ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2319/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 14 aprilie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., prin curator C. și D., obligarea pârâților la achitarea sumei de 133.412,51 RON cu titlu de investiții/cheltuieli aferente imobilelor aflate în proprietatea acestora, precum și suma de 205.000 EURO, cu titlu de beneficiu nerealizat, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 194 și urm., art. 453 C. proc. civ., principiul îmbogățirii fără justă cauză (actualmente reglementat de dispozițiile art. 1345 - 1348 din noul C. civ.), art. 484, art. 993, art. 1092 C. civ. de la 1864.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Tribunalul Brașov, secția I civilă, prin sentința nr. 34/S din 19 februarie 2018, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior precizată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Prin Decizia nr. 1506/Ap din 16 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată, în contradictoriu cu B. și D., prin curator C. și, în consecință, i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului A. suma de 45.474 RON, cu titlu de cheltuieli aferente terenurilor și suma de 2.953 RON, cu titlu cheltuieli de judecată, la fond și în apel; a păstrat neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul A. și pârâții E., prin tutore F., și D., prin curator C. au declarat recurs. a) Recursul declarat de reclamant a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și prin acesta s-a solicitat, în principal, admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel iar, în subsidiar, casarea în parte a deciziei atacate și admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată. Prealabil expunerii criticilor de recurs, reclamantul a precizat că în perioada 2005 - 2016 - de la achiziția terenurilor ce au constituit corpul funciar din CF xN Baciu și până la data pronunțări deciziei Curții de Apel nr. 352 R din 4 octombrie 2016 prin care s-a definitivat judecata ce a anulat contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x din 10 decembrie 2005, a efectuat mai multe investiții în terenul ce a făcut obiectul acestuia, inclusiv prin dezmembrare în mai multe topografice, că a suportat în mod exclusiv toate investițiile ce erau impuse unui bun gospodar, respectiv cele date de clarificarea și reglementarea situației juridice a fiecărui topografic în parte, toate având menirea constituirii și valorificării ca ansamblu imobiliar pentru edificarea de construcții. În esență, investițiile în terenuri au fost în cuantum de 133.762,51 RON, sumă care este compusă din valoarea de 114.112,51 RON reprezentând investiții dovedite cu înscrisuri și valoarea de 19.650 RON, contravaloarea lucrărilor realizate în regie proprie. Nici investițiile și nici valoarea acestora nu au fost contestate de pârâți, toate lucrările fiind necesare pentru a transforma terenurile cu destinația inițială de la momentul achiziției acestora, respectiv aceea de teren agricol, în terenuri cu destinația construcții intravilan, aferente unor dezvoltări rezidențiale. În anul 2006, terenurile nu beneficiau de drumuri amenajate, case construite, utilități și nici nu era emis un PUZ aferent acestei zone. Toate costurile pentru schimbarea categoriei acestor terenuri din arabil (care nu avea PUZ și nici PUG) în teren construcții intravilan au fost suportate de reclamant, fără niciun aport al pârâților G., fiind necesare și esențiale în vederea aducerii terenului în starea în care se afla în prezent. Prin raportul de expertiza întocmit de exp. H. nr. x/2015 în dosarul nr. x/2012, valoarea terenului litigiu în anul 2005 era de 10 euro/mp, adică o valoarea totala de 82.000 EURO, în timp ce, urmare a lucrărilor și demersurilor sale, valoarea lor actuală a crescut, ajungând în prezent la 35 EURO/mp. adică 287 o diferența de 205.000 EURO. Prin soluția pronunțata în dosarul nr. x/2012, reclamantul nu mai poate fi beneficiarul sumei de 287.000 EURO, deși toate investițiile asupra terenurilor îi aparțin, în cauza fiind incidente prevederile art. 1345 C. civ.. În motivarea recursului declarat, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - Instanța de apel, deși a apreciat în mod legal faptul ca în cauză sunt incidente dispozițiile cu privire la îmbogățirea fără just temei, nu a ținut cont de faptul că mărirea patrimoniului pârâților, realizată pe seama micșorării patrimoniului său, s-a realizat cu valoarea de 133.412,51 RON și a sumei în cuantum de 205.000 EURO, nu doar la valoarea de 45.474 RON. Soluția este nelegală întrucât rezultă că instanța nu face aplicarea acestui principiu în totalitate, respectiv față de valoarea reală cu care a fost micșorat patrimoniul său. De asemenea, susține că micșorarea patrimoniului său a intervenit doar în momentul în care, după 11 ani de la data la care i-au vândut imobilele, pârâții au redevenit proprietari, la acest moment putând fi considerat că a intervenit faptul însărăcirii patrimoniului reclamantului și mărirea patrimoniului pârâților, astfel că, în cauză, sunt incidente prevederile noului C. civ. Dar, indiferent dacă în cauză sunt incidente prevederile vechiul C. civ. sau cele ale noului C. civ., susține că se impune admiterea acțiunii în integralitate întrucât, urmare a investiților realizate și ca efect al transferului dreptului de proprietate înapoi către pârâți (intervenit în anul 2016), a avut loc mărirea patrimoniului acestora, realizată pe seama micșorării patrimoniului propriu cu valoarea de 133.412,51 RON plus 205.000 EURO. De altfel, prin soluția pronunțată, instanța de apel nu indică motivele pentru care a admis acțiunea doar pentru valoarea de 45.474 RON, rezumându-se doar la indicarea sumei totale, a faptului că doar aceste cheltuieli ar avea legătura cu imobilele, după care enumeră o componență a sumei care este greu de urmărit/stabilit. Soluția este nelegală întrucât măsura pierderii patrimoniale pe care a încercat-o este dată de întreg prejudiciul cauzat, format atât din suma în cuantum de 133.412,51 RON cu titlu de investiții/cheltuieli aferentelor terenurilor aflate în proprietatea acestora, dar și din suma de 205.000 EURO. Toate cheltuielile efectuate și solicitate au fost realizate în interesul bunului și se circumscriu categoriei cheltuielilor necesare și utile, fiind cheltuieli care au dus la amenajarea, dotarea și transformarea imobilelor, care erau în circuitul agricol, în imobile apte pentru desfășurarea de activități de dezvoltare imobiliară. Urmare a tuturor lucrărilor și demersurilor realizate de recurent, valoarea acestor terenuri a crescut, ajungând în prezent la cea de 35 EURO/mp, adică 287.000 EURO, cu o diferență de 205.000 EURO, iar potrivit soluției pronunțate în dosarul nr. x/2012, nu mai poate fi beneficiarul sumei de 287.000 EURO, deși toate investițiile la terenurile menționate au fost suportate de el, în cauză fiind incidente prevederile art. 1345 - 1348 C. civ. b) Prin recursul declarat de pârâți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În motivarea recursului declarat, acești recurenți au susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: - Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii de primă instanță (488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.). Aceasta întrucât, respingând acțiunea reclamantului, Tribunalul Brașov a reținut mai multe considerente decizorii care, fiecare separat, are aptitudinea de a considera acțiunea de neprimit. Aceste considerente decizorii au vizat, în esență, faptul că investițiile realizate de reclamant pentru transformarea imobilului într-un teren apt construirii unui cartier rezidențial au fost realizate exclusiv în interesul și pe riscul său, că sumele pretinse au fost cheltuite pentru edificarea de construcții, iar loturile pe care se află acestea nu au fost restituite pârâților (rămânând în proprietatea dobânditorilor de bună credință cărora le-a vândut reclamantul), cheltuielile invocate de reclamant sunt voluptorii, nefiind necesare și utile. În plus, reclamantul este culpabil de încheierea contractului declarat nul (deoarece împreună cu tatăl său a pus la cale fraudarea drepturilor pârâților), iar partea în culpă nu poate pretinde restituirea prestațiilor executate în temeiul contractului nul. Deși în apelul formulat reclamantul s-a mărginit să critice calificarea dată lucrărilor realizate de el ca fiind voluptorii, rămânând necontestate toate celelalte judecăți de valoare reținute de prima instanță, care au și intrat astfel în puterea lucrului judecat, și deși instanța de apel face în analiza sa aplicare dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., totuși îi obligă pe pârâți la plata unei sume de bani ce ar reprezenta contravaloarea unor cheltuieli utile și necesare. Pârâții susțin că, și în situația existenței unor cheltuieli necesare și utile făcute de cel însărăcit, acesta nu le poate recupera pe calea acțiunii de in rem verso pentru că ele au fost făcute în exclusivitate în interesul și pe riscul său. Acest considerent, precum și acela că ele se referă la loturi altele decât cele restituite pârâților, nu au fost contestate și ele face imposibilă admiterea acțiunii în modalitatea determinată de instanța de apel. - hotărârea dată în apel nesocotește legea (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) întrucât cheltuielile a căror restituire a dispus-o către reclamant atrag incidența dispozițiilor art. 494 C. civ., lăsând impresia depășirii limitelor învestirii de către instanța de apel, prin aplicarea în cauză, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, a dispozițiilor legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială. Pârâții au criticat confuzia instanței de apel între accesiunea imobiliară artificială și îmbogățirea fără justă cauză, fără a pune în discuția părților cauza acțiunii, la această confuzie adăugându-se și cea privind noțiunea de lucrare, în accepțiunea art. 494 C. civ. Din punctul de vedere al recurenților-pârâți, lucrările reclamantului sunt de fapt cheltuieli ce nu au de-a face nici cu îmbunătățirile care ar face corp comun cu o lucrare preexistentă și nici cu o nouă lucrare, cu caracter autonom, astfel că ies din sfera de reglementare a art. 494 C. civ., ele trebuind apreciate potrivit regulilor îmbogățirii fără justă cauză.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul reclamantului și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 4 decembrie 2019.

Apărările formulate în cauză Urmare a comunicării motivelor recursurilor, recurenții-pârâți E. și D. au depus întâmpinare, înregistrată la 4 februarie 2019, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului promovat de reclamant. Au arătat că distincția între cheltuielile necesare și utile și cele voluptorii este o chestiune de fapt, de probațiune, lăsată de legiuitor la aprecierea exclusivă a instanțelor de fond și nu a instanței de recurs, care nu are menirea de a da o altă apreciere faptelor, ci doar pe aceea de a corecta greșelile cu privire la legalitatea hotărârii atacate. Au mai susținut că, întrucât aspectul litigios al naturii cheltuielilor suportate de reclamant, de a fi necesare sau voluptorii, a fost tranșată de Tribunalul Brașov, iar soluția nu fost atacată cu apel, determină inadmisibilitatea recursului prin care se invocă motive nediscutate în apel, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare\ înregistrată la 4 martie 2019, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâți. Urmare a comunicării întâmpinării formulată de recurentul-reclamant, la 19 martie 2019, în termen legal, s-a înregistrat răspunsul la întâmpinare al recurenților-pârâți. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: a) Cu referire la recursul reclamantului, criticile de nelegalitate invocate de acesta în privința deciziei de apel atacate sunt, parțial, justificate. O primă critică susținută de reclamant a invocat incidența în cauză a instituției îmbogățirii fără justă cauză, drept temei juridic al pretențiilor deduse judecății - ceea ce ambele instanțe de fond au reținut și aplicat în soluționarea cauzei -, însă cu referire la regimul juridic conturat sub vechiul C. civ., iar nu al dispozițiilor relevante din Noul C. civ.. Potrivit reclamantului, întrucât micșorarea patrimoniului său a intervenit doar la 11 ani de la momentul când a cumpărat terenul, respectiv la data constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil, acesta trebuie apreciat ca fiind momentul când poate fi considerat că a intervenit faptul însărăcirii patrimoniului său corelativ măririi patrimoniului pârâților, moment care este plasat, prin raportare la data pronunțării hotărârilor judecătorești de constatare a nulității contractului (anii 2015, 2016), după intrarea în vigoare a Noului C. civ. Înalta Curte reține că prima instanță a stabilit, în raport cu norma tranzitorie a art. 103 din Legea nr. 71/2011, că, sub aspectul dreptului material, este aplicabil C. civ. de la 1864, ca act normativ ce contura cadrul juridic al faptelor extracontractuale la data producerii împrejurării care a condus la îmbogățirea (neimputabilă) a pârâților. Legea aplicabilă cauzei, ca drept material, nu a făcut obiectul contestării pe calea apelului de către reclamant, reținându-se în mod specific de către Curtea de Apel Brașov că această dezlegare a hotărârii de primă instanță, necriticată fiind, a dobândit caracter definitiv. Prin urmare, criticarea direct în recurs de către reclamant a dreptului material reținut ca fiind aplicabil litigiului, din punct de vedere temporal, este realizată omisso medio, critica de recurs fiind, din acest motiv, inadmisibilă. Printr-o altă critică, reclamantul a susținut că, deși a reținut corect că temeiul pretențiilor deduse judecății este îmbogățirea fără justă cauză, instanța de apel nu a făcut aplicare acestui principiu în totalitate (respectiv, în privința sumelor de 133.412,51 RON ce reprezintă investiții/cheltuieli cu terenurile și de 205.000 EURO ce reprezintă beneficiul nerealizat), cu privire la valoarea reală cu care a fost micșorat patrimoniul său, ci doar limitat la valoarea acordată, de 45.474 RON. Susținerea în acest sens a reclamantului, înțeleasă ca o criticare a neacordării integrale a sumelor pretinse prin acțiunea dedusă judecății, nu poate fi primită. Stabilind că incidente raportului juridic litigios dintre părți sunt dispozițiile C. civ. de la 1864, care, deși nu reglementează ca atare instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, conține o serie de reglementări care dau expresie acestui principiu de drept prin aceea că instituie o obligație de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane (cum ar fi cele ale art. 484, 493, 494 sau 997 din C. civ.), curtea de apel a arătat că nu poate face obiectul restituiri către reclamant, pe acest temei de drept, sporul de valoare cunoscut de terenul cumpărat (205.000 EURO, potrivit pretențiilor afirmate prin cerere) între data dobândirii sale și cea a pronunțării hotărârii definitive de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Înalta Curte apreciază ca fiind legală soluția instanței de apel relativă pretențiilor de restituire a sporului de valoare, observându-se în mod corect de către aceasta că, spre deosebire de reglementarea Noului C. civ. (care permite, prin dispozițiile art. 584 restituirea în anumite condiții a sporului de valoare sau, după caz, a jumătate din sporul de valoare dobândit de fond în cazul lucrărilor adăugate utile), vechiul C. civ. nu cuprindea nicio astfel de soluție în acele cazuri ce constituie aplicații ale principiului restituirii pentru motivul îmbogățirii fără justă cauză, cele mai apropiate ca figură juridică raporturilor dintre părțile litigante fiind cele ale art. 494 și 997 din vechiul C. civ. De altfel, restituirea sporului de valoare cunoscut de bun între data dobândirii sale de reclamant și data restituirii către vânzător, alături de cheltuielile ce reprezintă investiții asupra bunului, nu se înscrie în rațiunea instituției îmbogățirii fără justă cauză, care generează o obligație de restituire limitată la valoarea îmbunătățirilor aduse lucrului. Întrucât în cazul îmbogățirii fără justă cauză, mărirea patrimoniului nu presupune vina celui care o primește, obligația de restituire are loc în limita în care s-a produs mărirea patrimoniului pârâților și, respectiv, micșorarea celui al reclamantului, acționând în mod diferit cazului de răspundere civilă delictuală care are la bază vinovăția și care presupune o obligație de reparare în întregime a prejudiciului cauzat. Astfel fiind, este corectă statuarea instanței de apel în sensul că nu se cuvine reclamantului restituirea, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, a sporului de valoare dobândit de teren în intervalul de timp anterior menționat. Sunt însă, întemeiate, acele critici prin care reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei din apel, de obligare a pârâților să-i restituie suma de 45.474 RON reprezentând cheltuieli aferente terenurilor, fără ca soluția astfel pronunțată să fie justificată în considerentele deciziei atacate. Este îndreptățită critica recurentului care arată că instanța de apel nu indică motivele pentru care a admis acțiunea doar în limita valorii de 45.474 RON, rezumându-se la precizarea sumei totale solicitate și la menționarea faptului că doar aceste cheltuieli ar avea legătură cu terenurile. Înalta Curte constată că singura justificare oferită prin decizia atacată soluției adoptate este aceea că doar suma de 45.474 RON ar fi dovedită și aflată în legătură cu bunul imobil, apreciere care, prin caracterul său general, necesita din partea instanței argumentări și explicații suplimentare oferite măcar pe categorii de lucrări, dintre cele indicate în acțiunea reclamantului. În plus, se observă că lipsește cu totul motivarea relativă la restul lucrărilor solicitate, a cărora neincludere în soluția instanței de apel este incert dacă a fost atribuită aprecierii acestora ca nedovedite, neaflate în legătură cu terenul sau unui al motiv, aceasta în condițiile în care, potrivit reclamantului, cheltuielile efectuate și solicitate au fost realizate în interesul bunului și se circumscriu toate categoriei cheltuielilor necesare și utile. Or, în absența considerentelor care să justifice deopotrivă, acceptarea restituirii către reclamant a unora din cheltuielile pretinse de acesta și refuzul restituirii celorlalte, exercitarea unui control al legalității soluției instanței de apel adoptată în privința acestor pretenții nici nu este posibilă. Întrucât motivarea hotărârii judecătorești constituie, potrivit art. 425 C. proc. civ., o cerință de legalitate a acestui act procedural și, în același timp, o garanție împotriva arbitrariului, componentă a procesului echitabil, găsind întemeiate aceste critici ale reclamantului care, deși subsumate de parte dispozițiilor art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., se circumscriu dispozițiilor art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în limitele cererii vizând restituirea cheltuielilor efectuate asupra bunului imobil în sumă de 133.412,51 RON și cu luarea în considerare a dezlegărilor date prin prezenta decizie de recurs. B) Cu referire la recursul pârâților, se apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate. Astfel, nu va fi reținută cea dintâi critică a acestui recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care s-a invocat încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a hotărârii de primă instanță, în privința acelor considerente decizorii care nu ar fi fost contestate de reclamant pe calea apelului. Împrejurarea invocată de pârâți pe calea recursului - anume că reclamantul s-ar fi mărginit să critice în apel calificarea dată lucrărilor realizate de el ca fiind voluptorii, rămânând necontestate toate celelalte judecăți de valoare reținute de prima instanță - nu se regăsește în cauză, cu referire la hotărârea de primă instanță și la conținutul declarației de apel formulate de reclamant. Examinarea acestor acte procedurale relevă că, dimpotrivă, prin apelul declarat, reclamantul a contestat nu doar calificarea de lucrări voluptorii date investițiilor pretins a fi fost realizate asupra terenului, ci chiar toate argumentele în considerarea cărora prima instanță a apreciat că acțiunea sa ar fi neîntemeiată, respectiv că investițiile ar fi fost realizate exclusiv în interesul și pe riscul său, că acestea ar avea regimul cheltuielilor voluptorii și, deci, nu i se cuvin restituite, nefiind cheltuieli necesare și utile ori că nu e permisă restituirea prestațiilor celui vinovat de contaminarea contractului cu o cauză de nulitate . În continuare, la filele x ale memoriului de apel, reclamantul a prezentat toate argumentele sale de fapt și de drept cu care a combătut dezlegările din hotărârea tribunalului, dovedindu-se că a făcut obiectul judecății în apel, chiar dacă dedus pe cale de apărare, inclusiv argumentul că restituirea proprietății asupra terenurilor către pârâți a vizat doar loturile ce nu au fost înstrăinate de către reclamant, de vreme ce se regăsește în decizia recurată statuarea instanței de apel asupra acestuia (în sensul înlăturării sale ca nefondat). Astfel fiind, atunci când invocă motivul de nelegalitate întemeiat pe norma art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. în raport cu decizia atacată, recurenții-pârâți se referă la o situație care este străină judecății înfăptuite în apel. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este justificată atunci când se susține o depășire de către instanța de apel a limitelor de învestire, prin reținerea, ca temei juridic al pretențiilor admise, a dispozițiilor art. 494 din C. civ.. Nu întrucât se află în confuzie asupra temeiului juridic al acțiunii deduse judecății a făcut instanța de apel trimitere la dispozițiile art. 494 din C. civ. de la 1864, ci întrucât a arătat că acest caz, consacrat legal, alături de altele, constituie aplicații ale principiului restituirii pentru îmbogățirea fără justă cauză, instituție juridică ce nu-și avea o reglementare generală sub reglementarea anterioară. De asemenea, așa cum s-a reținut și cu prilejul analizei recursului declarat de reclamant, trimiterea la norma art. 494 C. civ. a fost realizată de instanța de apel - de această dată în favoarea poziției pârâților - spre a reține corect, după cum s-a apreciat și de către instanța de recurs, că sporul de valoare nu poate face obiectul restituirii pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, o atare soluție nefiind consacrată prin niciunul din cazurile particulare ce constituie aplicații de principiului sub reglementarea vechiul C. civ. (art. 494 C. civ. fiind un exemplu în acest sens). Pentru aceste motive, recursul declarat de pârâți, apreciat fiind ca nefondat, va fi respins în consecință, soluție ce o impune și pe aceea a respingerii cererii acestor părți de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate pentru judecarea recursului, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.