ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1773/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 30 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. și cu intervenienții forțați D. și E., ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 octombrie 2011 de BNP F. G. și repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii către B. și A. a prețului achitat în cuantum de 89.000 euro, precum și a cheltuielilor vânzării în cuantum de 4.951 RON, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 euro reprezentând prețul redus proporțional cu diminuarea valorii bunului vândut.

Pârâta C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, și cerere de chemare în garanție a societății H. S.R.L. prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 89.000 euro și 4.951 RON, urmând ca imobilul să intre în proprietatea chematei în garanție, iar în subsidiar obligarea chematei în garanție la plata sumei de 20.000 euro reprezentând prețul redus proporțional cu diminuarea valorii bunului vândut, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La rândul său, chemata în garanție H. S.R.L. a formulat întâmpinare față de cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L., prin care a invocat excepția inadmisibilității acestei cereri și a solicitat respingerea cererii ca nefondată. Față de cererea de chemare în judecată, aceeași parte a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, diminuarea pretențiilor solicitate de reclamanți.

H. S.R.L. a formulat și cerere de chemare în garanție a societății I. S.R.L., prin care a solicitat, în cazul admiterii cererii de chemare în garanție formulate de C. S.R.L., obligarea subcontractorului la plata sumei de 89.000 euro și 4.951 RON, urmând ca imobilul să intre în proprietatea chematei în garanție, iar, în subsidiar, obligarea chematei în garanție la plata sumei de 20.000 euro reprezentând prețul redus proporțional cu diminuarea valorii bunului vândut, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 28 septembrie 2016, instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanție H. S.R.L. și cererea de chemare în garanție formulată de către chemata în garanție H. S.R.L. în contradictoriu cu I. S.R.L. A respins cererea de intervenție formulată de către reclamanți și a dispus scoaterea din cauză și rectificarea sistemului Ecris cu privire la intervenienții forțați D. si E..

Chemata în garanție I. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și a cererii de chemare în garanție.

Prin încheierea de ședință din 15 noiembrie 2016, instanța a unit cu fondul excepția prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 2698/2018 din 8 octombrie 2018, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a admis acțiunea, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 octombrie 2011 de BNP F.

G., a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că a obligat pârâta C. S.R.L. la restituirea către reclamanți a sumei de 89.000 euro, inclusiv TVA, reprezentând prețul achitat pentru imobilul în litigiu, precum și la restituirea cheltuielilor vânzării în cuantum de 4.951 RON. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanție H. S.R.L. A respins cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție H. S.R.L. față de chemata în garanție I. S.R.L., ca rămasă fără obiect, și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 16.461 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1079A din 18 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. și a obligat-o pe aceasta la plata către intimații-reclamanți a sumei de 9.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.R.L., solicitând admiterea acestuia și casarea cu trimitere a deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2537 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2538 C. civ. întrucât a echivalat faptele recurentei cu o recunoaștere tacită și a considerat că termenul de prescripție a fost întrerupt și mai susține că au fost ignorate prevederile art. 1710 alin. (2) C. civ. întrucât nu s-a evaluat gravitatea prejudiciului și nu s-a aplicat unul din remediile prevăzute de art. 1710 alin. (1) din același cod.

În dezvoltarea acestor critici, se afirmă că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că acțiunea recurentei-pârâte de a solicita antreprenorului constructor H. S.R.L. efectuarea de reparații în scopul remedierii viciilor ascunse invocate de intimații-reclamanți reprezintă un act de recunoaștere și poate întrerupe cursul prescripției extinctive, în sensul prevăzut de art. 2537 și art. 2538 C. civ.. În opinia recurentei, actul recognitiv trebuie să emane de la debitorul obligației, să se manifeste în mod direct față de creditorul obligației și să privească dreptul care se prescrie, iar în cazul recunoașterii tacite, aceasta să fie neechivocă.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel ar fi putut să analizeze gravitatea prejudiciului și să stabilească un remediu al viciilor ascunse raportat la prejudiciu și în lipsa unei cereri reconvenționale, chiar dacă această susținere a fost făcută direct în apel. În opinia autoarei căii de atac, reevaluarea prejudiciului nu este un aspect nou, ci o componentă intrinsecă a oricărei cereri în justiție ce are ca obiect garanția pentru vicii ascunse. Se mai susține că această cerere a fost formulată și în fața primei instanțe și că nu ar fi putut face obiectul unei cereri reconvenționale, fiind o apărare de fond.

Raportat la soluția pronunțată pe cererea de chemare în garanție, recurenta-pârâtă arată că noțiunea de prejudiciu cert a fost interpretată greșit și că instanța a refuzat să stabilească cuantumul prejudiciului ignorând dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ., pe cele ale art. 47 din Cartea Fundamentală a Uniunii Europene și pe cele ale art. 6 din Carta Europeană a Drepturilor Omului.

Autoarea căii de atac afirmă că instanța de apel nu a evaluat corect certitudinea prejudiciului și că, odată stabilită existența prejudiciului, cuantumul determinabil al acestuia dă posibilitatea instanței să admită în parte acțiunea. Aceeași parte susține că, în speță, dovada cuantumului prejudiciului, în oricare din variantele solicitate de reclamanți, a fost făcută pe baza raportului de expertiză, iar dacă instanța ar fi considerat necesar, ar fi putut dispune suplimentarea probatoriului. Se mai susține că instanța de apel a confundat caracterul cert al prejudiciului cu cuantumul acestuia.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a reținut greșit inaplicabilitatea în cauză a Noului C. civ. și respectiv a dispozițiilor art. 1532 alin. (3) întrucât prejudiciul s-a născut sub imperiul acestei legi. Mai arată că aceasta nu este o normă de excepție, astfel cum se constată în decizia atacată, ci o normă care obligă instanța de judecată să stabilească cuantumul prejudiciului.

În subsidiar, în măsura în care s-ar constata că prevederile art. 1532 alin. (3) C. civ. nu sunt incidente în cauză, se invocă încălcarea dispozițiilor art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, motivat de faptul că instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar pentru a dovedi cuantumul prejudiciului și nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestui ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a solicitat soluționarea recursului conform prevederilor art. 493 alin. (7) din același cod.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, constatându-se că, din criticile prezentate în cererea de recurs, se desprind motive de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1079A din 18 iunie 2019 și s-a fixat termen de judecată la 30 septembrie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 2537 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2538 C. civ., în conformitate cu care prescripția dreptului material la acțiune se întrerupe prin recunoașterea, în orice mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția, iar această recunoaștere poate fi unilaterală sau convențională, expresă sau tacită.

Astfel cum s-a stabilit în doctrină și jurisprudență, prescripția extinctivă se întemeiază pe culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exercițiul acestuia înăuntrul termenului legal, având caracter de sancțiune. Termenul de prescripție nu își continuă cursul ori de câte ori survin anumite împrejurări care exclud culpa celui îndreptățit să exercite acțiunea, împrejurări care sunt limitativ stabilite de lege. Una din aceste împrejurări, care au vocația de a modifica cursul prescripției extinctive, este recunoașterea de către cel în folosul căruia curge prescripția dreptului subiectiv civil respectiv.

În aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, curtea de apel a stabilit că recurenta-pârâtă a făcut demersuri repetate pe parcursul anilor 2012, 2014, 2015 pentru a remedia deficiențele imobilului în discuție, că aceste demersuri au fost realizate în folosul intimaților-reclamanți, în calitate de cumpărători, și că au valoarea juridică a unei recunoașteri a dreptului intimaților-reclamanți de a obține reparararea viciilor ascunse ale imobilului a cărui proprietate le-a transmis-o recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește criticile prin care se susține că instanța de apel ar fi putut să dea eficiență dispozițiilor art. 1710 alin. (1) și (2) C. civ. în absența unei cereri reconvenționale a recurentei-pârâte, instanța supremă reține că, în mod corect, curtea de apel a stabilit că aplicarea unui alt remediu decât cel solicitat de intimații-reclamanți nu se poate face decât în situația în care recurenta-pârâtă, în calitate de vânzătoare, formulează o cerere expresă în acest sens, cu respectarea dispozițiilor procedurale incidente. Deoarece recurenta-pârâtă nu a formulat o cerere reconvențională cu acest obiect și față de limitele efectului devolutiv al apelului, definite de art. 478 C. proc. civ., criticile formulate pe acest aspect vor fi înlăturate.

Instanța de recurs va înlătura și criticile referitoare la soluția pronunțată pe cererea de chemare în garanție prin care autoarea căii de atac arată că noțiunea de prejudiciu cert a fost interpretată greșit. Determinarea caracterului cert al prejudiciului necesită analiza unor aspecte de fapt (cum ar fi valoarea lucrărilor efectuate necorespunzător, imposibilitatea de vânzare a imobilului în discuție) care nu mai pot fi devoluate în această etapă procesuală.

Argumentele prin care recurenta-pârâtă susține că, în mod nelegal, instanța de apel a refuzat să stabilească cuantumul prejudiciului ignorând dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ. nu justifică reformarea deciziei atacate. Conform acestor dispoziții legale, prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanță, textul având în vedere ipoteza prejudiciului care nu este cert în privința posibilității de evaluare, iar nu a existenței sale. Or, în cauza de față, instanța de apel a reținut în mod corect că recurenta-pârâtă nu a fost în imposibilitate de a administra probe prin care să dovedească atât existența, cât și cuantumul prejudiciului. Prin încheierea de ședință din 19 martie 2019, Curtea de Apel București a luat act că părțile nu au înțeles să administreze un probatoriu nou în calea de atac, iar instanța a dispus din oficiu, în virtutea rolului său activ, administrarea probelor pe care le-a considerat necesare. Ca urmare, instanța de apel a respectat prevederile legale și în mod corect a respins calea devolutivă de atac pe aspectul cererii de chemare în garanție.

Instanța supremă observă că argumentele recurentei-pârâte prin care aceasta invocă încălcarea dispozițiilor art. 47 din Cartea Fundamentală a Uniunii Europene și pe cele ale art. 6 din Carta Europeană a Drepturilor Omului referitoare la un proces echitabil vizează administrarea probelor în calea de atac a apelului. Aceste critici nu pot fi avute în vedere deoarece instanța de apel, în virtutea rolului său activ, a dat posibilitatea părților de a aduce dovezi noi în sprijinul susținerilor lor și a dispus, din oficiu, completarea materialului probator. Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate, în cadrul controlului de legalitate, să intervină în aprecierea asupra oportunității administrării probelor în proces.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1079 A din 18 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1079 A din 18 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.