș; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul F. împotriva aceleiași sentințe; a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului reclamant având ca obiect cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 228 din 01 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 02 decembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr. 2, conform fișei dosarului și procesului-verbal de repartizare aflate la dosar.

Prin rezoluția din 05 decembrie 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs

Recursul a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului în ce privește restabilirea situației anterioare dezbaterii succesiunii, pentru bunurile ce au fost cuprinse în masa succesorală prin cele 3 certificate de moștenitor pentru care instanța a constatat nulitatea absolută, în natură sau în echivalent, menținerii deciziei recurate în ce privește respingerea apelului formulat de F., ca fiind nefondat, cu cheltuielile de judecată în integralitate la instanța de fond, cheltuielile din apel și cheltuielile din recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ce privește restabilirea situației anterioare dezbaterii succesiunii pentru bunurile ce au fost cuprinse în masa succesorală prin cele 3 certificate de moștenitor pentru care instanța a constatat nulitatea absolută.

Făcând trimitere la considerentele deciziei recurate, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a reținut aplicabilitatea art. 1254 alin. (3) C. civ., pe temeiul art. 1325 C. civ., actelor juridice unilaterale lovite de nulitate și nici nu a analizat înscrisurile de la dosar, respectiv certificatele de moștenitor anulate, în care se specifică că terenul moștenit de către pârâtul-intimat era teren intravilan extins, preluând în motivarea deciziei susținerile acestuia potrivit cărora terenurile din Dumbrăvița ar fi fost teren extravilan, ceea ce nu este adevărat.

Decizia recurată este criticabilă, în opinia recurentului-reclamantului, în ceea ce privește argumentul instanței de apel cu privire la respingerea în mod corect de către prima instanță a capătului de cerere privind restabilirea situației anterioare dezbaterii succesiunii, deși a fost de acord cu constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor x/21.08.2006 și a certificatelor suplimentare de moștenitor 68/01.07.2010 și 2/19.01.2011, toate emise de B.N.P. D., dispusa prin sentința apelată.

Cât timp există terenuri pe numele intimatului, respectiv o parcelă de 635 mp. teren intravilan în Dumbrăvița înscris în CF nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral x și teren extravilan în sat Murani, comuna Pișchia 10.430 mp. înscris în CF nr. x Pișchia, nr. cadastral x, acestea puteau fi predate în natură ca parte din cota de 1/2 din masa succesorală, fără a fi necesară desființarea contractelor de vânzare pentru dobânditorii de bună credință, iar pentru diferență să fie obligat intimatul la plata unor sume de bani în echivalent, cu titlu de sultă egalizatoare.

Recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată este criticabilă și sub aspectul că instanța de apel nu a făcut nicio referire la RIL-ul din 17 februarie 2009 al Înaltei Curți de Casație si Justiție cu privire la rolul activ al judecătorului reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. în ce privește capătul de cerere cu privire la restabilirea situației anterioare ca efect al constatării nulității absolute a unui încris (contract), deși a fost sesizată în motivele de apel, reținând în mod greșit că nu ar fi învestit instanța cu un asemenea capăt de cerere, fapt pentru care prima instanța în mod corect i-a respins petitul privind restabilirea situației anterioare dezbaterii succesiunii.

Astfel, instanța de apel, în loc să aibă in vedere aceste dispoziții obligatorii și să le aplice în sensul trimiterii cauzei la Tribunalul Timiș spre rejudecare cu obligarea instanței de fond să aplice RIL-ul sau să schimbe sentința în parte și să admită restabilirea situației anterioare, parte în natură pentru terenurile existente, iar pentru terenurile vândute de către acesta să dispună prin echivalent, aceasta, în mod nelegal, i-a respins acest capăt de cerere.

Mai mult decât atât, în motivarea deciziei recurate, instanța de apel a reținut că recurentul a depus la dosar cărțile funciare cu privire la terenurile în care mai figurează intimatul ca proprietar preluând susținerile acestuia, fără a-și exprima o opinie personală.

Or, unul dintre capetele cererii introductive a vizat restabilirea situației anterioare, iar în privința modalității de restabilire îi incumbă instanței să dispună modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent în raport de probele existente la dosar.

Recurentul-reclamant a precizat că instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a apreciat că terenurile de pe raza localității Dumbrăvița, menționate în cererea de chemare în judecată, nu au făcut parte din masa succesorală cât timp în certificatul de moștenitor este indicat acest teren pe care ulterior intimatul Ia unificat si dezmembrat.

Or, cele 6,5 parcele, i-au revenit intimatului, după cum a recunoscut în întâmpinare, iar 3,25 parcele reprezintă parte din suprafața de 2.500 mp ce a făcut obiectul succesiunii.

În mod eronat s-a afirmat ca au fost făcute schimburi de teren cât timp cele 6, 5 parcele se află pe același teren moștenit și dobândit prin donație.

În mod greșit instanța de apel a reținut că din masa succesorală, teoretic, ar fi trebuit să facă parte o suprafață de 2.500 mp teren arabil extravilan, când în Certificatul de moștenitor nr. x/2011 și din extrasele de carte funciară de la acea vreme terenul moștenit era teren intravilan extins.

Nici instanța de fond și nici cea de apel nu au avut în vedere RIL-ul Înaltei Curți, respingând în mod greșit petitul privind restabilirea situației anterioare, raportat la dispozițiile art. 1264, coroborat cu art. 1639-1647, și art. 1325 C. civ., încălcând principiul de drept restitutio in integrum consacrat de art. 1254 alin. (3) noul C. civ.

Or, instanța de apel preluând argumentele primei instanțe în sensul că toate terenurile fiind deja înstrăinate cu titlu oneros și actualii proprietari fiind de bună-credință, în speță erau aplicabile dispozițiile art. 1640 C. civ. cu privire la restituirea prin echivalent, nu admis motivul de apel, deși era obligată de lege să o facă în virtutea rolului activ.

Aceasta putea admite acest capăt de cerere și dacă considera ca nu este posibil să restituie în natură cota de 1/2 din masa succesorală ce i se cuvenea, putea să dispună restabilirea situației anterioare prin echivalent, respectiv la plata contravalorii a cotei de 1/2 din cele 3,25 parcele corespondente a suprafeței de 2.500 mp. din Dumbrăvița, cota de 1/2 din terenurile extravilane din localitatea Murani și cota de 1/2 din suma ce a primit-o despăgubire pentru exproprierea terenului conform deciziei administrative depuse la dosar sau putea trimite spre rejudecare instanței de fond cu obligativitatea acesteia de a admite și capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare.

Având în vedere ca intimatul-pârât a fost de rea-credință, instanța trebuia să-l oblige la restituirea fructelor (dobânzi, actualizarea cu rata inflației, actualizarea valorii terenurilor pentru cota de 1/2 din acestea și suportarea din averea proprie a cheltuielilor făcute cu aceste terenuri, precizând că acesta fiind pensionar și nedeținând sumele pentru reparația în integralitate prin echivalent bănesc, se pot combina cele 2 variante, respectiv restituirea în natură a terenurilor intravilane (l parcelă de 635 mp) și extravilane (o parcelă 10.430 mp) pentru diferența de teren intravilan vândută și parcela de teren extravilan expropriată să plătească o sultă de egalizare a cotei de moștenire.

Recurentul-reclamant a mai arătat că decizia recurată este criticabilă și sub aspectul nemotivării în ceea ce privește motivul de apel prin care recurentul a arătat că instanța de fond deși în mod corect i-a admis capătul principal de cerere prin care a solicita să constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor x/21.08.2006 și a certificatelor suplimentare de moștenitor 68/01.07.2010 și 2/19.01.2011, toate emise de B.N.P. D., în mod greșit i-a respins capătul de cerere accesoriu, încălcând principiul accesorium sequitur principale.

Din practica judecătorească reiese că, capătul de cerere accesoriu va fi admis numai în situația în care capătul de cerere principal a fost admis, per a contrario când este admis capătul de cerere principal se admite și capătul de cerere accesoriu, altfel nulitatea absolută a certificatelor de moștenitor constatată în speță este lipsită de efectul legal de restabilire a situației anterioare.

Or, instanța de apel, ca instanța de control judiciar a unei căi de atac devolutive, în virtutea rolului activ avea obligația să analizeze toate motivele de apel, însă aceasta a încălcat dispozițiile legale de drept material, principiile de drept, dispozițiile obligatorii ale RIL-lui pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A criticat decizia recurată și sub aspectul respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată pe motiv că i s-a admis doar în parte acțiunea introductivă, iar prin respingerea apelului i s-au respins inclusiv și cheltuielile de judecată; în situația în care va fi admis și capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare a considerat că are dreptul la restituirea în integralitate cheltuielile de judecată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 15 ianuarie 2025, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că în materia dedusă judecății RIL-ul din 17 februarie 2009 nu există, ci decizia nr. 13 din 16 martie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2009, prin care s-a respins recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., referitor la posibilitatea instanțelor de judecată învestite cu soluționarea acțiunii în rezoluțiunea sau declararea nulității unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, de a dispune, din oficiu, restabilirea situației anterioare ori repunerea părților în situația anterioară.

Or, în situația în care nu există un RIL care să oblige instanțele de judecată la o anumită practică judiciară, a considerat că nu există un text legal ce a fost încălcat de către Curtea de Apel Timișoara în soluția dată, în mod corect instanța de apel a făcut în cauză aplicabilitatea dispozițiilor legale respingând petitul de repunere a părților în situația anterioară, raportat Ia actele existente în dosar, atunci când este vorba de o restituire în natură.

În ceea ce privește restituirea prin echivalent, această soluție nu poate fi aplicată, întrucât ar însemna să aibă loc implicit o redezbatere a succesiunii, recurentul arătând ca ar fi trebuit să îi revină exclusiv o anumită sumă de bani după defunctul, E., bunicul acestuia, în condițiile în care există și alți moștenitori și chiar acesta a solicitat ca instanța să oblige un anume birou notarial să redezbată succesiunea după defunct.

A precizat că o eventuală repunere a părților în situația anterioară nu înseamnă că bunurile revin automat în natură sau echivalent în proprietatea recurentului, cum acesta a solicitat în acest recurs, acesta nefiind proprietarul anterior al acestor bunuri; proprietarul anterior al bunurilor era fie E., singur, fie împreună cu soția supraviețuitoare, J..

A menționat că recurentul nu a solicitat în prezenta cauză o nouă dezbatere a succesiunii după defunctul E., bunicul său, după cum în mod corect instanțele de judecată au anulat doar certificatele de moștenitor emise cu încălcarea dispozițiilor legale.

Raportându-se la art. 397 (l) C. proc. civ. și art. 3 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a susținut că repunerea părților în situația anterioară poate fi dispusă exclusiv dacă a fost solicitată de părți, instanța neputându-se pronunța din oficiu asupra acestor aspecte. Dacă nu s-a cerut repunerea părților în situația anterioară, partea interesată are posibilitatea formulării unei noi acțiuni cu acest obiect și cu citarea tuturor părților care au interes în soluționarea unei astfel de cauze cu achitarea taxelor judiciare de timbru aferente.

A precizat că solicitarea pentru terenul în suprafață de 653 mp evidențiat în CF nr. x Dumbrăvița, nr. cad. xl/15-16/2, în prezent aflat în proprietatea intimatului, nu poate fi primită în condițiile în care au fost făcute mai multe acte juridice pentru a ajunge la forma juridică actuală, respectiv inițial, suprafața de 5.000 mp teren arabil aflată în proprietatea defunctului E., tatăl intimatului-apelant și a mamei acestuia, J. a ajuns în proprietatea intimatului-pârât prin moștenire (2.500 mp de pe urma defunctului E. - anulată de către instanța de judecată în prezenta cauză, respectiv prin donație de la mama, J., cealaltă suprafața de 2.500 mp - act neatacat în instanța de judecată și perfect valabil - contract de donație imobil autentificat sub nr. x/21.08.2006 la BNP D. din Timișoara), ulterior intimatul-pârât a unificat această suprafață totală de 5.000 mp cu o altă suprafață de teren proprietatea d-nei K., au avut loc operațiuni juridice de schimb imobiliar, rezultând după dezmembrare și ieșire din indiviziune un număr de 12 parcele așa cum se poate observa din schița de dezmembrare atașată la dosarul de fond.

În urma acestor operațiuni juridice, intimatul-pârât avea în proprietate 6 parcele de teren, d-na K. - 5 parcele de teren, iar o parcelă a rămas în coproprietatea ambilor; în această modalitate juridică a ajuns în proprietatea intimatului-pârât suprafața de 653 mp teren și nu direct de la tatăl său, or, în aceste condiții doar în urma constatării nulității absolute a certificatelor de moștenitor de pe urma defunctului său tată, nu se poate face o repunere a părților în situația anterioară în care defunctul tată al intimatului-pârât să apară în calitate de proprietar în cota de 1/1 cu privire la acest imobil, cum urmărește recurentul.

În ceea ce privește terenurile extravilane în suprafață de 10.430 mp evidențiat în CF nr. x Pișchia, și în suprafață de 2935 mp evidențiat în CF nr. x Pișchia, ambele situate în loc. Murani, acestea au ajuns în proprietatea intimatului-pârât în baza succesiunii anulate de către instanța de judecată, însă cu privire la acestea apelantul-reclamant nu a solicitat revenirea la situația de carte funciară anterioară decât în faza apelului, nu și în primă instanța, ori dacă ar admite o astfel de cerere s-ar pronunța o soluție ilegală, neputându-se largi solicitările unui litigiu în apel, respectiv în recurs.

A menționat că terenul intravilan în suprafață de 659 mp situat în loc Dumbrăviță, județul Timiș, evidențiat în CF nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral x nu se află în proprietatea acestuia, ci în proprietatea numitului, L., persoană ce nu a fost împrocesată, or instanța de judecată nu poate anula un act prin care această persoană a dobândit în proprietate un bun imobil fără împrocesarea acesteia, indiferent de natura juridică a actului în baza căruia a fost dobândit acel bun.

A precizat că principiul restabilirii situației anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

La fel ca principiul retroactivității, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu și efectele fată de terți; aceeași situație juridică se regăsește și în ceea ce privește terenul intravilan în suprafața de 1746 mp evidențiat în CF nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral x, actualul proprietar al acestui teren fiind Comuna Dumbrăvița.

II.3. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la 24 februarie 2025, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat de completul filtru, fiind comunicat părților potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Părțile nu au formulat puncte de vedere față de raportul întocmit în cauză.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 20 martie 2025, completul filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la 13 mai 2025, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea examinării în principiu a recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Examinând recursul din perspectiva excepției nulității, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 495 alin. (3) din același act normativ, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea interesată numai pentru motive de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Conform alin. (3) al aceluiași articol, mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată, nefiind suficientă mențiunea potrivit căreia hotărârea recurată este netemeinică și nelegală.

Cu alte cuvinte, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Prin urmare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din actul normativ menționat, normă de ordine publică.

În acest sens, deși a invocat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material indicând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât nu a indicat în concret care este greșeala de aplicare sau de interpretare a dispozițiilor legale reținute de instanța de apel ca fiind aplicabile litigiului, ci a arătat care sunt, în opinia sa, aspectele relevante ce ar rezulta din probele administrate în cauză, încercând să demonstreze existența unei alte situații de fapt.

Astfel, în ceea ce privește prima critică potrivit căreia instanța de apel nu a făcut aplicare art. 1254 alin. (3) C. civ. precum și art. 1325 C. civ., Înalta Curte constată că recurentul s-a rezumat să citeze paragrafe din hotărârea recurată precum și textele dispozițiilor legale invocate fără să indice aplicabilitatea, la situația de fapt, a acestora.

Totodată, recurentul a făcut trimitere la înscrisurile administrate în cauză precum și la preluarea de către instanța de apel a unor argumente susținute de pârât, care, în opinia recurentului, nu corespund adevărului, susțineri ce nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată să facă obiectul controlul judiciar în calea de atac a recursului.

În același mod, nu pot fi analizate nici susținerile recurentului referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privind restabilirea situației anterioare dezbaterii succesiunii, întrucât recurentul nu indică care sunt normele legale încălcate sau aplicate în mod eronat de către instanța de apel ci doar afirmă că exista posibilitatea ca unele terenuri să fie predate în natură fără a fi necesară desființarea contractelor de vânzare pentru dobânditorii de bună-credință, iar pentru diferență să fie obligat intimatul la plata unor sume în echivalent, cu titlu de sultă egalizatoare.

Aceste afirmații ale recurentului reprezintă critici de netemeinicie, în contextul în care nu sunt susținute de motive de recurs prin care să se menționeze care sunt normele legale pe care instanța de apel le-a nesocotit și care ar fi dat posibilitatea acesteia să admită cererea de predare în natură a unor terenuri și de obligare a intimatului la plata sultei egalizatoare.

Nici critica referitoare la incidența unei decizii pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate constitui o critică de nelegalitate în contextul în care recurentul nu expune critici concrete privind modalitatea în care s-ar fi putut da eficiență prevederilor deciziei citate în ipoteza dedusă judecății. Simpla indicare a unor paragrafe din decizia Înaltei Curți nu este suficientă pentru a se putea reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Or, fără existența unor expuneri care să reflecte raționamentul eronat al instanței de apel, care a determinat soluția pronunțată în cauză și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată ori fără argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a normelor de drept incidente în cauză Înalta Curte nu poate identifica în memoriul de recurs aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de curtea de apel.

Nici critica privind preluarea unor argumente ale părții adverse în considerentele hotărârii recurate nu constituie o critică de nelegalitate în contextul în care recurentul nu indică, punctual, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, simpla nemulțumire a recurentului referitoare la preluarea susținerilor unei părți nu este suficientă pentru realizarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Nu sunt susceptibile de încadrare în unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nici criticile potrivit cărora instanța de apel nu a motivat în niciun mod motivul de apel prin care acesta a arătat că trebuia să fie admis și capătul de cerere accesoriu în contextul în care primul capăt de cerere i-a fost admis întrucât, în aceeași manieră, recurentul se rezumă la critici formale, cu caracter generic, preluând în cadrul memoriului de recurs motivele de apel la care instanța de apel a răspuns prin considerentele hotărârii recurate.

Raportat la aceste critici se cuvine a menționa suplimentar și faptul că obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția.

Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. era necesar să se arate într-o manieră efectivă ori concretă lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății de către recurentă, fapt ce nu s-a întâmplat.

Recurentul a criticat și faptul că instanța de apel nu a admis capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare, aceasta având obligația de a dispune cu privire la modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent, raportat la probele existente la dosar.

Se observă că recurentul, în susținerea acestei critici a făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză arătând, printre altele, că "instanța de apel s-a aflat în eroare când a apreciat că terenurile de pe raza localității Dumbrăvița menționate în cererea de chemare în judecată nu au făcut parte din masa succesorală, atâta timp cât în certificatul de moștenitor este acest teren, care ulterior intimatul l-a unificat și dezmembrat". Înalta Curte reține că aceste critici sunt subsumate situației de fapt și exprimă exclusiv nemulțumiri vizând modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat mijloacele de probă.

Prin cererea de recurs recurentul reia susținerile din motivele de apel susținând că instanța de apel ar fi avut posibilitatea să dispună restabilirea situației anterioare fără însă să aibă în vedere motivele pentru care instanța de apel a menținut soluția primei instanței.

Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut faptul că admiterea cererii de constatare a nulității absolute nu poate conduce automat la admiterea situației anterioare, un prim motiv fiind acela că în situația admiterii acestei cereri s-ar anula în mod implicit toate operațiunile intervenite juridic și faptic cu privire la aceste bunuri. Totodată, a reținut instanța de apel faptul că se poate dispune restabilirea situației doar după anularea actelor subsecvente dar și faptul că motivele de apel excedeză, în parte, petitelor, în modalitatea în care acestea au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, motiv pentru care aceasta nu poate impune restabilirea situației juridice ca efect al constatării nulității unui act juridic fără formularea unui petit în acest sens.

Or, recurentul nu a criticat soluția instanței de apel pentru motivele reținute în menținerea soluției primei instanțe de respingere a capătului de cerere accesoriu ci a înțeles să reitereze motivele de apel și să susțină modalitatea în care instanțele de fond ar fi avut posibilitatea să îl admită fără însă să învedereze un temei de drept substanțial care să fi fost ignorat sau încălcat de instanța de apel, trimiterea din final la articolele 1254, art. 1325 și art. 1640 C. civ. fiind doar una generică, fără nici o dezvoltare privitoare la modul concret în care aceste norme juridice ar fi fost încălcate în cauză.

Cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Pentru aceleași motive nu poate fi analizată nici ultima critică referitoare la cheltuielile de judecată în contextul în care recurentul critică soluția instanței de fond prin care i-a fost respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, iar obiectul recursului îl constituie doar decizia pronunțată de instanța de apel nu și sentința pronunțată de prima instanță. De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel în contextul în care i se va admite capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare, aceasta nefiind o critică care să se raporteze la decizia recurată.

Pentru aceste motive, din analiza motivelor de recurs rezultă că nu există nicio critică vizând modalitatea de aplicare a normelor juridice de drept procedural sau material de către Curtea de Apel Timișoara, a cărei hotărâre este recurată.

În consecință, reținând că recurentul nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, în condițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ.

Cât privește cererea formulată de intimatul-pârât B. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi respinsă motivat de faptul că în extrasul bancar din 08/01/2025 aflat la dosarul de recurs în valoare de 2000 RON, depus o dată cu întâmpinarea în dovedirea achitării onorariului de avocat, se menționează plata onorariului de avocat pentru un dosar cu număr diferit de cel din prezenta cauză (nr. 6278/325/51). De asemenea, se observă că împuternicirea avocațială a reprezentantului convențional al intimatului-pârât a fost emisă în baza contractului de asistență juridică nr. x/2024, diferit de numărul înscris pe ordinul de plată. Prin urmare, extrasul de cont privind plata onorariului de avocat în cuantum de 2.000 RON nu conține vreo mențiune referitoare la prezentul dosar cu numărul x/2017

Înalta Curte reține că, în mod uzual, onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raționament se justifică prin faptul că instanța va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăților, iar hotărârea instanței reprezintă înscris justificativ și poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli.

Pe cale de consecință extrasul bancar depus la dosarul cauzei de către intimatul-pârât nu poate fi considerat act justificativ în sensul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ. care poate sta la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată în lipsa unor elemente esențiale din care să rezulte că plata a fost efectuată pentru serviciile prestate de către avocat în etapa procesuală a judecății în recurs, motiv pentru care cererea de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 01 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge cererea intimatului-pârât B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2025.