Decizia nr. 2325/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 120/2022 a Tribunalului Brașov

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul Statul Român reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală și convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să constate existența unui prejudiciu în cuantum de 1.623.775 RON, ce reprezintă TVA, impozit din activități independente și contribuție individuală la asigurările sociale de sănătate și să instituie în sarcina pârâtului obligația de a achita această sumă de bani, cu titlu de obligații fiscale, la care urmează a fi adăugate dobânzi și penalități, de la data săvârșirii faptei și până la data plății integrale a prejudiciului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 120/S din 11 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală și convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu pârâtul A..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 1847/Ap din 22 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată convențional prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu intimatul-pârât A. împotriva sentinței nr. 120/S din 11 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Brașov.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1847/Ap din 22 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 (instanța a pronunțat hotărârea în raport cu prevederile art. 85 din Codul de procedură fiscală ce reglementează emiterea deciziei de impunere, neanalizând cererea în limitele învestirii și a interpretat greșit normele prevăzute de art. 29 alin. (2) din C. proc. pen.) și pct. 5 C. proc. civ. (lipsa antamării fondului cauzei - încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.) După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurentul-reclamant a arătat că, deși a învederat în apel că prin soluția dată prima instanță a încălcat dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a menținut întocmai dispozițiile instanței de fond, pe care le-a criticat pentru lipsa antamării fondului cauzei. Apreciază că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, argumentând soluția dată prin interpretarea greșită a art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și reținând aplicarea în cauză a prevederilor art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care există în sarcina reclamantului abilitatea de a emite decizii de impunere fără a fi necesară intervenția instanței de judecată, prevederi ce nu sunt incidente în cauză. De asemenea, a subliniat că instanța de fond a depășit limitele investirii și, încălcând prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nu s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, în cauză lipsind antamarea fondului. Instanța de apel a reținut că în virtutea art. 27 alin. (2) C. proc. pen. există numai o posibilitate de a te adresa instanței civile, dacă în cadrul procesului penal acțiunea civilă este lăsată nesoluționată, anulând prin acest raționament însuși temeiul de drept aplicat de procuror pentru menținerea în continuare a sechestrului asigurător, măsură aplicată de procuror pentru ca partea civilă să formuleze acțiune civilă în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței de clasare din 16.09.2021. Aceste argumente nu pot fi reținute ca legale, ele echivalând cu o încălcare a dreptului de acces liber la justiție, aspect care nu poate fi menținut de instanța de control judiciar. Instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond argumentat de faptul că reclamantul, în calitate de creditor, are la îndemână o procedura specială -procedura fiscală de atragere a răspunderii fiscale a pârâtului, decizia emisă în acest sens fiind titlu de creanța, ce reprezintă titlu executoriu la împlinirea termenului de plată împotriva persoanei fizice. Fără a nega aceasta posibilitate, recurentul-reclamant arată că a avut la îndemână și calea constituirii de parte civilă în procesul penal, pe care a urmat-o, iar în ipoteza în care latura civilă este lăsată nesoluționată de instanța penală, dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. prevăd ca cei îndreptățiți să se adreseze instanței civile. Prin această dispoziție legală se stabilește un drept de adresabilitate către instanța civilă, această facultate fiind lăsată la latitudinea titularului dreptului, respectiv a creditorului. Instanța de apel în mod greșit a menținut dispozițiile instanței de fond, simplul fapt că reclamantul ar avea la îndemână și o procedura specială (o altă posibilitate), nefiind suficientă. În mod greșit instanța de apel a respins apelul, încălcând interesul reclamantului de a obține mai rapid un titlu executoriu definitiv împotriva pârâtului, lăsând neantamat fondul cauzei. Astfel, pe fondul cauzei recurentul-reclamant solicită a se constata că sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul dispozițiilor art. 1381 alin. (1), art. 1349 și art. 1357 C. civ., acțiunea fiind formulată în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. Concluzionând, solicită admiterea recursului, să casarea în tot a hotărârii recurate și, reținând greșita aplicare a normelor legale de către instanța de apel și la încălcarea regulilor de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, să fie trimisă cauza spre rejudecare pentru lipsa antamării fondului.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (28 octombrie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 noiembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Din circumstanțele factuale ale cauzei reiese că recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată convențional de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a învestit instanța cu o acțiune având ca temei răspunderea civilă delictuală și ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, reprezentând obligații fiscale ale pârâtului persoană fizică autorizată (TVA, impozit din activități independente și contribuție individuală la asigurările sociale de sănătate). Totodată, pentru recuperarea aceluiași prejudiciu, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, reclamantul din speță s-a constituit parte civilă în procesul penal, cauză penală în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată ca urmare a soluției de clasare pronunțată de procuror în dosarul penal. De asemenea, se impune a se evidenția faptul că, în ceea ce privește persoana fizică autorizată A. (pârâtul din cauză), s-a realizat în perioada 2009-2014 o activitate de inspecție fiscală, finalizată cu întocmirea de către DRAF Sibiu și AJFP Brașov a proceselor-verbale prin care s-a stabilit suma datorată bugetului consolidat al Statului, pe numele pârâtului fiind emisă decizia de impunere nr. x/31.01.2019. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, soluție validată de instanța de apel, reținându-se în esență că angajarea răspunderii civile delictuale potrivit dreptului comun poate avea loc numai în situația în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile. Cum în speță obligațiile la care partea reclamantă s-a referit în cererea de chemare în judecată izvorăsc dintr-un raport juridic de drept fiscal, executarea acestora nu poate fi obținută decât în cadrul procedurii speciale, instituită și reglementată de Codul de procedură fiscală, procedură de care reclamantul a și uzat, decizia emisă în acest sens fiind titlu de creanță, ce reprezintă titlu executoriu la împlinirea termenului de plată împotriva persoanei fizice și poate fi contestat la instanța de contencios administrativ. Prin motivele de recurs, criticând ambele dezlegări date de instanțele de fond, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit atât prima instanță, cât și instanța de apel au respins acțiunea, argumentând soluția prin interpretarea greșită a art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. și reținând aplicarea în cauză a prevederilor art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanțele de fond în mod legal au determinat cadrul normativ aplicabil speței, astfel încât, corect s-au raportat la prevederile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., ce dispun că "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile" și ale art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora dreptul de a stabili obligațiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Se reține că reclamantul însuși a calificat pretențiile formulate ca fiind obligații fiscale constând în TVA, impozit din activități independente și contribuție individuală la asigurările sociale de sănătate, datorate la bugetul consolidat al statului, scopul declarat al formulării cererii de chemare în judecată fiind obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanțe fiscale al cărui titular este reclamantul, în condițiile în care instanța penală, dispunând clasarea cauzei penale, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Cu toate că reclamantul a inițiat cererea de chemare în judecată solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, întreaga argumentație în fapt și în drept pe care a făcut-o este ancorată în prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, argumentare generată, de altfel, de natura juridică a debitului restant pretins de la pârât. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității (la care a făcut trimitere și instanța de apel), părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același act normativ. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în baza dispozițiilor pe care reclamantul a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, reținând că sunt corecte constatările primei instanțe referitoare la calificarea raportului dedus judecății ca fiind un raport fiscal pentru care a fost urmată procedura administrativă specială de angajare a răspunderii contribuabilului (pârâtul din cauză), răspundere instituită de Codul de procedură fiscală. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, sensul normei de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. este acela de a indica persoanei vătămate sau succesorilor acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, o cale procedurală în vederea obținerii unui titlu executoriu, în măsura în care, totuși, o faptă ilicită s-a săvârșit (sub nivelul de gravitate al unei fapte penale care să fi atras condamnarea), iar fapta este a produs un prejudiciu care trebuie reparat, dat fiind faptul că prin soluția pronunțată în dosarul penal (clasare, în cauză) nu s-a soluționat și acțiunea civilă (pretențiile părții civile din procesul penal) pentru a fi ea însăși titlu executoriu și sub aspectul laturii civile. Art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu constituie o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, având în vedere formularea normei din care rezultă caracterul supletiv al acesteia - "pot introduce acțiune la instanța civilă". Mai mult decât atât, textul invocat nici nu indică în mod expres instituția răspunderii civile delictuale de drept comun care să constituie obiectul pretenției formulate în fața instanței civile, astfel încât, în contextul acestei norme, "instanța civilă" poate avea semnificația oricărei alte instanțe decât cea penală, având, potrivit legii, o altă competență procesuală decât soluționarea cauzelor în materie penală. Pe de altă parte, se apreciază că trimiterea din art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. la posibilitatea formulării unei acțiuni în fața instanței civile nu constituie numai un indiciu de ordin volițional, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, o astfel de opțiune, de a acționa sau nu, nu este subordonată voinței persoanei vătămate, precum în speță, întrucât obligațiile organelor fiscale în legătură cu administrarea creanțelor fiscale sunt obligații legale imperative, stabilite prin dispozițiile Codului de procedură fiscală, anume acelea de a colecta la bugetul consolidat la statului, în condițiile legii, impozitele și taxele prevăzute în sarcina contribuabililor de normele fiscale. Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun atât în raport cu răspunderea contractuală (tot o răspundere civilă, dar specială), cât și în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravențională sau penală, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale, de sancționare a ilicitului juridic. Constatarea anterioară antrenează aplicarea principiului specialia generalibus derogant, ceea ce presupune că ori de câte ori există norme juridice speciale acestea au prioritate și exclusivitate în aplicare pentru soluționarea acelui raport juridic, în timp ce normele dreptului comun sunt incidente, dacă este cazul, numai în completare, pentru soluționarea unor aspecte litigioase în același conflict juridic pentru care legea specială nu dispune altfel sau nu oferă o soluție proprie. Regula priorității legii speciale în concurs cu legea generală atrage și consecința că, odată epuizată aplicarea normei speciale, nu se va putea recurge la reluarea soluționării raportului juridic litigios, de această dată, în condițiile dreptului comun, astfel cum recurentul tinde a argumenta prin motivele de recurs. Odată stabilit că norma de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu este o normă imperativă și nici nu indică instituția juridică a răspunderii civile delictuale de drept comun ca fiind temeiul de drept material pe baza căruia trebuia să fie soluționată latura civilă a procesului penal lăsată nesoluționată de instanța penală, rămâne de analizat dacă instanța de apel în mod legal a determinat normele de drept material care erau direct incidente pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății ori dacă reclamantului îi era permis a opta pentru invocarea răspunderii civile delictuale de drept comun. Astfel cum deja s-a arătat, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul de la pârât, constă în TVA, impozit din activități independente și contribuție individuală la asigurările sociale de sănătate, datorate și neachitate de către pârât, în calitate de contribuabil. Prin interpretarea coroborată a normelor de drept material fiscal și de procedură fiscală, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, reprezentant al Statului în raportul juridic fiscal, conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are obligația imperativă de administrare a creanțelor fiscale, în condițiile stabilite de Codul de procedură fiscală, de Codul fiscal, precum și de alte reglementări date în aplicarea acestora, astfel cum dispune art. 2 din O.G. nr. 92/2003. Ca atare, aceste atribuții legale ale reclamantului nu pot fi îndeplinite în temeiul dispozițiilor C. civ., astfel cum a procedat în cauza de față, în care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, persoană pe care o indică drept debitor al obligațiilor fiscale menționate, întrucât această opțiune încalcă normele imperative din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, Codul de procedură fiscală fiind indicat drept procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidate, concluzie stabilită în mod corect și de instanța de apel, care a reținut că: "Inițiind însă, anterior urmăririi penale, soldate cu soluția de clasare, procedura specială de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenței daunei, acționând deci în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, procedura fiind finalizată prin emiterea titlului de creanță, ce reprezintă titlu executoriu, apelanta nu mai are posibilitatea de a obține un titlu executoriu suplimentar, așa cum tinde prin demersul actual." Concluzionând asupra inaplicabilității dispozițiilor art. 1386 alin. (1), art. 1349 și art. 1357 din C. civ. în scopul obținerii unui titlu executoriu împotriva unui contribuabil restant, Înalta Curte reține că art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. reprezintă o normă dispozitivă, iar nu imperativă, care nu indică persoanei vătămate constituite parte civilă într-un proces penal în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată o cale procedurală obligatoriu de urmat, iar principiul specialia generalibus derogant atrage incidența în cauză a prevederilor Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală pentru emiterea unui titlu executoriu de către organul fiscal însuși, în exercitarea competențelor sale legale, cu privire la stabilirea TVA, impozit din activități independente și contribuție individuală la asigurările sociale de sănătate datorate de pârât în calitate de contribuabil (debitor al obligației fiscale). În plus, se reține că art. 1 din Codul fiscal stabilește prevalența dispozițiilor sale în concurs sau în caz de conflict de reglementare cu orice alt act normativ, iar art. 2 din Codul de procedură fiscală, la rândul său, pentru administrarea creanțelor fiscale și bugetare, stabilește exclusivitatea aplicării Codului de procedură fiscală, a Codul fiscal, precum și a altor reglementări date în aplicarea acestora. Așadar, dreptul comun pentru procedura fiscală îl reprezintă C. proc. civ., iar nu C. civ. Ca argument suplimentar față de cele reținute și de instanța de apel, trebuie menționat că aspectele anterior reținute sunt în concordanță cu consecințele pe care le antrenează dezlegarea dată prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015, prin care s-a stabilit astfel: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește: În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală." Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanțe că, în situația condamnării unui inculpat pentru infracțiuni de evaziune fiscală, deși art. 19 din C. proc. pen. face referire la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale (a se vedea în acest sens, paragraful 17 al Deciziei). Pe de altă parte, s-a reținut (par. 18 din aceeași Decizie) că textul de lege menționat relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Totodată, prin paragrafele 21.23 și 21.24, s-a apreciat că: "21.23. Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală. 21.24. În consecință, împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codul fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă." Rezultă că această dezlegare este direct aplicabilă pentru instanța penală atunci când pronunță condamnarea unui inculpat pentru evaziune fiscală și, concomitent sau ulterior (în cazul disjungerii acțiunii civile, potrivit art. 26 din C. proc. pen.), soluționează în mod obligatoriu și acțiunea civilă, accesorie acțiunii penale în cadrul procesului penal, potrivit art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit căruia: "instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile." Din considerentele menționate se desprinde concluzia că nici pentru instanța penală nu sunt aplicabile normele C. civ. în soluționarea acțiunii civile accesorii celei penale în procesele penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unui inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în pofida menționării explicite la art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. a răspunderii civile delictuale, dată fiind calificarea ca normă cu caracter general a textului menționat, dar și regula specialia generalibus derogant care acordă prioritate reglementărilor din Codul fiscal și din Codul de procedură fiscală. În considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, instanța supremă a conchis că, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală. Așadar, raționamentul anterior este aplicabil mutatis mutandis și pentru situația din speță, în care instanța civilă a fost învestită cu o acțiune civilă, separată și ulterioară, având un obiect similar acțiunii civile alăturate acțiunii penale în cadrul unui proces penal. În materie fiscală, organul fiscal are atribuții speciale și extraordinare fundamentate pe puterea conferită de lege de a emite însuși titlul executoriu, după emiterea deciziei de impunere și împlinirea ulterioară a termenului de plată pentru aceasta, nefiind necesară, ca în materia civilă de drept comun, intervenția instanței de judecată pentru statuarea, prin hotărâre judecătorească, asupra întinderii creanței și instituirea obligației de plată în sarcina debitorului. Intervenția instanței este provocată într-o fază ulterioară a procedurii, pe calea acțiunii în contencios fiscal. Pe cale de consecință, și în prezenta cauză, caracterul special și derogatoriu al procedurii de executare fiscală determină aplicarea acesteia cu prioritate față de procedura de drept comun. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, prin decizia recurată, în mod legal a identificat prioritatea și exclusivitatea aplicării reglementărilor legislației fiscale pentru soluționarea raportului juridic litigios, dispozițiile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală devenind aplicabile după epuizarea raportului juridic de drept penal, organele fiscale având plenitudinea exercitării atribuțiilor lor legale imperative. În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant din perspectiva încălcării prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că lipsa antamării fondului cauzei a fost determinată de soluția pronunțată pe fond, ce relevă caracterul inadmisibil al demersului judiciar al reclamantului, astfel încât apar ca lipsite de obiect criticile privind neverificarea de către instanțele de fond a condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.