ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 iunie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Judecătoriei Rupea, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în orașul Rupea, str. x, jud. Brașov, înscris în cartea funciară nr. x Rupea, sub nr. top. x,1358/2, 1359/2; să se constate că titlul de proprietate pe care pârâții îl dețin cu privire la acest imobil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, nu este valabil; evacuarea pârâților din imobil și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 555, art. 557 alin. (4) și ale art. 565 C. civ.

Pârâții C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a Judecătoriei Rupea și autoritatea de lucru judecat a aspectelor statuate prin sentința civilă nr. 53 din 28 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2010; pe fond, au solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâții C. și D. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii investițiilor efectuate la imobilul în litigiu, estimate la suma de 37.802 RON, actualizată cu rata inflației, cu adăugarea dobânzii legale.

Aceleași părți au formulat și cerere de chemare în garanție a Orașului Rupea, prin primar, prin care au solicitat ca, în situația în care se va admite cererea de chemare în judecată și se va dispune anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, să instituie în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului încasat, precum și sporul de valoare dobândit de imobil până la data evicțiunii; obligarea acestuia de a le plăti cheltuielile de judecată ocazionate de proces, precum și cheltuielile determinate de încheierea și executarea contractului, actualizate cu indicele de inflație, cu adăugarea dobânzii legale, calculate de la data plății până la achitarea integrală a sumelor datorate.

Reclamanții au depus întâmpinare la cererea reconvențională, prin care au arătat că sunt de acord să achite suma indicată în această din urmă cerere.

Orașul Rupea, prin primar, a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin care a solicitat obligarea acestuia la restituirea sumelor reprezentând prețul achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și toate cheltuielile legate de perfectarea acestuia, actualizate cu rata inflației, cu adăugarea dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 1290 din 8 noiembrie 2017, Judecătoria Rupea a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâții C. și D., și a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov, competența materială de soluționare în primă instanță a cauzei.

La termenul de judecată din 2 martie 2018, Tribunalul Brașov a solicitat pârâților C. și D. să justifice formularea cererii de chemare în garanție fundamentate pe răspunderea rezultată din evicțiune a Orașului Rupea, prin primar; acestuia din urmă i-a solicitat că justifice formularea cererii de chemare în garanție anterior momentului procesual al dobândirii calității de parte.

Urmare acestei dispoziții, Orașul Rupea, prin primar, a depus "precizare de acțiune", prin care a reluat pretențiile și considerentele din cererea de chemare în garanție a Statului Român, promovată în cauză.

Pârâții C. și D. au depus note de ședință, prin care au arătat că, în acord cu prevederile Legii nr. 10/2001, pentru petitul referitor la acordarea despăgubirilor, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 50

1

din acest act normativ.

La termenul de judecată din 30 martie 2018, Tribunalul a pus în discuția contradictorie a părților natura juridică a notei de ședință depuse de pârâți.

Pârâții C. și D. au arătat că notele de ședință au natura juridică a unei completări a cererii de chemare în garanție, ce se circumscrie acționării în judecată a Statului Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, în cadrul procedurii instituite de dispozițiile art. 72 C. proc. civ.. Pârâții au învederat, de asemenea, că mențin cererea de chemare în garanție a Orașului Rupea, prin primar.

Pârâții au precizat cererea de chemare în garanție a Orașului Rupea, prin primar, solicitând obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul cu terțul evingător, precum și a cheltuielilor determinate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, estimate la 500 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunțării sentinței, până la data plății efective.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție promovate de pârâți.

Prin încheierea din 25 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanție a Statului Român, formulată de pârâții C. și D.; a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de chemare în garanție a Orașului Rupea, prin primar, formulată de aceeași pârâți; a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de chemare în garanție a Statului Român, formulată de Orașul Rupea; a respins excepțiile autorității de lucru judecat, lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și lipsei calității de reprezentant legal al Statului Român a Ministerului Finanțelor Publice, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Statul Român cu privire la pretențiile pârâților, expuse în cererea reconvențională.

Împotriva încheierii mai sus menționate, cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanție formulate de pârâții C. și D. față de Orașul Rupea, a fost exercitată calea de atac a apelului, ce a fost admisă de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 1560 din 23 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, în sensul admiterii în principiu a acestei cereri.

La 15 iunie 2019, pârâții C. și D. au depus precizare a cererii reconvenționale, solicitând obligarea reclamanților la plata sumei de 226.109,8 RON, actualizate cu dobânda legală și cu indicele de inflație, reprezentând sporul de valoare adus imobilului din litigiu prin lucrările realizate.

Urmare majorării de către pârâți a pretențiilor formulate prin cererea reconvențională, reclamanții au depus note de ședință, prin care au arătat că precizarea pârâților se circumscrie prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cuprinde o nouă motivare în fapt și un obiect nou.

La termenul de judecată din 15 februarie 2019, Tribunalul a respins cererea reclamanților de disjungere a cererilor de chemare în garanție de cererea principală de chemare în judecată și de cererea reconvențională.

Prin sentința nr. 166 din 24 iunie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B.. A constatat nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.2002, perfectat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995. I-a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în orașul Rupea, str. x, jud. Brașov, înscris în c.f. nr. x Rupea, sub nr. top. x,1358/2,1359/2. A respins restul pretențiilor formulate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții C. și D., în contradictoriu cu reclamanții A. și B., obligându-i, în solidar, pe aceștia să achite pârâților suma de 3.636 euro, echivalentă în RON la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri. A respins restul pretențiilor formulate prin cererea reconvențională. A respins cererea de chemare în garanție a Orașului Rupea, formulată de pârâți. A admis în parte cererea de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, formulată de pârâți și l-a obligat pe acest chemat în garanție să restituie pârâților valoarea actualizată cu rata inflației a prețului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.2002, perfectat conform Legii nr. 112/1995. A respins restul pretențiilor formulate de pârâți prin cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva Statului Român. A compensat onorariile avocaților ce au reprezentat în cauză interesele reclamanților și ale pârâților. I-a obligat, în solidar, pe reclamanți să achite pârâților cheltuieli parțiale de judecată în sumă de 1.425 RON, reprezentând cota de 1/2 din onorariul expertului numit în cauză.

Împotriva sentinței nr. 166 din 24 iunie 2019 și încheierii din 25 mai 2018, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a declarat apel chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, solicitând admiterea căii de atac, rejudecarea cauzei și respingerea cererii de chemare în garanție formulată de intimații C. și D., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și respingerea cererii acestor intimați de a activa clauza de garanție, ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 1653 din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins excepția inadmisibilității apelului împotriva încheierii din data de 25.05.2018, excepție invocată de intimații-reclamanți B. și A. prin întâmpinarea depusă la 5 noiembrie 2019. A respins cererea de apel formulată de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței nr. 166 din 24 iunie 2019 și încheierii din 25 mai 2018, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă în dosarul nr. x/2017. L-a obligat pe apelant să plătească intimaților-pârâți C. și D. suma de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. A respins cererea intimaților reclamanți B. și A. cu privire la obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 1653 din 2 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Prin motivele de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 33 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, atunci când a reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, vânzător al imobilului ce face obiectul cauzei, conform contractului nr. x/2002, constatând că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2)

1

se face de Ministerul Economiei și Finanțelor, din contul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În ceea ce privește dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, care stabilesc persoana care achită sumele cuvenite cumpărătorilor evinși și fondurile din care se plătesc acestea, recurentul a arătat că nu pot fi considerate a modifica acest raționament și a atribui calitate procesuală pasivă Statului Român, așa cum a reținut, eronat, instanța de apel.

Recurentul a mai susținut că Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Rupea are calitatea de vânzător, acestuia revenindu-i obligația de garanție pentru evicțiune și având dreptul de a obține, de la Ministerul Finanțelor Publice, restituirea garanției.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul a criticat dezlegarea dată de instanța de apel, care a reținut că dreptul la acțiune a început să curgă, în speță, de la momentul desființării contractului prin sentința nr. 166 din 24 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă. Or, la data promovării acțiunii pendinte, care a avut ca obiect compararea titlurilor, dreptul la obținerea garanției pentru evicțiune nu era născut și, prin urmare, se impunea a fi respins ca prematur.

Referitor la data producerii evicțiunii, recurentul a opinat că aceasta trebuie să fie considerată cea la care s-a recunoscut, de către o instanță judecătorească, dreptul foștilor proprietari, cu caracter definitiv, întrucât de la acea dată a intervenit tulburarea de drept a cumpărătorilor; prin sentința civilă nr. 53 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Brașov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 759 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, Orașul Rupea a fost obligat să restituie foștilor proprietari, A. și B., imobilul vândut pârâților C. și D., reținându-se că existența contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002 nu are relevanță, întrucât acesta a fost încheiat în condițiile în care exista deja notificarea foștilor proprietari, părțile contractante fiind de rea-credință.

Astfel, din iunie 2011, a fost evidentă intervenirea evicțiunii pentru cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, tergiversările ulterioare ale autorității locale, în conivență cu cumpărătorii, fiind strict, culpa acestora. În ceea ce privește înscrierea dreptului în cartea funciară, realizată de reclamanți la 23 iulie 2014, a fost apreciată de recurent ca îndeplinind condiția de opozabilitate erga omnes a dreptului lor.

Recurentul a precizat că obligația de restituire a prețului actualizat, stabilită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, nu exclude verificarea conduitei beneficiarului acestei obligații, iar tergiversarea, de către Primăria Rupea, a predării imobilului către foștii proprietari îl obligă să achite o sumă considerabil mai mare față de cea care ar fi fost de plătit în perioada 2011-2012.

Prin întâmpinare, intimații Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Rupea, prin primar, C. și D. au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimații Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Rupea, prin primar, C. și D..

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Rupea, prin primar, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații C. și D..

Prin încheierea din camera de consiliu din 18 iunie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 16 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care, în opinia sa, nu stabilesc în sarcina Statului Român obligația de restituire a prețului achitat de cumpărătorii evinși ce au achiziționat imobile în baza Legii nr. 112/1995, ci în sarcina unităților teritorial administrative, care au avut calitatea de vânzători.

Critica este nefondată.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților C. și D. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în orașul Rupea, str. x, jud. Brașov, să se constate că titlul de proprietate pe care pârâții îl dețin cu privire la acest imobil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.2002, nu este valabil, motiv pentru care să se dispună evacuarea lor din imobil.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietari tabulari ai imobilului și că au dobândit dreptul de proprietate prin sentința nr. 53 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Brașov, modificată prin decizia nr. 759 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, prin care Orașul Rupea a fost obligat să elibereze dispoziție de restituire în natură a imobilului, fapt ce s-a concretizat prin emiterea Dispoziției nr. 305 din 14 august 2013.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, încheiat de pârâții C. și D. cu Primăria Orașului Rupea asupra apartamentului situat în Rupea, str. x, jud. Brașov, ulterior înregistrării pe rolul Orașului Rupea a notificării formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, se constată că prin decizia nr. 759 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale s-a reținut reaua-credință a pârâtei, pe motiv că imobilul era înscris în cartea funciară pe numele proprietarilor inițiali (reclamanților).

Prin sentința civilă nr. 99 din 13 mai 2014, Tribunalul Brașov a respins cererile de chemare în judecată conexe, care au avut ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 305 din 14 august 2013, emise de Orașul Rupea (dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brașov) și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, încheiat de pârâții C. și D. cu Primăria Orașului Rupea (dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Rupea).

Motivul care a determinat adoptarea acestei soluții a constat în faptul că s-a reținut că dreptul la restituirea în natură a imobilului a fost stabilit irevocabil prin sentința civilă nr. 53 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Brașov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 759/R din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, în sensul recunoașterii depline a dreptului de proprietate al reclamanților și asupra terenului, reținându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Față de împrejurarea mai sus relevată, astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, în speță este incidentă ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căreia chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,cu modificările ulterioare."

Aceste norme de drept material, inserate într-o lege specială, Legea nr. 10/2001, derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 C. civ. ("Răspunderea pentru evicțiune"), în ceea ce privește părțile raportului obligațional, instituind în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în numele Statului Român, obligația de restituire a prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, contrar susținerilor sale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are legitimare procesuală pasivă în cauzele formulate în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aspect ce nu presupune ipoteza existenței culpei sale, ca premisă a atragerii sale în proces, în această calitate.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român de a sta în proces este determinată de dispozițiile legale menționate, Ministerul Finanțelor Publice, în atribuțiile sale de gestionar, în numele său, având obligația de restituire a prețului din fondul constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Potrivit acestor dispoziții legale, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor, și, în mod corespunzător, din același fond, se achită, în condițiile legii, sumele reprezentând prețul actualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Fiind indubitabilă formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a atribuit calitate procesuală pasivă Statului, prin Ministerului Finanțelor Publice, în litigiile care vizează restituirea prețului plătit de chiriașii dobânditori ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, se constată că acesta este subiectul de drept obligat în raportul juridic, ce are, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.

Reglementarea acestei norme juridice exclude aplicarea principiului relativității efectelor contractului, motiv pentru care se constată că este nefondată critica prin care recurentul a susținut că intimata-chemată în garanție, Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Rupea, are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât este semnatara contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în calitate de vânzător, având și obligația de garanție pentru evicțiune.

Înalta Curte reține că nu este relevantă identitatea vânzătorului din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât vânzătorul real a fost Statul Român, în calitatea sa de proprietar al bunurilor naționalizate, având, din această perspectivă, obligația legală corelativă de restituire a prețului actualizat.

Cât privește critica referitoare la dezlegarea dată de instanța de apel prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel cum s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, încheiat de pârâții C. și D. cu Primăria Orașului Rupea asupra apartamentului situat în Rupea, str. x, jud. Brașov, nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă până la momentul promovării prezentului litigiu.

Deși pe rolul Judecătoriei Rupea a fost înregistrată, sub nr. x/2013, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Orașul Rupea, prin primar, ce a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat, iar, pe rolul Tribunalului Brașov, a fost înregistrată, sub nr. x/2013, acțiunea civilă promovată de reclamanții C. și D., în contradictoriu cu reclamanții A. și B. și Orașul Rupea, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 305 din 14 august 2013, prin sentința civilă nr. 99 din 13 mai 2014, Tribunalul Brașov a respins aceste cereri conexe, astfel că demersurile judiciare inițiate au eșuat.

Motivul pentru care Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 99 din 13 mai 2014, a respins cererea a fost determinat de faptul că a constatat că dreptul reclamanților A. și B. la restituirea în natură a imobilului a fost stabilit prin sentința civilă nr. 53/D din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Brașov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 759/R din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, pronunțate în dosarul nr. x/2010.

Reținând aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că este corectă ipoteza instanței de apel, conform căreia prescripția dreptului la acțiunea în garanție pentru evicțiune curge de la data la care s-a constatat nulitatea titlului vânzătorului, iar o astfel de nulitate nu a fost declarată niciodată anterior prezentului proces.

Contractul de vânzare-cumpărare ce a stat la baza cererii de restituire a prețului a fost desființat în prezentul litigiu prin hotărârea instanței de fond, respectiv prin sentința nr. 166 din 24 iunie 2019 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, prin care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., s-a constatat nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, pârâții C. și D. fiind obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

Astfel, la data formulării acțiunii pendinte s-a produs tulburarea efectivă, de drept, a cumpărătorilor în stăpânirea bunului dobândit în baza Legii nr. 112/1005, acesta fiind momentul de referință de la care a început să curgă prescripția dreptului material la acțiune, prin care reclamanții au solicitat constatarea nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002.

Față de considerentele expuse, reținând că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, sub toate aspectele criticate prin motivele de recurs, nefiind îndeplinite condițiile de incidență a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva deciziei nr. 1653 din 2 decembrie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Reținând incidența prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", în baza acestor norme legale Înalta Curte va obliga pe recurentul-chemat în garanție la plata către intimații-pârâți D. și C. a sumei de 4.098,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva deciziei nr. 1653 din 2 decembrie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurentul-chemat în garanție la plata către intimații-pârâți D. și C. a sumei de 4.098,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iulie 2020.