Decizia nr. 1786/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretențiile deduse judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 22 august 2018 (ca urmare a declinării competenței teritoriale, prin sentința civilă nr. 1690/06.07.2016 a Judecătoriei Caracal, precum și a declinării competenței materiale, prin sentința civilă nr. 10167/03.08.2018 a Judecătoriei Sectorului 4 București), reclamantul Prefectul Județului Olt, în calitate de președinte al Comisiei Județene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe lângă Instituția Prefectului Olt, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul C., pentru suprafața de 50 ha teren agricol, a titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul D., pentru suprafața de 50 ha teren agricol, a hotărârilor nr. 13752/15.03.2006 și nr. 13757/16.03.2006, adoptate de Comisia Județeană Olt, precum și a certificatelor de moștenitor nr. x/1996 și nr. y/1997, eliberate de B.. La 10 decembrie 2015, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată și pe E., F. S.A., G. S.R.L. și H. S.R.L., solicitând ca, în contradictoriu cu acești pârâți, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006, nr. y/21.07.2009, nr. z/12.10.2010, nr. w/27.10.2006, nr. t/06.10.2006 și nr. 1882/06.10.2006. La 3 mai 2016, reclamantul a depus cerere de chemare în judecată a altei persoane (intervenție forțată), și anume Agenția Domeniilor Statului, învederând că terenurile ce au făcut obiectul titlurilor de proprietate a căror nulitate absolută se solicită au făcut parte din domeniul privat al Statului, au fost date în administrarea Agenției Domeniilor Statului și au fost predate Comisiilor locale de fond funciar ale comunelor Brebeni, Brâncoveni și Stoicănești. La 4 mai 2016, Primarul Comunei Brâncoveni, în calitate de reprezentant al Comisiei Locale de Fond Funciar Brâncoveni, a depus la dosar cerere de intervenție principală, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul C., pentru suprafața de 50 ha teren agricol, a titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul D., pentru suprafața de 50 ha teren agricol, a hotărârilor nr. 13752/15.03.2006 și nr. 13757/16.03.2006, adoptate de Comisia Județeană Olt, a certificatelor de moștenitor nr. x/1996 și nr. y/1997, eliberate de B., precum și a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006, nr. y/21.07.2009, nr. z/12.10.2010, nr. w/27.10.2006, nr. t/06.10.2006 și nr. 1882/06.10.2006. La 25 mai 2016, I. și J. au depus la dosar cerere de intervenție principală, prin care au solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x/11.10.2016 și a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul C., pentru suprafața de 50 ha teren agricol, modificarea acestui titlul de proprietate în ceea ce privește numele persoanelor îndreptățite, respectiv înscrierea lui I. și a lui J., ca fiind singurele persoane îndreptățite la reconstituire, obligarea Comisiei Locale de Fond Funciar Stoicănești să întocmească documentația necesară modificării titlului de proprietate, să îi pună în posesie cu privire la suprafața de 50 ha teren arabil, situat în extravilanul comunei Stoicănești, tarlaua x, parcela x, și să înainteze documentația Comisiei Județene de Fond Funciar, obligarea Comisiei Județene de Fond Funciar Olt la emiterea hotărârii de punere în aplicare a hotărârii judecătorești, în vederea modificării titlului de proprietate, constatarea nulității absolute a hotărârii nr. 13757/16.03.2006, adoptate de Comisia Județeană Olt, precum și a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006 și nr. y/21.07.2009. La 28 august 2020, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat și anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, aceasta fiind calificată de către instanță drept cerere modificatoare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din 5 iunie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, excepțiile netimbrării, lipsei de interes și inadmisibilității cererii principale, precum și excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului B., a calificat drept intervenție accesorie în interesul reclamantului cererea formulată de către Primăria Comunei Brâncoveni, a admis în principiu atât cererea de intervenție principală formulată de către J. și I., cât și cererea de intervenție accesorie formulată de către Primăria Comunei Brâncoveni. Prin sentința civilă nr. 513 din 7 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost modificată, a constatat nulitatea absolută a certificatelor de moștenitor nr. x/19.09.1996 și nr. y/11.10.1996, eliberate de către B., a hotărârilor nr. 13752/15.03.2006 și nr. 13757/16.03.2006, adoptate de către Comisia Județeană Olt pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, emis pe numele pârâtei A., pentru suprafața de 50 ha teren, situat în comuna Brebeni, de pe urma defunctei D., precum și a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis pe numele pârâtei A., pentru suprafața de 50 ha teren, situat în comuna Stoicănești, de pe urma defunctei C., a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.10.2006, nr. y/12.10.2010, nr. z/27.11.2006, nr. w/21.07.2009, nr. t/06.10.2006 și nr. 1882/06.10.2006, a respins cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul B. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea de intervenție principală, formulată de către I. și J., a respins, ca neîntemeiată, cererea intervenienților principali având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis pentru suprafața de 50 ha, în favoarea pârâtei A., de pe urma autoarei C., și de modificare a acestui titlu de proprietate, în ceea ce privește numele persoanelor îndreptățite, în sensul inserării acestora ca singuri beneficiari ai terenului pentru care se reconstituie dreptul de proprietate, a respins, ca neîntemeiată, cererea intervenienților principali de obligare a pârâtei Comisia de Fond Funciar Stoicănești la întocmirea documentației pentru modificarea titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, la punerea în posesie a intervenienților și la înaintarea documentației Comisiei Județene Olt de Fond Funciar, a respins, ca neîntemeiată, cererea intervenienților principali de obligare a Comisiei Județene Olt de fond funciar la emiterea unei hotărâri de modificare a titlului de proprietate nr. x/05.09.1996, în sensul schimbării persoanelor îndreptățite, a admis în principiu cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de către reclamant, a admis în parte cererea de intervenție forțată a Agenției Domeniilor Statului, respectiv în măsura admiterii cererii principale, a admis în parte cererea de intervenție accesorie, formulată de Primarul Comunei Brâncoveni, respectiv în limita admiterii cererii principale.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamantul Prefectul Județului Olt, în calitate de președinte al Comisiei Județene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe lângă Instituția Prefectului Județului Olt, intervenienta forțată Agenția Domeniilor Statului, intervenienții principali I. și J., precum și pârâta A.. Prin decizia nr. 1006A din 27 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile

Recursurile formulate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 7 februarie 2023, a declarat recurs reclamantul Prefectul Județului Olt, în calitate de președinte al Comisiei Județene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, admiterea sa și schimbarea în parte a sentinței, în sensul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006, nr. y/21.07.2009, nr. z/12.10.2010, nr. w/27.10.2006, nr. t/06.10.2006 și nr. 1882/06.10.2006. Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a realizat o analiză incompletă și minimală a susținerilor și apărărilor părților și a omis să se pronunțe asupra motivelor de apel invocate, motivând doar respingerea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, deși prin cererea de apel s-a solicitat și anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/06.10.2006, nr. y/06.10.2006, nr. z/27.11.2006, nr. w/27.10.2006, nr. t/12.10.2010 și nr. 909/21.07.2009. Recurentul-reclamant a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a principiului accesorium sequitur principale, precum și a prevederilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997. În argumentare, recurentul-reclamant a arătat că înstrăinarea terenurilor ce au făcut obiectul titlurilor de proprietate nr. x/2006 și nr. y/2006 s-a făcut cu rea-credință, astfel că, în baza principiului accesorium sequitur principale, instanța de apel trebuia să anuleze toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestor două titluri de proprietate. A mai învederat că, în cauză, s-a făcut dovada că terenurile restituite prin cele două titluri de proprietate au fost în proprietatea Statului Român și în administrarea Agenției Domeniilor Statului, iar interesul general prevalează celui particular al subdobânditorilor, care nu vor suferi nicio pagubă, față de prevederile art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997, subdobânditorii de bună-credință putând să-și recupereze prejudiciul. 4.2. La 14 februarie 2023, a declarat recurs și intervenienta forțată Agenția Domeniilor Statului, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, admiterea sa și schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii principale. Recurenta-intervenientă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit principiul repunerii părților în situația anterioară, reglementat de art. 1.254 alin. (3) din C. civ., sens în care a învederat următoarele: Ca urmare a desființării titlurilor de proprietate nr. x/2006 și nr. y/2006, terenurile trebuiau să se revină în patrimoniul Statului și, în condițiile în care terenurile au fost predate, pe bază de protocol de predare-primire, comisiei locale de fond funciar, revenirea acestora în patrimoniul Statului trebuia să urmeze aceeași cale, conform principiului simetriei actelor juridice. Fără repunerea părților în situația inițială, desființarea actului juridic nu și-ar atinge finalitatea. Potrivit principiului restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum), tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Acest principiu vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv și este consecința principiului retroactivității efectelor nulității. Principiul este consacrat expres de art. 1.254 alin. (3) din C. civ., fiind aplicabil, în temeiul art. 1.325 din C. civ., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate. În literatura de specialitate s-a afirmat că temeiul restituirii prestațiilor îl constituie și un alt principiu, respectiv cel care interzice îmbogățirea unei persoane fără justă cauză. Mai mult, soluția de respingere a cererii privind constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente a fost dată cu încălcarea prevederilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997. 4.3. La 24 februarie 2023, au declarat recurs și intervenienții principali I. și J., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurenții-intervenienți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care au învederat următoarele: Nulitatea contractului nr. x/21.07.2009 a fost tratată sumar de către instanța de apel, decizia recurată fiind nemotivată, dar și contradictorie, întrucât sarcina de a proba eroarea comună și invincibilă revenea pârâtei H. S.R.L., care a invocat această apărare, însă aceasta nu a produs nicio dovadă că a întreprins diligențe pentru a-și forma convingerea că vânzătorul este cu adevărat proprietarul bunului. În anul 2009, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, pe rolul Judecătoriei Caracal se afla dosarul nr. x/2007, fiind răsturnată prezumția de bună-credință. Eroarea comună și invincibilă trebuie să existe în momentul încheierii contractului, pentru că elementele materiale ale aparenței care întemeiază elementul psihologic al acesteia, respectiv eroarea comună și invincibilă, trebuie să fie anterioare momentului încheierii justului titlu. Or, o astfel de analiză a instanței de apel lipsește. Mai mult, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care se contrazice cu considerentele pe care aceasta le susține, în condițiile în care elementele relei-credințe au fost demonstrate prin probatoriul administrat și au fost ignorate de instanță. Recurenții-intervenienți au invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material cuprinse la art. 948 și art. 966-968 din C. civ. de la 1864, precum și la art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997, sens în care au învederat următoarele argumente: Instanța de apel nu a analizat incidența prevederilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997 în privința subdobânditorului H. S.R.L., având în vedere că nu este incident principiul aparenței în drept, neputând fi reținută în privința acestuia existența unei erori comune și invincibile în ceea ce privește calitatea de proprietar a vânzătorului F. S.A., cât timp administratorul societății cumpărătoare cunoștea faptul că existau plângeri penale cu privire la modul de dobândire a terenului și că alte persoane au formulat cereri de reconstituire cu privire la același teren. Ambele cumpărătoare (F. S.A. și H. S.R.L.) au fost de rea-credință la data încheierii contractelor, reaua-credință a F. S.A. fiind constatată, cu putere de lucru judecat, prin sentința nr. 372/2015, pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007, iar cea a H. S.R.L. putea fi în mod corelativ constatată. Nu este de neglijat nici faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.07.2009, bunul supus vânzării se afla în litigiu (dosarul nr. x/2007). În condițiile în care dreptul proprietarului originar era contestat, nu se poate invoca buna-credință și nici eroarea comună și invincibilă. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a principiului aparenței în drept, invocat de către pârâtă, neputând fi reținută în privința acesteia existența unei erori comune și invincibile în ceea ce privește calitatea de proprietar a vânzătorului F. S.A. Pe cale de consecință, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 948, art. 966-968 din C. civ. și art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997, în privința subdobânditoarei H. S.R.L. Instanța de apel nu a avut în vedere cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1216/11.11.2008 și a aplicat greșit premisele pentru existența principiului aparenței în drept. Sub aspectul laturii materiale a aparenței, înscrierea în cartea funciară este un element necesar, care poate justifica doar caracterul comun al erorii, dar nu suficient pentru a justifica și caracterul invincibil al acesteia. Prezumția de bună-credință, instituită de art. 1.899 alin. (2) din C. civ., a fost extinsă și cu privire la dobânditorul de la proprietarul aparent. Pentru a opera această prezumție, terțul dobânditor trebuie să facă dovada faptului vecin și conex. Or, faptul vecin și conex, care declanșează prezumția de bună-credință a dobânditorului înscris în cartea funciară, cuprinde nu numai titlul de proprietate, ci și faptul că nu rezultă nicio neconcordanță între mențiunile din cartea funciară și situația juridică reală. În cauză, H. S.R.L. nu a făcut dovada unor diligente firești asupra situației juridice reale. Deși pârâta H. S.R.L. nu a probat diligentele depuse cu privire la aflarea situației juridice reale a imobilului, în cauză aceasta s-a demonstrat, prin atașarea la dosar a hotărârii Comisiei Județene Olt nr. 13757/2006, care atesta existența contestației pe rolul Comisiei locale de fond funciar Dăneasa, informație ce putea fi accesată de publicul larg. Prin urmare, nu erau îndeplinite condițiile juridice ca eroarea să fie invincibilă, întrucât prin minime diligente subdobânditoarea putea afla că titlul proprietarului inițial era contestat.

Apărările formulate în cauză La 17 martie 2023, intimata-pârâtă G. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursurile declarate de către reclamant și de către intervenienta forțată, prin care a invocat excepțiile nulității și lipsei de interes a recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate. La 30 martie 2023, intimata-pârâtă H. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursurile declarate de către reclamant și de către intervenienta forțată, prin care a invocat excepția nulității recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate. La 26 iunie 2023, intimata-pârâtă A., prin curator, a depus întâmpinare la recursurile declarate de către reclamant și de către intervenienta forțată, prin care a invocat excepția nulității recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a respins excepțiile nulității și lipsei de interes a recursurilor formulate de către reclamant și de către intervenienta forțată, invocate de intimatele-pârâte prin întâmpinări, a admis în principiu recursurile și a fixat termen în ședință publică, pentru judecata lor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursurile de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va admite, va casa parțial decizia recurată și va trimite la aceeași instanță de apel, spre rejudecare, apelurile declarate de reclamant, de intervenienta forțată și de intervenienții principali, urmând a menține soluția de respingere a apelului declarat de pârâtă, prin curator, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În prezenta cauză, se constată că recurenții au respectat aceste exigențe legale, invocând argumente care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 11 aprilie 2024, a respins excepția nulității recursurilor formulate de către reclamant și de către intervenienta forțată, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinări. Având a analiza, cu prioritate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ce a fost invocat atât de către reclamant, cât și de către intervenienții principali, Înalta Curte constată că este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările părților și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești este edictată în scopul bunei administrări a justiției și întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franței, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30). Ca atare, obligația de motivare a hotărârii judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci doar la argumente principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Calitatea unei hotărâri judecătorești depinde, în principal, de calitatea motivării sale, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanță a drepturilor enunțate în art. 6 din Convenție, în special dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Privite lucrurile din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să răspundă pretențiilor și apărărilor părților, o atare garanție fiind esențială, deoarece permite justițiabilului să se asigure că susținerile i-au fost examinate, în mod concret, de către instanța de judecată. În acord cu susținerile recurentului-reclamant și recurenților-intervenienți principali, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a respectat, întru totul, aceste exigențe legale și convenționale, ceea ce atrage incidența în cauză a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Pe de o parte, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel pe care le-a invocat, analizând doar criticile care priveau soluția primei instanțe de respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2006. Lecturând comparativ cererea de apel formulată de către reclamant și considerentele expuse la paginile 34-35 ale deciziei civile recurate, se constată că susținerile recurentului-reclamant sunt întemeiate, întrucât instanța de apel nu a analizat criticile de apel prin intermediul cărora s-a susținut că înstrăinarea terenurilor ce au făcut obiectul titlurilor de proprietate nr. x/05.09.2006 și nr. y/12.09.2006 (a căror nulitate absolută s-a constatat de către prima instanță) s-a făcut cu rea-credință, precum și că, prin aplicarea principiului accessorium sequitur principale, se impunea a fi constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza celor două titluri de proprietate. Este real că instanța de apel a argumentat, pe larg, legalitatea soluției primei instanțe de respingere, ca tardivă, a cererii depuse de reclamant la 28 august 2020, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2006, încheiat în baza titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, însă nu a analizat acele critici principale care priveau nelegalitatea soluției primei instanțe de respingere, ca nefondată, a cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor subsecvente de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.10.2006 și nr. y/12.10.2010. Sub acest aspect, reclamantul a invocat, prin cererea de apel, că s-a reținut, cu putere de lucru judecat (prin sentința civilă nr. 372 din 9 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007), reaua-credință a intimatei-pârâte F. S.R.L. (care a avut calitatea de cumpărătoare în contractul autentificat sub nr. x/27.10.2006, respectiv de vânzătoare în contractul autentificat sub nr. x/12.10.2010). De asemenea, independent de menținerea, ca valabil încheiat, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2006, reclamantul a invocat, prin cererea de apel, încălcarea de către prima instanță a principiului accessorium sequitur principale. Mai mult, instanța de apel nu a analizat nici criticile reclamantului privind soluția primei instanțe de respingere, ca nefondată, a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.11.2006, încheiat în baza titlului de proprietate nr. x/05.09.2006. Din moment ce atare critici esențiale au fost ignorate de instanța de apel, la momentul la care a analizat apelul reclamantului, se constată că decizia recurată este insuficient motivată, susținerile recurentului-reclamant fiind întemeiate. Pe de altă parte, recurenții-intervenienți principali au susținut că motivele de apel privind soluția primei instanțe de respingere, ca nefondată, a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.07.2009 au fost tratate sumar de către instanța de apel. Sub acest aspect, se constată că, la pagina 35 a deciziei recurate, analizând apelul formulat de către intervenienții principali, instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a excepției de la anularea actului juridic subsecvent în cazul subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a plecat de la premisa că buna-credință se prezumă relativ și că intimata-pârâtă H. S.R.L. putea fi considerată de rea-credință doar dacă a cunoscut efectiv, pe orice cale, viciile titlului autorului sau trebuia să le cunoască, apreciind că, pentru a se reține buna-credință în favoarea terțului dobânditor, nu este suficient ca acesta să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar ca acea convingere eronată pe care a avut-o la încheierea actului să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. În continuare, reținând că sarcina probei revine celui care invocă reaua-credință, instanța de apel a menționat că, în cauză, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că intimata-pârâtă H. S.R.L. avea cunoștință de motivul de nevalabilitate al titlului vânzătoarei F. S.A. și a conchis că intimată-pârâtă H. S.R.L. nu se face vinovată de o neglijență imputabilă, nefiind înlăturată prezumția bunei-credințe. În acord cu susținerile recurenților-intervenienți principali, Înalta Curte constată că instanța de apel a omis a analiza mai multe motive principale de apel. Astfel, instanța de apel nu a analizat, sub nicio formă, prima și a treia critică de apel, prin intermediul cărora s-a învederat, pe de o parte, că prima instanță a reținut, în mod greșit, că încheierea cu bună-credință a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.07.2009 este de natură a salvgarda și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.11.2006, iar, pe de altă parte, că prima instanță a interpretat și a aplicat, în mod eronat, în privința subdobânditoarei H. S.R.L., prevederile art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997, precum și decizia Curții Constituționale nr. 1216 din 11 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 9 decembrie 2008. Apoi, reținând, într-o manieră generică, faptul că din ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă că intimata-pârâtă H. S.R.L. avea cunoștință de motivul de nevalabilitate al titlului vânzătoarei F. S.A., instanța de apel a omis să analizeze relevanța acelor împrejurări concrete ce au fost invocate de către intervenienții principali prin cererea de apel, cu scopul de a răsturna prezumția de bună-credință ce operează în favoarea pârâtei H. S.R.L. Astfel, intervenienții principali au susținut, în cadrul celei de-a doua critici de apel, că F. S.A. și H. S.R.L. au fost de rea-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, argumentând că "reaua-credință a F. S.A. a fost constatată, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 372/2015, pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007, iar cea a H. S.R.L. poate fi corelativ reținută, având în vedere că, prin minime diligențe, aceasta putea constata, din conținutul hotărârii Comisiei Județene Olt nr. 13757/2006, că exista o contestație la Comisia locală de fond funciar Dăneasa, iar informațiile cu privire la eliberarea titlurilor de proprietate sunt de interes public, putând fi accesate de către orice persoană interesată". De asemenea, în cadrul celei de-a treia critici de apel, intervenienții principali au arătat următoarele: "Pe rolul Judecătoriei Caracal, se afla cererea înregistrată sub nr. x/2007*, care ar fi fost de natură să ridice suspiciuni cu privire la situația juridică reală a aparenței dreptului vânzătoarei F. S.A., mai ales că administratorul acesteia a fost mandatat să își vândă sieși proprietatea înstrăinată de către proprietara-mandantă a acestuia, ceea ce creează suplimentar o suspiciune de conivență, în cazul în care se constată reaua-credință a vânzătoarei F. S.A., prin mandatar K.. De asemenea, o simplă căutare pe portalul instanțelor de judecată, informații care au un caracter public, ar fi edificat cumpărătoarea H. S.R.L. cu privire la faptul că proprietara inițială, A., și cumpărătoarea F. S.A. fac obiectul unei plângeri penale referitor la falsul și uzul de fals cu privire la aceste terenuri, respectiv a actelor care stau la baza titlurilor lor. Bunăoară, dosarul penal nr. x/2007 era făcut public pe aplicația ECRIS, iar instanța de judecată putea remite, la cerere, un certificat de grefă, care ar fi fost concludent cu privire la situația juridică a terenului ce face obiectul contractului ce urma să fie achiziționat de H. S.R.L. și pentru care a fost începută urmărirea penală prin rezoluția din 10.07.2008, care este anterioară autentificării contractului nr. x/21.07.2009. Astfel, la momentul dobândirii, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.07.2009, pârâta H. S.R.L. nu poate face dovada erorii comune într-o manieră invincibilă, pentru că nu a probat, în niciun fel, caracterul invincibil al acesteia, prin faptul că nu a depus la dosar nicio dovadă a diligențelor referitoare la situația juridică a imobilului pe care îl achiziționa, diligențe care îi erau la îndemână, prin simplul fapt că erau informații de interes public, pe care nu le putea oculta vânzătoarea F.". Totodată, în cadrul celei de-a patra critici de apel, intervenienții principali au arătat că "și în situația în care dreptul transmițătorului F. S.A. era înscris în cartea funciară, pârâta H. S.R.L. a avut alte mijloace legale pentru a afla că persoana înscrisă în cartea funciară ar putea să nu fie adevăratul proprietar, tocmai prin diligențele suplimentare de a solicita situația juridică a imobilului, astfel că nu poate fi considerată de bună-credință și nu poate dovedi caracterul invincibil al erorii în care susține că se afla. De asemenea, la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.07.2009, subdobânditoarea putea anticipa o eventuală anulare a contractului său, dacă ar fi făcut minimele diligențe pentru a afla situația juridică reală a imoblilui, dar pe care încerca să i-o ascundă, în mod fraudulos, administratorul F. S.A." Or, toate aceste aspecte invocate de intervenienții principali prin cererea de apel, cu scopul de a răsturna prezumția (relativă) de bună-credință a intimatei-pârâte H. S.R.L., nu au fost analizate de instanța de apel, care s-a mulțumit a reține "că nu are motive a considera, raportat la ansamblul materialului probator administrat în cauză, că pârâta se face vinovată de o atare neglijență imputabilă, nefiind înlăturată prezumția bunei credințe". Sub acest ultim aspect, este de menționat că înscrisurile invocate de intervenienții principali (hotărârea Comisiei Județene Olt nr. 13757/2006, sentința civilă nr. 372 din 9 februarie 2017, pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007, ordonanțele și rezoluțiile date în dosarul penal nr. x/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal) au fost depuse la dosarul cauzei și au fost administrate în cadrul probei cu înscrisuri, nefiind însă analizate de către instanța de apel. Dat fiind că instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel principale și nu a stabilit relevanța lor în soluționarea apelului declarat de intervenienții principali, Înalta Curte constată că decizia recurată nu este motivată în acord cu exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și de cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul-reclamant și de către recurenții-intervenienți principali, ceea ce atrage casarea deciziei recurate. Dată fiind reținerea incidenței în cauză a acestui motiv de casare, logica juridică nu impune și analiza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care a fost invocat de către toți recurenții. Cu toate acestea, recursul declarat de intervenienta forțată Agenția Domeniilor Statului, ce a fost întemeiat doar pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se impune a fi admis în mod formal, față de circumstanțele cauzei, urmând a fi trimise instanței de apel, spre rejudecare, nu doar apelurile declarate de către reclamant și de către intervenienții principali, ci și apelul formulat de către intervenienta forțată Agenția Domeniilor Statului. În ceea ce privește soluția de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de către pârâta A., prin curator special, aceasta va fi menținută, întrucât nu a fost recurată, astfel că a rămas definitivă prin nerecurare. Față de aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., decizia civilă recurată fiind insuficient motivată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursurile, va casa parțial decizia civilă recurată și va trimite la aceeași instanță de apel, spre rejudecare, apelurile declarate de către reclamantul, de către intervenienta forțată și de către intervenienții principali, urmând a menține soluția de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de către pârâta A., prin curator special.