ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2743/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților B. și C. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren intravilan în suprafață de 847 de mp - situat în Constanța, județ Constanța, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Constanța, cu număr cadastral x.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ.

Pârâții B. și C. au formulat, la data de 19 decembrie 2016, cerere de chemare în garanție pentru evicțiune, în contradictoriu cu societatea D. S.R.L., solicitând instanței ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să se dispună obligarea chematei în garanție, vânzătoarea D. S.R.L. să restituie pârâților prețul imobilului, respectiv 267.840 RON; spezele contractului de vindere; daune interese în cuantum de 3131.584,92 RON; spezele necesare, utile și de întreținere ale imobilului, respectiv taxele achitate de către pârâți în calitate de proprietari.

La data de 3 mai 2017, D. S.R.L. a formulat o cerere de chemare în garanție a societății E. S.A..

La data de 14 iunie 2017, E. S.A. a chemat în garanție societatea reclamantă, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 507.840,72 RON și a oricăror alte sume, cu privire la care ar cădea în pretenții față de celelalte părți.

Cererile de chemare în garanție formulate de către pârâții B. și C. și de către D. S.R.L. au fost declarate admisibile în principiu, prin încheierile interlocutorii din 22 martie 2017, respectiv 24 mai 2017.

La termenul din 27 septembrie 2017, cererea de chemare în garanție formulată de către E. S.A. a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu.

Prin sentința civilă nr. 1608 din 11 octombrie 2017, Tribunalul Constanța a admis cererea principală, obligând pârâții să lase societății reclamante, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul - teren intravilan în suprafață de 847 de mp - situat în Constanța, județ Constanța, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Constanța, cu număr cadastral x.

A admis, în parte, cererea pârâților B. și C., de chemare în garanție a societății D. S.R.L., obligând-o pe aceasta la plata, în favoarea pârâților B. și C., a următoarelor sume:

- 267.840 de RON - prețul imobilului achiziționat în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/20.10.2015 la BNP F. din București;

- 3.936 de RON - spezele contractului de vânzare (din care 2850 de RON + TVA de 684 de RON - onorariul notarului public și 402 RON - taxă ANCPI);

- 10.780 de RON - cheltuieli de judecată (din care 5.425 de RON - taxă judiciară de timbru de și 5.355 de RON - onorariul apărătorului ales).

A respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere, vizând obligarea societății D. S.R.L. la plata de daune interese în valoare de 31.584,92 de RON și a spezelor necesare și utile întreținerii imobilului.

A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție, formulată de societatea D. S.R.L., în contradictoriu cu societatea E. S.A.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții B. și C. și chemata în garanție S.C. D. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 311 din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul formulat de către apelanții - pârâți B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1608 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar G., cu intimata-chemată în garanție E. S.A și cu apelanta chemată în garanție S.C. D. S.R.L..

A fost schimbată, în parte, sentința apelată și a fost admisă în tot cererea de chemare în garanție, formulată de pârâții B. și C., în contradictoriu cu D. S.R.L..

A fost obligată chemata în garanție D. S.R.L. la plata, în favoarea pârâților B. și C., a următoarelor sume:

- 267.840 RON - prețul imobilului achiziționat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2015 la BNP F. din București;

- 3.936 RON - spezele contractului de vânzare (2850 RON + TVA de 684 de RON onorariul notarului public și 402 RON - taxă ANCPI);

- 33.312,92 RON - daune interese (31.584,92 RON reprezentând dobânzi și comisioane bancare și 1,728 RON reprezentând speze necesare, utile și de întreținere a imobilului)

- 10.780 RON - cheltuieli de judecată (5.425 RON taxă judiciară de timbru și 5.355 RON onorariul apărătorului ales).

A fost obligată intimata-chemată în garanție S.C. D. S.R.L. către apelanții - pârâți B. și C. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.029 RON (taxă judiciară de timbru fond și apel).

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-chemată în garanție S.C. D. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1608 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 311 din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recursuri atât pârâții B. și C., cât și chemata în garanție S.C. D. S.R.L..

Prin încheierea nr. 978/9 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 25 iunie 2020, sub nr. x/2016*.

În opinia recurenților, decizia atacată cuprinde motive contradictorii, critică de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în privința necesității de cercetare și de valorificare, în cadrul litigiului de revendicare imobiliară, a efectelor bunei-credințe, sau, dimpotrivă, a relei-credințe, a cumpărătorului cu titlu oneros, chemat în judecată, în sensul în care o parte dintre considerente statuează inutilitatea cercetării și valorificării acestor efecte față de obiectul dedus judecății, în timp ce alte considerente valorifică, în detrimentul titlului de proprietate exhibat de soții Dincă, reaua-credință a autorului S.C. D. S.R.L., care a fost reținută cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească anterioară.

Din considerentele hotărârii atacate, rezultă, sub un prim aspect, concluzia că instanța de apel apreciază că dispozițiile legale care guvernează modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare nu prevăd cerința analizării bunei sau relei credințe a succesorului cu titlu particular, prin act cu titlu oneros, care și-a înscris dreptul său imobiliar în cartea funciară.

Din această perspectivă, a și decis instanța de apel, în mod nelegal însă, că dispozițiile art. 901 C. civ. nu sunt aplicabile în astfel de litigii de revendicare imobiliară, motiv pentru care nu a dat recunoaștere efectelor legale pe care buna-credință, prezumată de lege a soților Dincă, respectiv acelea privind consolidarea titlului lor de proprietate, le-a produs în cadrul prezentei cauze de revendicare. Sub un al doilea aspect, care reliefează contrarietatea considerentelor cuprinse în hotărârea recurată, Curtea de Apel Constanța valorifică - în cadrul analizării titlului de proprietate exhibat de soții Dincă, așa cum arată în mod expres textul considerentelor - reaua-credință a D., autorul pârâților.

Așa cum statuează instanța de apel, reaua credință a D. este stabilită cu putere de lucru judecată prin decizia civilă nr. 618/16.11.2015, motiv pentru care nu o mai cercetează prin administrarea de probe, dar pe care însă o valorifică, în detrimentul soților Dincă, cu prilejul analizării titlului lor de proprietate, în cadrul comparației cu titlul A..

"Contradictorialitatea" între considerentele hotărârii recurate rezultă cu atât mai mult cu cât, în cazul soților Dincă, instanța de apel nu numai că a negat valorificarea prezumției de bună-credință a acestora, dar a și înlăturat aplicabilitatea în cauză a temeiului juridic care ar fi permis valorificarea bunei-credințe, anume a dispozițiilor art. 901 C. civ.

O astfel de motivare a hotărârii recurate indică o fractură logică în raționamentul judiciar care a stat la baza considerentelor criticate. Această manieră de motivare a hotărârii pronunțate de către instanța de apel nu numai că este una neconvingătoare și contradictorie, care echivalează, practic, cu lipsa oricărui fundament pentru soluția pronunțată, dar le produce o vătămare care nu poate fi înlăturată decât pe calea unei casări parțiale, astfel cum au solicitat în petitul cererii de recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin, în esență, încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, de către instanța de apel, care a ignorat efectele pe care le produce principiul publicității materiale a cărților funciare asupra modalității de soluționare a acțiunii în revendicare.

Instanța de apel nu a ținut seama de efectele pe care buna-credință a succesorului cu titlu particular al imobilului, dublată de plata unui preț de cumpărare, le produce în raport de modalitatea de soluționare a cererii în revendicare, efecte care sunt reglementate de norma materială cuprinsă în dispozițiile art. 901 alin. (1) C. civ., și recunoscute, deopotrivă, de norma procesuală cuprinsă în dispozițiile tezei finale a art. 39 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, decizia recurată este nelegală și sub aspectul considerentelor greșite exprimate de Curtea de Apel Constanța, în sensul în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 909 alin. (3) în cauză, pentru motivul că obiectul supus judecății constă într-o acțiune în revendicare imobiliară.

Totodată, deși obiectul judecății este reprezentat de o pretenție în revendicare imobiliară, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate, aceste dispoziții permit soților Dincă să se prevaleze de principiul publicității materiale a cărților funciare. Soții Dincă sunt apărați de evicțiune, conform principiului publicității materiale a cărții funciare, neputând fi evinși, nici pe calea acțiunii în rectificare, față de împlinirea termenului de 3 ani, și nici pe calea acțiunii în revendicare imobiliară.

Cu privire la nelegalitatea considerentelor prin care instanța de apel a conchis că dispozițiile art. 901 C. civ. nu sunt incidente, recurenții au formulat următoarele argumente:

Conform dispozițiilor art. 901 C. civ., oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.

Totodată, terțul dobânditor este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul sau, sunt îndeplinite următoarele condiții: a) nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare; b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; și c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare.

Din analiza dispozițiilor legale evocate, rezultă condițiile menționate în cele ce urmează care conduc la concluzia incidenței în cauză a acestora (îndeplinirea condiției legale exprimate prin sintagma "sub rezerva unor dispoziții legale contrare"; calitatea soților Dincă de terți subdobânditori cu titlu oneros; bună-credință a acestora).

In primul rând, sintagma "sub rezerva unor dispoziții legale contrare", utilizată în cuprinsul dispozițiilor legale evocate, are în vedere ipotezele în care cuprinsul cărții funciare este contestat fie printr-o cerere de reexaminare adresată registratorului-șef al oficiului de cadastru și publicitate imobiliară, urmată de o plângere în fața judecătoriei, fie printr-o acțiune în rectificare tabulară.

Doar în astfel de ipoteze, care nu se regăsesc în litigiul pendinte, legiuitorul civil prevede înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 901 C. civ.

In al doilea rând, calitatea soților Dincă de terți subdobânditori, în sensul dispozițiilor din materia cărții funciare, se grefează pe validitatea contractului de vânzare care nu a fost anulat în justiție, și, în acest context, trebuie reliefat faptul că A. nu a putut formula cu succes nicio acțiune în desființarea contractului de vânzare, pentru simplul motiv că nu există cauze de nulitate absolută ori relative care să afecteze validitatea acestuia.

Aceasta, deoarece lipsa calității de proprietar a vânzătorului - în speță D., de la care soții Dincă au dobândit terenul în suprafață de 847 mp, situat în Constanța, strada x nr. lot x, județul Constanța, înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. cărții funciare vechi 111803) a localității Constanța, cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 101992) - nu mai reprezintă o cauză de nulitate a actului de vânzare, în conformitate cu dispozițiile C. civ. aflat în vigoare.

Doar în caz de desființare a contractului de vânzare - ceea ce nu este cazul în speță - soții Dincă ar fi dobândit poziția de dobânditori nemijlociți ai dreptului de proprietate privată, în sensul dispozițiilor legale din materia cărții funciare.

În al treilea rând, dobândirea de cate soții Dincă a dreptului de proprietate asupra terenului a fost efectuată cu titlu oneros, motivat de împrejurarea că prețul de vânzare a fost în sumă de 267.840 RON și a fost achitat, prin virament bancar, la data de 21.10.2015, anume în ziua imediat următoare încheierii contractului de vânzare.

Ulterior, dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit de ambii soți Dincă, sub regimul comunității legale de bunuri, fiind intabulat în Cartea funciară nr. x a localității Constanța, prin încheierea de carte funciară nr. x/26.10.2015.

În al patrulea rând, soții Dincă au fost de bună-credință, la momentul cumpărării terenului, neavând cunoștință de natura litigioasă a dreptului de proprietate, obiect al contractului de vânzare, și, în egală măsură, nu au avut niciun motiv să suspecteze că dreptul achiziționat ar fi unul litigios, contestat ori contestabil în justiție.

În acest sens, buna-credință, prezumată de legea civilă, a fost confirmată prin mențiunile extrasului de carte funciară pentru autentificare nr. 113964/15.10.2015 - pe care 1-a solicitat și primit notarul public, în vederea autentificării contractului de vânzare - care atestau faptul că D. este proprietara terenului și că acesta este liber de orice sarcini, fără a fi notat vreun litigiu. De altfel, situația tabulară arătată a confirmat aspectele semnalate de D., în cadrul negocierilor purtate pentru cumpărarea terenului, respectiv faptul că nu există sarcini și niciun litigiu cu privire la teren.

De asemenea, buna-credință a soților Dincă nu a fost contestată de A., în fața instanțelor de judecată, astfel că, pe de o parte, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a constatat, în mod implicit, prin considerentele sentinței sale, că soții Dincă sunt cumpărători de bună-credință, reținând că "cumpărătorii nu au cunoscut existența caracterului litigios al titlului și dreptului de proprietate transmis de autorul lor".

Pe de altă parte, la interpelarea Curții de Apel Constanța, în cadrul dezbaterilor de la ultimul termen de judecată, avocatul din partea A. a declarat că nu contestă buna-credință a soților Dincă, ci, dimpotrivă, a susținut irelevanța efectelor pe care le produce buna-credință, grefată pe un titlu translativ de proprietate, în combaterea acțiunii de drept comun în revendicare imobiliară.

Așa se explică și faptul că A. nu a solicitat, în fața primei instanțe și a instanței de apel, administrarea de probe, în combaterea bunei-credințe a soților Dincă, bună-credință prezumată de lege, și, de altfel, reținută implicit de Tribunalul Constanța.

Tot astfel, trebuie reliefat faptul că litigiile declanșate de A. împotriva E. și D. nu erau notate în cartea funciară a terenului, pentru a putea fi astfel aduse la cunoștința soților Dincă, din motive imputabile exclusiv A., care a rămas în pasivitate, nesolicitând o astfel de notare și acceptând astfel riscul unei eventuale înstrăinări a terenului, ceea ce s-a și întâmplat în cauză.

În concluzie, față de absența acțiunii în rectificare tabulară îndreptată împotriva înscrierii dreptului de proprietate al soților Dincă, corelată cu validitatea contractului de vânzare, plata prețului de cumpărare și buna-credință a soților Dincă, nu sunt înlăturate de la aplicare, în cauză, dispozițiile art. 901 C. civ., contrar celor reținute de instanța de apel.

Aceste dispoziții instituie modalitatea corectă de soluționare a acțiunii în revendicare imobiliară formulată de A., întrucât soții Dincă beneficiază de efectele principiului publicității materiale a cărții funciare, consacrat de dispozițiile legale amintite, în condițiile în care ei, în calitate de terți subdobânditori cu titlu oneros, s-au întemeiat cu bună-credință pe cuprinsul cărții funciare a terenului, de la data încheierii contractului de vânzare.

Așa fiind, prin efectul dispozițiilor art. 901 C. civ., soții Dincă sunt considerați de legea civilă drept titularii dreptului tabular de proprietate privată înscris în folosul lor, fiind fără relevanță - așa cum arată în mod expres textul acestor dispoziții - împrejurarea că dreptul autorului lor, în speță D., a fost radiat din cartea funciară, la cererea A..

Cu privire la nelegalitatea considerentelor și dispozitivului prin care instanța de apel, încălcând dispozițiile art. 901 alin. (1) C. civ. și art. 39 alin. (3) teza finală C. proc. civ., a respins criticile de apel ale soților Dincă privind modalitatea de soluționare a cererii în revendicare, recurenții au susținut următoarele:

În primul rând, acest criteriu, al titlului mai vechi și care emană de la proprietarul originar, a fost utilizat în mod greșit de instanța de apel, pentru identificarea priorității titlului de proprietate, acest criteriu nefiind însă aplicabil în cauză, în condițiile în care sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 901 alin. (1) C. civ., din materia cărții funciare.

Aceasta, deoarece dispozițiile legale din materia cărții funciare conferă soților Dincă - subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros - protecție juridică împotriva cererii de revendicare imobiliară formulate de A., ei fiind apărați de evicțiune, în baza principiului publicității materiale a cărții funciare.

În al doilea rând, efectele principiului în discuție, care este instituit prin dispozițiile art. 901 alin. (1) C. civ., au fost recunoscute în privința modalității de soluționare a acțiunii în revendicare și de literatura de specialitate, care a statuat după cum urmează:

i."[...] dacă pârâtul, parte într-o acțiune în revendicare imobiliară, înstrăinează, pe parcursul desfășurării procesului, dreptul său litigios către un terț, care nu este introdus în proces, hotărârea obținută de reclamant împotriva sa îi va putea fi opusă și terțului, fără ca reclamantul să fie obligat să demareze o nouă acțiune în revendicare împotriva acestuia. Legea prevede o excepție de la această regulă, și anume aceea în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular, de pildă, cel care a dobândit un drept tabular cu bună-credință, prin act juridic cu titlu oneros, conform art. 901 C. civ. (principiul publicității materiale);

ii. "[dacă cele două titluri (moduri de dobândire) provin de la autori diferiți, urmează a se compara titlurile (modurile de dobândire) pe care se întemeiază drepturile autorilor, dându-se câștig de cauză celui al cărui autor avea un drept preferabil (fundamentul acestei soluții este principiul nemo dat quod non habet), ținându-se cont și de incidența eventualelor dispoziții speciale în materie de carte funciară. [...]. însă, atunci când este cazul, trebuie ținut cont și de art. 901 alin. (1) C. civ. Prin urmare, cel care a dobândit cu bună-credință și cu titlu oneros ar putea fi preferat într-o acțiune în revendicare, chiar dacă, ulterior actului juridic prin care a dobândit imobilul, dreptul celui de la care a dobândit este radiat din cartea funciară".

iii. "Buna-credință reprezintă credința dobânditorului dreptului tabular că antecesorul său avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite acel drept. Această convingere a sa se întemeiază pe prezumția exactității înscrierii drepturilor reale imobiliare în cartea funciară, sub rezerva caracterului relativ al acestei prezumții. Buna-credință este creatoare de drept, în sensul că dobânditorul cu titlu oneros al unui drept real imobiliar sau dobânditorul unui drept de ipotecă, pe care 1-a înscris în cartea funciară, va fi considerat titularul acelui drept, chiar dacă, ulterior înscrierii dreptului în favoarea sa, s-a dispus radierea dreptului autorului său tabular. În această situație, instanța de judecată va dispune, la cererea adevăratului titular al dreptului, numai radierea dreptului antecesorului tabular, nu și a dreptului terțului dobânditor."

În al treilea rând, în practica judecătorească, s-a făcut aplicarea principiului publicității materiale a cuprinsului cărților funciare în cauze similare, recunoscându-se efectele acestui principiu, în privința modalității de soluționare a acțiunii în revendicare imobiliară, sens în care s-a statuat că buna-credință a dobânditorului cu titlu particular, deși nu reprezintă în sine un titlu de proprietate, constituie un element de consolidare și de preferabilitate a titlului său translativ de proprietate, cu titlu oneros.

Așa cum s-a reținut și de instanța europeană, prin admiterea acțiunii în revendicare, chiar presupunând că instanțele ar repara o nedreptate, nu trebuie să creeze alte prejudicii, adică noi neajunsuri disproporționate, deci să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al terțului dobânditor, afectându-se astfel securitatea raporturilor juridice, prin încălcarea dispozițiilor art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, care are prioritate în aplicare.

În al patrulea rând, trebuie reliefat și faptul că dispozițiile art. 909 alin. (3) C. civ. produc un dublu efect: (1) după împlinirea termenului de prescripție, nu mai poate fi înlăturată protecția juridică de care beneficiază subdobânditorii de drepturi reale imobiliare, cu titlu oneros și de bună credință, chemați în judecată printr-o cerere de revendicare sau o cerere confesorie sau negatorie privind același drept; și ele reglementează o ipoteză de excepție care înlătură aplicarea principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Ele nu reglementează, contrar celor reținute de instanța de apel, o protecție juridică a subdobânditorilor de bună credință și cu titlu oneros, exclusiv în cadrul acțiunilor în desființarea titlului de proprietate al acestora, ci, deopotrivă, o protecție și în cadrul acțiunii în revendicare.

La fel ca și protecția împotriva acțiunii în revendicare, și cea împotriva acțiunii în desființarea actului juridic subsecvent a fost învederată în doctrină, sens în care s-a statuat că o excepție de la principiul menționat este reprezentată de "cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) C. civ. și art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ., adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros, sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani [..,]; după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent".

În al cincilea rând, din aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (3) C. civ. teza finală, la care fac trimitere prevederile art. 563 alin. (4) C. civ., rezultă concluzia că nici desființarea, pe cale judecătorească, a titlurilor de proprietate ale autorilor E. și D., și nici hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare imobiliară formulate de A. împotriva D., nu înlătură protecția juridică de care se bucura soții Dincă, chemați, la rândul lor, în judecată printr-o cerere de revendicare imobiliară, în virtutea principiului publicității materiale a cuprinsului cărții funciare.

Conform prevederilor art. 39 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular. Teza finală a acestor dispoziții reglementează, așadar, dreptul dobânditorului cu bună-credință a proprietății tabulare de a nu fi evins de adevăratul titular.

De asemenea, prevederile art. 563 alin. (4) C. civ. stabilesc că hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile C. proc. civ.

În al șaselea rând, soții Dincă dețin un titlu de proprietate valabil reprezentat de contractul de vânzare, care nu este susceptibil de motive de nulitate și nu a fost atacat injustiției de către A..

În contextul arătat, prin admiterea acțiunii în revendicare, se aduce atingere dreptului de proprietate al soților Dincă, fiind încălcat, deopotrivă, și principiul securității raporturilor juridice, precum și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și, implicit, cele statuate prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu vs. România.

În acest sens, exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună - credință.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice, pe fond, dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun, în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect.

Din acest motiv, în situația în care și pârâtul deține un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, restituirea în natură a bunului revendicat nu mai este posibilă și reclamantul nu poate avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare.

Ca atare, soluția care se impune în cauză rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 901 C. civ., care este în acord și cu principiului securității raporturilor juridice și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în raport de care este preferabil titlul de proprietate exhibat de cumpărătorul de bună credință care și-a înscris dreptul său de proprietate în cartea funciară, în speță, soții Dincă.

Cu privire la nelegalitatea considerentelor prin care instanța de apel a conchis că dispozițiile art. 909 alin. (3) C. civ. nu sunt incidente, recurenții au arătat următoarele:

Conform dispozițiilor art. 909 alin. (3) C. civ., termenele de exercitare a acțiunii în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare.

În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiți de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepția cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.

Dispozițiile legale sus-menționate sunt incidente în cauză, contrar celor reținute de instanța de apel, întrucât, deși obiectul judecății este reprezentat de o pretenție în revendicare imobiliară, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate, aceste dispoziții permit soților Dincă să se prevaleze de principiul publicității materiale a cărților funciare.

Aceasta pentru că A. nu a formulat o acțiune în rectificarea cuprinsului cărții funciare și, pe de altă parte, era depășit termenul de 3 ani pentru introducerea unei astfel de acțiuni, la momentul declanșării prezentului litigiu, care, în situația teoretică în care ar fi fost admisă, ar fi fost menită să înlăture aplicabilitatea în cauză a principiului publicității materiale a cuprinsului cărții funciare și, pe cale de consecință, ar fi exclus protecția conferită de lege terților subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros conferită de dispozițiile art. 901 alin. (1) C. civ.

În concluzie, soții Dincă sunt apărați de evicțiune, conform principiului publicității materiale a cărții funciare, neputând fi evinși, nici pe calea acțiunii în rectificare, față de împlinirea termenului de 3 ani, și nici pe calea acțiunii în revendicare imobiliară.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că, în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și cea de apel au înlăturat toate susținerile și apărările pârâților referitoare la buna lor credință și la efectele pe care aceasta ar fi trebuit să le producă. Argumentul evocat a fost acela că reclamanta a promovat o acțiune în revendicare. Or, recurenta a apreciat că, indiferent de temeiul juridic invocat de părți, judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății. Procedând în acest fel, instanța a încălcat prevederile cu caracter de principiu statornicite de art. 22 C. proc. civ.

Instanța de apel a considerat că buna-credință nu prezintă niciun fel de relevanță în speță, întrucât instanța a fost învestită de reclamantă cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, intervenit între pârâții Dincă și chemata în garanție D. S.R.L..

Recurenta a apreciat că, indiferent de temeiul juridic invocat de părți, judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății. Astfel, judecătorii nu pot soluționa o cerere de chemare în judecată, având în vedere exclusiv temeiul de drept invocat de reclamant și ignorând temeiurile invocate de pârâți în apărările lor, așa cum s-a întâmplat în prezența speță.

Reclamanta a susținut că, dacă a formulat o acțiune în revendicare și și-a întemeiat cererea pe prevederile care reglementează acțiunea în revendicare, orice alte prevederi trebuie ignorate de judecători. Practic, reclamanta a pretins instanțelor de fond și de apel să ignore toate principiile și toate regulile de interpretare a legii civile și să facă o aplicare a legii care să servească exclusiv interesul ei, iar hotărârile pronunțate atât în fond, cât și în apel reflectă o aplicare a legii în acest sens.

Procedând în maniera arătată, Curtea de Apel Constanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Soluția este nelegală, întrucât este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind rezultatul unei interpretări restrictive a legii civile care a făcut ca prevederile legale invocate de pârâți să nu producă niciun fel de efecte.

În speță, recurenta a argumentat că nu se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate, întrucât nu există autori diferiți, ci titlul pârâților își are originea în titlul reclamantei, autorul acesteia fiind proprietarul originar. Titlul pârâților emană din contractul intervenit între societatea recurentă și E., societate care și-a adjudecat bunul, proprietatea debitoarei sale -reclamanta din prezenta cauză.

Pentru a se pronunța în sensul menținerii soluției de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantei, intentate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, la fel ca prima instanță, curtea de apel a ignorat, în mod absolut, toate apărările și susținerile făcute în cauză, referitoare la buna-credință a acestora, deși potrivit noului C. civ., buna-credință oferă dobânditorului drept asupra bunului, câtă vreme aceasta nu este răsturnată, intervertindu-se în rea-credință. Argumentul instanței de apel a fost acela că aceste prevederi sunt incidente exclusiv în cazul acțiunilor având ca obiect rectificarea cărților funciare.

Recurenții au susținut că nu este posibilă soluționarea acțiunii în revendicare printr-o simplă comparare de titluri, așa cum pretinde reclamanta, ignorându-se de către judecători circumstanțele în care s-au încheiat vânzările.

In speță, recurenta a argumentat că nu se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate, întrucât nu există autori diferiți, ci titlul pârâților își are originea în titlul reclamantei, autorul acesteia fiind proprietarul originar. Titlul pârâților emană din contractul intervenit între societatea recurentă și E., societate care și-a adjudecat bunul, proprietatea debitoarei sale -reclamanta din prezenta cauză.

Recurenta a considerat că, în mod nelegal, au fost înlăturate susținerile și apărările pârâților referitoare la buna lor credință și la efectele pe care aceasta ar fi trebuit să le producă.

Argumentul invocat în soluționarea prezentului apel se bazează pe o inexactă reținere a faptelor. Astfel, în considerentele deciziei, instanța de apel reține că D. ar fi avut cunoștință despre existența dosarului x/2010, prin care ar fi fost pusă în discuție legalitatea actului de adjudecare.

În realitate, în dosarul nr. x/2010, nici măcar nu s-a solicitat de către contestatoare constatarea nulității absolute a procesului-verbal de licitație și, cu atât mai puțin, a vizat actul de adjudecare prin care E. și-a adjudecat bunul debitoarei, ci acea contestație a fost îndreptată exclusiv împotriva concluziilor unei expertize care a stabilit prețul de pornire a licitației, anulându-se numai publicația de vânzare.

Dosarul nr. x/2010, a cărui cunoaștere le este imputată și care a stat la baza constatării relei credințe, în calitate de cumpărătoare, a fost radiat din cartea funciară și încheierea îi fusese comunicată reclamantei A., care însă nu a uzat de procedurile aflate la dispoziția sa și nici măcar nu a mai notat noile litigii.

Gravitatea erorii este evidentă, întrucât întregul raționament juridic se sprijină pe convingerea judecătorilor că, la momentul la care D. a devenit proprietarul acestui imobil, titlul vânzătoarei ar fi fost contestat. Așa cum rezultă însă din hotărârile judecătorești aflate la dosarul cauzei, A. a solicitat instanței constatarea nulității absolute a actului de adjudecare printr-o acțiune pe care a promovat-o la mai bine de 1 an și jumătate după momentul intervenirii sale, în dosarul nr. x/2013.

Buna-credință, la momentul intervenirii vânzării dintre această recurentă și pârâții persoane fizice, este întărită de faptul că, la 20.10.2015 (data vânzării), acțiunea reclamantei fusese respinsă în primă instanță și nu existau motive care să contureze idea că soluția ar putea fi schimbată în apel; dosarul nr. x/2013 nu a fost notat de reclamantă A. în cartea funciară; în litigiul precedent, dosarul nr. x/2013, D. formulase o cerere de chemare în garanție a vânzătoarei E. pentru ipoteza în care acțiunea reclamantei ar fi fost admisă. Cererea de chemare în garanție fusese respinsă, în fond, ca rămasă fără obiect, întrucât, în primă instanță, acțiunea reclamantei fusese respinsă. Formularea cererii de chemare în garanție, în litigiul anterior, nu poate să fie interpretată ca fiind o dovadă de rea-credință, recurgerea la acest demers, precum și la orice alte proceduri aflate la dispoziția lor reprezentând dovezi ale diligentei lor.

Pe de altă parte însă, chiar dacă s-ar admite, ad absurdum, că se află într-o acțiune în revendicare, acordarea de către instanță a preferabilității titlului uneia ori celeilalte părți nu poate presupune doar o analiză superficială și formală a titlurilor.

Instanța a fost învestită, potrivit analizei curții de apel, să analizeze titlul pârâților Dincă, în raport cu titlul reclamantei; titlul pârâților nu a fost niciodată anulat, nu s-a formulat de către reclamantă o asemenea cerere.

Refuzul instanței de apel de a examina situația reclamantei, sub pretextul că buna credință nu este aptă să producă efecte într-o acțiune în revendicare, înseamnă a face o cercetare incompletă și a intra în conflict cu preceptele morale care stau la baza principiului bunei-credințe, fiindcă, dacă este admis că neglijența și pasivitatea, vreme îndelungată, pot duce la pierderea dreptului real imobiliar, prin uzucapiune, de o terță persoană, cu atât mai mult se poate admite pierderea imediată a imobilului de către un proprietar a dreptului asupra unui imobil, ca efect al unei executări silite, urmată de o înstrăinare făcută de adjudecatar către o altă persoană care, la rândul ei, a înstrăinat, cu titlul oneros, bunul respectiv, unei persoane de bună-credință.

Atunci când se studiază și se compară cele două interese în conflict, se impune a se analiza și buna credință a reclamantului, tocmai pentru că aparența, ca o concesie făcută de legiuitor bunei-credințe, nu trebuie să ducă la uzurparea dreptului de proprietate al unui proprietar ireproșabil.

Prin decizia recurată, Curtea a conchis:

"va fi înlăturată și susținerea referitoare la modul în care reclamanta S.C. A. S.R.L. a pierdut proprietatea bunului imobil în cadrul executării silite, întrucât actul de adjudecare a fost anulat prin hotărâre definitivă." Or, recurenta apreciază că trebuie avute în vedere circumstanțele în care reclamanta "a pierdut" dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, întrucât anularea actului de adjudecare s-a datorat unor vicii de formă (nerespectarea unor proceduri și formalități în cadrul executării silite), astfel că, dacă nu ar fi intervenit intrarea în insolvență și moartea executorului judecătoresc, creditorul era îndreptățit să continue executarea silită de la ultimul act anulat - respectiv publicația de vânzare.

E. a dobândit bunul chiar de la reclamantă, chiar dacă vânzarea a fost una silită, efectuată în cadrul procedurii de executare silită. Acesteia i-a fost achitat prețul vânzării, parte prin depunerea creanței pe care E. o avea, iar parte, prin virarea diferenței în contul acesteia. In acest fel, la momentul adjudecării, se stinsese datoria pe care o avea reclamanta din prezenta cauza către creditorul său și, suplimentar, în conturile ei, intrase o diferența de preț care a fost folosită de aceasta și pe care nu s-a declarat gata să o pună la dispoziția adjudecatarului, în ipoteza admiterii prezentei acțiuni. Intrarea în procedură de insolvență a reclamantei a fost un impediment pentru formularea de cereri de chemare în judecată împotriva acesteia, prin care creditorul să-și poată valorifica drepturile renăscute împotriva acesteia.

Pierderea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului, prin actul de adjudecare anulat ulterior, a fost posibilă, în contextul existenței datoriei certe, lichide și exigibile pe care A. S.R.L. o avea către creditorul ei, E.. Creditorul a adjudecat bunul aparținând debitoarei sale, în contul creanței, și, achitând o sumă suplimentară, cu titlu de preț, în condițiile în care debitoarea nu a contestat niciodată creanța, prin nicio procedură aflată la dispoziția sa.

Câtă vreme, la momentul la care pârâții persoane fizice au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, nu exista o acțiune în revendicare admisă, aceștia trebuie considerați de bună-credință, la dobândire, neputând să li se reproșeze cunoașterea unei situații contrare legii, a încheierii neconforme a unui act juridic civil. Buna lor credință trebuie să producă efectele pe care legiuitorul le-a prevăzut, respectiv menținerea efectelor actului încheiat de aceștia și protejarea posesiei pe care o exercită, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare promovată de reclamantă.

Un alt argument invocat a fost acela că admiterea acțiunii reclamantei împotriva terților dobânditori de bună credință este nelegală și profund inechitabilă, prin efectele patrimoniale produse. Menținerea soluției de admitere a acțiunii face ca reclamanta să se îmbogățească, în detrimentul celorlalte părți din acest proces. Respingerea acțiunii reclamantei este singura soluție legală și echitabilă care ar conferi stabilitate raporturilor juridice determinate de reau-credință a reclamantei.

Prin apelul promovat, recurenta a criticat și soluția primei instanțe, în privința soluționării cererii de chemare în garanție formulate de aceasta. Soluția a fost menținută de curtea de apel, ca efect al respingerii apelului lor, argumentarea fiind însă diferită de cea a primei instanțe.

Astfel, au arătat că, deși pârâții Dincă au fost dobânditori de bună credință, au fost evinși, în aceste condiții, fiind obligată, în baza prevederilor legale care reglementează garanția contra evicțiunii, să le restituie prețul și spezele. In calitate de cumpărător, au exercitat regresul împotriva vânzătorului lor, obligat de lege să îi garanteze contra evicțiunii.

Instanța de fond a respins însă cererea sa de chemare în garanție, îndreptată împotriva E., transformându-i în marele pierzător al acestui proces.

Motivarea a fost aceea ca "dezdăunarea cumpărătorului poate opera numai în situația în care cel dintâi a fost evins, fără a fi afectată valabilitatea titlului său de proprietate, în considerarea unei cauze ce nu era cunoscută cumpărătorului și preexista la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; altfel spus, răspunderea pentru evicțiune intervine în ipoteza în care cel ce reclamă o despăgubire pe un asemenea temei deține în continuare un titlu de proprietate valid, însă respectivul titlu s-a dovedit ineficient, în comparație cu titlul ce i-a fost opus de terțul evingător. "A arătat, în motivele de apel, că o asemenea interpretare este contrară legii.

Curtea de Apel a apreciat că "nulitatea unui act juridic are ca efect desființarea retroactivă, potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum, deci nu creează drepturi și obligații pentru părți. In condițiile în care contractul a fost constatat nul, nu sunt întrunite condițiile răspunderii pentru evicțiune, obligația de garanție neputând izvorî dintr-un contract nul" .

Or, nu există nicio dispoziție legală care să sprijine interpretarea că vânzătorul răspunde pentru evicțiune numai în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare este menținut valabil.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât, într-o decizie de speță, că, prin garanția contra evicțiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-și va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă și îl va despăgubi, dacă ea s-a produs. Sub acest aspect, chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancționată cu nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție nu izvorăște din vânzare, ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi-delict, care a transmis un bun ce nu-i aparține. Prin urmare, în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă, obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părțile l-au calificat vânzare, sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului, în temeiul art. 1337 C. civ., în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de dispozițiile care reglementează răspunderea pentru evicțiune, garanția fiind un efect al desființării retroactive a vânzării. Nici chiar împrejurarea că, prin decizia civilă nr. 618/2015, s-a reținut că ar fi fost de rea-credință, la momentul încheierii vânzării, nu este de natură să îl exonereze pe vânzător de obligația de garanție contra evicțiunii.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-pârâți C. și B. și de recurenta-chemată în garanție S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 311 din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 16 decembrie 2020, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Recursurile declarate de recurenții pârâți C. și B. și de recurenta chemată în garanție S.C. D. S.R.L. au caracter nefondat, pentru considerentele ce vor succeda:

În ceea ce privește critica formulată de recurenții pârâți C. și B. întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva motivării contradictorii a deciziei recurate, ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, ­scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările esențiale ale părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raționamentul judiciar ce întemeiază soluția adoptată în cauza dedusă judecății și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate, în mod real și efectiv de instanță.

Raportând principiile enunțate la litigiul pendinte, precum și la criticile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 al Convenției Europene, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii instanței, de apărările și susținerile părților.

Contrar susținerilor recurenților, considerentele criticate nu sunt contradictorii.

Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut, plecând de la specificul acțiunii în revendicare, că, "în cadrul acțiunii în revendicare, nu se pune în discuție buna credință a proprietarului care a dobândit dreptul real înscris în cartea funciară", "respectiv că "susținerile privind buna credință nu pot fi avute în vedere într-o acțiune în revendicare în care se analizează titlul preferabil, și nu legalitatea titlului de proprietate, pentru că buna credință a dobânditorilor nu îl împiedica pe cel care se pretinde proprietar al bunului să exercite acțiunea în revendicare."

Este real că instanța de apel a făcut trimitere, în justificarea soluției adoptate în revendicare, inclusiv la considerentele intrate în puterea lucrului judecat ale deciziei civile nr. 618/16.11.2015, prin care Curtea de Apel Constanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. x/26.04.2010 la BNP F., și a obligat D. să lase în deplină proprietate și posesie S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, terenul situat în Constanta, str. x, constatând că, prin această hotărâre, s-a reținut că S.C. D. S.R.L. avea cunoștință de dosarul nr.